Pe timpuri, şezătoarea era un obicei care întrunea prezenţa fetelor şi băieţilor mari,

acoperind o etapă importantă a trecerii la categoria de „fată mare” şi „flăcău”. Criteriile de

organizare a şezătorilor erau vîrsta şi vecinătatea, primul criteriu fiind, evident,
predominant. Vîrsta participanţilor prezenţi la eveniment prezenta cîteva niveluri:
- Fetele de 12-14 an, cu rol secundar;
- Fetele cu vîrsta intermediară, la stadiul trecerii nemijlocite la categoria de fată mare:
14-16 ani;
- Fetele mari.
La şezătoare veneau şi femei căsătorite. Dacă se întîmpla ca acestea să nu vină, atunci era
prezentă neapărat cîte o bătrînă, care îndeplinea rolul de supraveghetor pasiv.
Şezătorile se făceau de obicei începînd de toamna tîrziu, o dată cu încheierea muncilor
agricole şi pînă la începerea unui nou ciclu al acestora. Frecvent, în sat se organizau
simultan mai multe şezători. Astfel, apărea concurenţă în ceea ce priveşte atragerea
flăcăilor.
De obicei, şezătorile aveau loc la casa unei fete, la care se adunau un cerc anumit de
prietene. Se desfăşura după un program general tradiţional. Convenţional putem diviza
obiceiul în două părţi. În I-a parte erau prezente numai reprezentantele genului feminin.
Fetele mari se aşezau la loc de cinste, unde puteau fi văzute bine şi admirate, locurile mai
puţin importante fiind ocupate de restul participanţilor. Fiecare îşi aducea de lucru pentru
sine: croşetau, brodau, împleteau, etc. În timpul lucrului fetele vorbeau despre întîmpările
zilei, despre flăcăi, cîntau, înşirau basme, etc. Vestea şezătorilor se răspîndea repede în
sat şi cînd începea să se întunece veneau flăcăii. O dată cu sosirea lor începea a II-a parte
a şezătorii. Flăcăii îşi „chiteau”cîte o fată, după care purtau discuţii cu aceasta tot restul
serii.
Şezătorile se terminau după miezul nopţii. Primii plecau băieţii. Fetele aveau la
dispoziţie două posibilităţi – să fie conduse de un flăcău, care îşi aştepta „aleasa” afară,
sau să plece singure, în grup.
În contextul celor menţionate anterior, putem afirma cu certitudine că Şezătoarea
reprezenta un obicei tradiţional din ciclul vieţii, un fel de instituţie socială care îndeplinea pe
atunci multiple funcţii în viaţa tineretului şi a colectivităţii în general. Era un cadru natural,
prin intermediul căruia se creau posibilităţi de cunoaştere reciprocă a tinerilor şi legarea
unei prietenii, care ducea ulterior la crearea familiei.
Actualmente, obiceiul a scăzut practic din intensitate, întrucît noile schimbări care au
survenit în societate au schimbat concepţia oamenilor vizavi de tradiţii, costum naţional,
cîntece populare şi folclor, în general. Azi tinerii dispun de alte mijloace/posibilităţi de a
„agăţa” o fată iar o bună parte dintre ei (în special cei care au locuit şi locuiesc în mediul
urban) nici nu cunosc despre existenţa Şezătorilor. Specificul lor se mai păstrează (cel puţin
la nivel de mentalitate) în mediul rural, în mintea acelei categorii de oameni care au apucat
încă să le frecventeze şi de pe urma cărora, cine ştie, poate au chiar create familii.