Promovarea obiceiurilor strămoșești în grădinița de copii

“Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decat meseria de educator, de grădinar de suflete
umane, de călauză a celor mai curate și mai pline de energie mlădițe”(D. Almas). Să-i învățăm pe
copii să prețuiască și să respecte obiceiurile și tradițiile în care s-au născut, să-i invățăm să iubească
meleagurile natale, portul românesc și pe români. Să le sădim în suflet aceste elemente definitorii
ale identității neamului românesc fără de care nu am mai putea ști de unde venim și cine suntem
de fapt noi românii pe acest pământ. Să-i ajutăm pe copii să înțeleagă imensitatea tezaurului nostru
folcloric în care arta populară romanească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai
mare intensitate frumusețea României, istoria și mai ales sufletul neamului, a orasului în care
locuiesc.
Atunci cand vine vorba de tradiții, obiceiuri și datini, activitatea desfășurată la grupă
implică o gamă variată de modalități de promovare și păstrare a acestora, timp îndelungat, precum
și materiale didactice demonstrative sau explicative variate. Se impune, pentru început, o
prezentare a orasului în care locuiesc. La nivelul vârstei preșcolare informația este cât mai simplu
expusa pentru a putea fi asimilata de tânăra generație care pornește pe acest drum, dificil de multe
ori, și anume cunoașterea și pregătirea pentru viață.
În calitate de educatori suntem obligați să facem din creația noastră populară o carte de vizită cu
care să batem la porțile cunoașterii și cu care vom fi primiți și apreciați fără îndoială oriunde în
lume. În furtunile veacului, obiceiurile și tradițiile strămoșești au rămas neclintite păstrând valori
autentice ale culturii populare tradiționale. Copiii se lasă îndrumați și pot fi modelați în așa fel
încât pe fondul lor afectiv să se așeze elementele cunoașterii artistice care vor imprima gândirii lor
anumite nuanțe, ce vor imbogăți substanța viitoarei activități individuale și sociale. Începând cu
obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viața poporului, continuând cu frumoasele
costume pe care le îmbracî în aceste imprejurări și terminând cu cântecele, dansurile și strigăturile
nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască și să le adune
în mănunchi pentru a le dărui din nou.
 Un alt pas în promovarea tradițiilor locale a fost să delimităm în grădiniță un „ colț
folcloric”, pe care l-am amenajat împreună cu preșcolarii. Acețtia s-au alăturat efortului nostru și
i-au rugat și pe părinți sau bunici să le procure obiecte. Astfel am reușit să dotăm „ colțul folcloric
cu o furcă de țesut și lână ”cu un costum popular foarte vechi, cu costume populare în miniatură,
cu vase din pământ specifice zonei oltenești – strachină, ulcior, cană, farfurie, cu linguri și furculite
din lemn. Unele dintre aceste obiecte le-am pus la îndemâna copiilor, care le-au folosit în jocurile
lor de creatie ( „ De-a bunica”, „ De-a nunta”), iar o parte din ele i-au insirat pe acestia în realizarea
unor lucrări artistico-plastice, străduindu-se să redea modelele decorative pe care le-au văzut.
În activitățile de la grupă facem cunsocute copiilor tradițiile stramoșesti prin intermediul
lecturilor dupa imagini, convorbiri dar și prin serbarile pe care le desfășurăm cu copii cu prilejul
diferitelor sărbători. Sezatorile constituie un mijloc complex de educație, deoarece îi
familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor, contribuind astfel la dezvoltarea dragostei
pentru tradițiile populare, le dezvolta dragostea pentru frumos, pentru armonie, le cultivă
răbdarea, stapanirea de sine, spiritual de echipă. Datinile și obiceiurile populare ne reprezintă și
constituie o adevarată,, valută’’ a țării noastre, apreciată în lume, fapt care determină dorința de a
cunoaște frumusețea și naturalețea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular și a
graiului local. De asemenea au rolul de cunoaștere de către copii a specificului zonei și a
frumuseților din jur. Pentru a sti cine este, copilul trebuie să învețe cine a fost prin strămoșii săi,
să-și cunoască rădăcinile adânc ânfipte în satul românesc.
Orice serbare - şezătoare este o sărbătoare, atât pentru copii cât şi pentru dascălii lor, şi nu
în ultimul rând, pentru părinţii acestora. Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în
valoare datina și portul străbun. Avem convingerea că tradiţiile nu s-au pierdut încă şi pot stimula
cadrele didactice să organizeze şi să participe la astfel de activităţi cu preşcolarii. Educatoarele pot
realiza şezători frumoase, pline de tradiţie românescă repartizând roluri potrivite fiecărui copil sau
realizând decoruri minunate cu obiecte tradiţionale şi costume originale. Astfel elevilor li se va
stimula creativitatea, talentul, le va solicită imaginaţia şi inteligenţa.
Considerăm că organizarea unei şezători în grădiniţă sau în şcoală, poate fi şi un prilej de
atragere şi descoperire a talentului de mici actori a preşcolarilor, de continuitate a acestor obiceiuri
şi tradiţii stăvechi: după terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioada de
repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun (15 noiembrie), începea sezonul
şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar şi distractiv, lumea satelor
îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracţia. Erau locul în care se învăţau deprinderi practice dar
se derulau şi numeroase obiceiuri.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul
cânepii, a inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai
bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case, şi
erau de mai multe feluri. Ele puteau să aibă un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau
tinere participau la torsul cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casă
fiecărei participante sau puteau să fie întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea
propriul material.
Şezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind anunţat
din timp. Gospodină în casă căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură şi mâncare frugală,
şi anunţă flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casă era
dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furcă de tors către casă în care avea loc
şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor
invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte.
Când şezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare îşi aducea de acasă ceea
ce avea de tors.

Şezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile ci şi pentru scărmănatul lânii,
scărmănatul penelor etc. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, această operaţie făcându-se în
mod individual de către fiecare gospodină sau tânăra faţă, în casă proprie.
După ce participantele îşi primeau "porţia", pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau
servite cu un păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Şezătoarea odată începută,
participantele făceau schimb de informaţii referitoare la viaţă cotidiană din sat şi comentau
evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate.
Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate
folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această
cale. În cadrul acesta instituţionalizat, fetele erau integrate şi consacrate în colectivitatea femeilor,
începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice şi spirituale.
 În şezători se dezvăluiau aspectele şi înţelesurile ritualice ale sărbătorilor populare şi se
învaţă comportamentul individual.
În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, se învăţau şi se repetau
colindele şi urăturile şi se discuta în amănunt despre bună pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către
gazdă, în funcţie de starea să socială sau de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp
locul de desfăşurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele
unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seară, repartizandu-se pe case,
în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să apară cu muzică pentru a înveseli atmosfera.
La intrarea acestora în casă, muncă era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai
obiceiurilor locale, îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele
şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată,
iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii de joc. Atmosfera creştea în veselie şi bună dispoziţie.
Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini, invitaţi la şezătoare. Aceştia, pentru a nu-i
deranja pe cei tineri, se urcau şi dansau pe laviţele late şi masive ce înconjurau pereţii. Aşa a apărut
în Bucovina melodia de joc numită "Că pe laita" sau "Baba grasă". Jocul era alternat cu multă
dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenţi erau serviţi cu mâncare şi băutură, şi cu cele de
lucru, când se spuneau glume şi snoave
Şezătorile, desfăşurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii '60, se constituiau într-
o adevărată instituţie socială şi erau o formă de întrajutorare comunitară dar şi loc de petrecere
plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a
deprinderilor de viaţă şi de muncă. Chiar dacă se desfăşurau în perioada Postului Crăciunului,
aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate colindele şi urăturile ce urmau să
fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.
Astfel am organizat şi noi, educatoarele grupei mari, o şezătore pentru a promova datina și
portul străbun, ducând mai departe obiceiurile şi tradiţiile româneşti cu prichindeii noştri de 5-6
anişori, care s-au bucurat nespus să cânte şi să joace.
Bibliografie:

1.Ion Apostol Popescu – „Studiu de folclor si arta populara;

2.Stanciu Stoian, Petre Alexandru – „Pedagogie si folclor”, E.D.P.Bucuresti

1978;

2.Revista “Invatamantul prescolar” 1-2 2000;