Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării

lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să
scrie, să citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul,
când n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.

Influenta mamei isi punea pecetea asupra intregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu mai
putin elocvent in aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si
actiunea lui dusmanoasa impotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor poporului roman, nici
acelea ale preotilor nu l-au putut indupleca, el s-a oprit in fata dojenilor mamei sale.

Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din secolul II î.Hr.
şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri de
ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să
citească şi să socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz
urmărea înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale
se aplicau, până la abuz.

La varsta de sapte ani baietii ieseau de sub influenta directa a mamei si, in general, a femeii, trecand sub
aceea a tatalui. Sub supravegherea tatalui, copii se initiau treptat in cunoasterea si practicarea unui fel
de viata traditional; ei se deprindeau sa imite gesturile, vorbele si chiar munca celor mai in varsta. Pe
masura ce cresteau in ani, ascultand mereu pe cei mari in mijlocul carora traiau vorbind despre mersul
vremii, despre animale dometice si salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de sezon, copii isi castigau si
o anumita experienta de viata. Intr-o etapa urmatoare ei asistau la muncile campului, insoteau pe
pastorii de turme sau pe plugari si incercau sa indeplineasca ei insasi anumite lucrari pentru care, inainte
chiar de a le fi indeplinit, se simteau mandrii ca le-au fost incredintate.

Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui
pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.

Fetele continuau sa ramana in casa in jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrarile din interiorul
gospodariei, ca gatitul mancarurilor si torsul lanii.

Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12
ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani
limba latina şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera
să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii
de dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi
câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică.
Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de utilitate
imediată.

Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Învăţământul era
predat cu precădere în limba greacă. Consta din nesfârşite exerciţii literare de retorică, convenţionale şi
adeseori extravagante, cautând exclusiv artificiile verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un
conţinut substanţial, vizând exclusiv însuşirea unei pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele
naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala de retorică.

Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti.
Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.

Romanii erau adepți convinși ai pedepselor corporale. O zicală populară spune că „un om care nu a fost
biciuit nu este educat”. Principala formă de pedeapsă erau loviturile cu un bici din piele.

Quintilian, importnat retor și pedagog roman din secolul I d.Hr., considera că școlile publice erau mai
bune decât profesorii particulari, susținând acest lucru prin faptul că școlile încurajează concurența și
astfel cresc standardele de educație.

Treptat s-au convins de acest lucru și familiile înstărite și astfel școlile au devenit mai populare.

Influenta mamei isi punea pecetea asupra intregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu mai
putin elocvent in aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si
actiunea lui dusmanoasa impotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor poporului roman, nici
acelea ale preotilor nu l-au putut indupleca, el s-a oprit in fata dojenilor mamei sale.

Atunci cand mama nu isi putea indeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta in cadrul
familiei vreo ruda mai in varsta si care impunea respect in jurul ei pentru a i se incredinta misiunea de a-i
creste intr-o atmosfera de inalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo doica
platita.

Tinerii de la tara nu cunosteau aceste ceremonii; trecerea lor de la varsta copilariei la cea a tineretii, care
avea loc tot in jurul varstei de 17 ani, era marcata prin intrarea in serviciul militar. Acesta era un obicei
stravechi caruia i se conformau in primele secole ale republicii si fiilor patricienilor; mai tarziu insa
situatia s-a schimbat, in sensul ca cei mai multi reprezentanti ai clasei dominante isi incepeau la
imbracarea togii de cetatean ucenicia in vederea carierei politice, atasandu-se pe langa un personaj
influent si cu experienta oratorica, pe care il insoteau la adunarile politice sau la dezbaterile de la
tribunale.