Educaţia în Roma Antică

De Horia pe 5 februarie 2012

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării
lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre dezvoltarea
fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de
educaţie.

Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să
scrie, să citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul,
când n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.

Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din secolul II î.Hr.
şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri de
ocazie, sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să
citească şi să socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz
urmărea înmagazinarea mecanică a unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale
se aplicau, până la abuz.

Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui
pedagog, de obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei.

Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12
ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani
limba latina şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus) prefera
să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii
de dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi
câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică.
Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de utilitate
imediată.
Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Învăţământul era
predat cu precădere în limba greacă. Consta din nesfârşite exerciţii literare de retorică, convenţionale şi
adeseori extravagante, cautând exclusiv artificiile verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un
conţinut substanţial, vizând exclusiv însuşirea unei pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele
naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala de retorică.

Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti.
Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.
 INVATAMANTUL ROMAN
Atat prin forma lui de organizare cat si prin continutul lui , invatamantul la Roma avea un
pronuntat character de clasa. Functia de educator era o ocupatie intelectuala cu trecut
indelungat chiard aca facem abstractie de educatia ce se dadea in familie sub conducerea
directa a mamei pana la varsta de 7 ani, apoi sub supravegherea tatalui.
Primele scoli, odata cu primatul in timp, ele reprezentau si cea mai elementara forma de
invatamant. Cunostintele erau predate de un litterator, adica `cel care invata pe altii literele`.
Mai tarziu a aparut denumirea de primus magister sau ludi magister. Acest din urma termen
dovedeste existenta unei scoli, deci a unei institutii colective de invatamant elementar (ludus
litterarius). Ea este frecventata aproape exclusiv de copiii oamenilor saraci, caci cei bogati
preferau sa dea acasa copiilor lor instructia elementara.
Aceste scoli de grad elementar erau frecventate deopotriva de fete si baieti, deci erau
mixte, cu toate ca fetele primeau de obicei primele cunostinte in familie. La inceput,
invatamantul se facea sub ceruli liber ; mai tarziu el avea loc intr-o incapere modesta (pergula,
taverna) din Forul Roman, dand sper potice, spre care era deschisa si numai arareori despartita
printr-o perdea (velum). Ca mobilier, scoala n-avea decat un scaun inalt cu speteaza (cathedra),
ridicat pe o estrada, pe care statea invatatorul ; in jurul lui stateau scolarii pe niste scaunele
simple, tinand pe genunchi tablitele cerate si celelalte instrumente de scris cu ajutorul carora isi
insemnau cele invatate.
La scoala se invatau inainte de toate cititul si scrisul. Cititul incepea cu alfabetul, ale carui
litere era invata pe dinafara inainte de a fi cunoscute dupa forma lor, la inceput litee izolate in
ordine alfabetica, apoi grupate in silabe, pana se ajungea la cuvinte intregi si la lectura unui text
continuu. Scrisul se invata abia dupa ce scolarii se aflau in faza a cititului, ei scriind pe tablite
cuvintele sau textele pe care urmau sa le citeasca. Textele citite si scrise erau apoi invatate pe
dinafara.
Dupa ce isi insuseau cititul si scrisul, scolarii erau initiati in primele elemente de calcul ; ei
invatau mai intai terminologia sistemului de numarare, ajutandu-se uneori in acest scop de
pietricele (calculi). Dupa aceea treceau la invatarea terminologiei mult mai complicate a
fractiilor duodecimale, care constituiau bazele sistemului metric roman.
Brutalitatea cu care era asigurata disciplina precum si variatele ei forme de manifestare
aveau de obicei urmari negative si daunatoare asupra formatiei elevilor, familiarizandu-i cu
ipocrizia si lasitatea.
In scoala de grad mediu invatamantul era mai complex, disciplinele de baza erau limba si
literatura, iar studiul lor sa facea mai ales pe textele operelor poetice, se mai predau si notiuni
de istorie, geografie , fizica, astronomie, dar nu cas cop in sine, ci indeosebi pentru ca elevii sa
poata intelege mai bine textele literare.
 Cel dintai grammaticusa fost la Roma poetul Livius Andronicus, care este in acelasi timp
primul poet latin, in sensul ca a tradus Odiseea lui Homer in limba latina, folosind pentru
versurile sale vechiul metru autohton, saturninul ; textul acestei traduceri i-a servit lui
Andronicus ca manual pentru elevii sai.
In scoala condusa de grammaticus nu aveau acces decat copiii celor bogati ; cei saraci nu-si
puteau permite un astfel de lux, atat din cauza sumei ce trebuia sa o plateasca profesorului, cat
si din nevoia de brate de munca ale copiilor pentru asigurarea existentei familiei ; deci ciclul
acesta al scolii romane era frecventat indeosebi de fiii claselor privilegiate. Copiii acestora,
baieti si fete, urmau lectiile impreuna, ca si in ludus litterarius.
La inceputul sec. I i.e.n., a luat fiinta la Roma si un invatamant de grad superior condus de
un rhetor sau orator , de aici si numele de scoala retorica sau elocventa ce i s-a dat. Aceasta
forma de invatamant s-a dezvoltat tot dupa modelul celei grecesti, destul de raspandita atunci
pe la Roma. Cea dintai scoala de retorica a fost deschisa in 93 i.e.n. de L.Plotius Gallus. Aici
invatau tinerii de 16-17 ani, de regula generala dupa ce imbracau toga virilis, si pana la 20 de
ani, uneori depasindu-se aceasta varsta.
In epoca republicana , scoala romana , indiferent de grad, avea un caracter particular, in
sensul in care autoritatea de stat nu contribuia cu nimic la intretinerea localurilor sau la plata
celor care profesau.
In epoca imperiala, scolile de orice grad, indeosebi cele de grad superior, au fost
transformate treptat in scoli de stat cu misiunea de a pregati functionari devotati puterii
imperiale.
Aparitia scolilor oficiale de stat si a celor municipale nu a atras dupa sin desfiintarea legala
sau interzicerea scolilor particulare. Acestea au continuat sa functioneze, dar, fata de conditiile
materiale incomparabil mai prielnice ale celor dintai, situatia lor a devenit tot mai precara.

Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul
integrării lor în viața colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.

Majoritatea copiilor primeau educația chiar de la părinții lor. Băieții învățau să arunce lancea, să
mânuiască sabia, să înoate și, dacă familia avea cal, să călărească. Un rol important o avea pregătirea
fizică, nu pentru legătura dintre sport şi formaţia morală, așa cum era la greci, ci datorită rolului
viitorului unui băiat de apărător al Imperiului Roman. Fetele, instruite de către mamele lor, învățau să
gătească, să coase haine, precum și alte treburi casnice care le făceau să devină bune soții.

Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să
scrie, să citească şi să socotească; astfel cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi şi singurul,
când n-avea posibilităţi să-i dea la şcoală.
Învățământul elementar
Primele școli reprezentau și cea mai elementară formă de învațământ. Aceste școli de grad elementar
erau frecventate deopotrivă de fete și băieți, deci erau mixte, cu toate că fetele primeau de obicei
primele cunoștințe în familie.

Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12
ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani
limba latina şi, mai ales, limba greacă, precum şi autorii clasici din acea epocă. Profesorul (gramaticus)
prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se
dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de stil; şi, numai accidental, în legătură cu textele literare
analizate, căpătau şi câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică,
astronomie şi muzică. Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu
prezentau un sens de utilitate imediată.

Învățământul secundar
Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Consta din nesfârşite
exerciţii literare de retorică, convenţionale şi adeseori extravagante, cautând exclusiv artificiile verbale
de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut substanţial, vizând exclusiv însuşirea unei pedante
virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau loc în şcoala
de retorică, spune Ovidiu Drimba în Istoria culturii şi civlizaţiei.

Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi, jurişti.
Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.

Pedepsele corporale
Romanii erau adepți convinși ai pedepselor corporale. O zicală populară spune că „un om care nu a fost
biciuit nu este educat”. Principala formă de pedeapsă erau loviturile cu un bici din piele.

Profesorii particulari
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară, ci îi încredinţau unui pedagog, de obicei unul
din sclavii cei mai instruiţi ai casei care cel mai adesea era grec. Dat fiind că majoritatea cărților folosite
erau în limba greacă, copiii romani știau și limba greacă.