Limba latină

- clasa a XII-a, partea I -

Suport de curs

Stănilă Ana-Maria
Complexul Școlar Cronos

1
 Cuprins

I. De ce să studiem limba latină

II. Aspecte din viața romanilor

III. Reguli de pronunție

IV. Texte latinești

V. Declinarea substantivelor

VI. Conjugarea verbelor – Indicativul prezent, Indicativul imperfect,

Indicativul viitor

VII. Evaluare (pentru notă)

2
 I. De ce să studiem limba latină

Limba latină este, la origine, limba vorbită în regiunea Latium, aflată în centrul Peninsulei
Italice, zonă în care va fi întemeiată Roma. Ea se înrudea și era asemănătoare cu limbile vorbite în
imediata vecinătate a Romei, dar și cu altele răspândite în Europa și Asia. Cercetătorii au ajuns la
concluzia că toate aceste limbi s-au născut dintr-o singură limbă mai veche, din care nu ne-a
parvenit nicio dovadă scrisă și pe care au numit-o indo-europeană, deci limba-mamă. Limbile-fiice
ale indo-europenei sunt limba latină, limba greacă, limbile germanice (engleza, germana etc.),
limbile slave (rusa, bulgara, sârba, ceha, poloneza etc.), limba dacilor, a vechilor gali, albaneza,
numeroase limbi din India și Iran etc.
Începând cu secolul al V-lea î.Hr., odată cu expansiunea teritorială a statului roman, limba
latină devine limba vorbită de populațiile cucerite. Cele din urmă cuceriri au avut loc în secolul al
II-lea d.Hr. Adoptarea limbii și a culturii latine de către populațiile cucerite poartă numele de
romanizare. Odată cu destrămarea Imperiului Roman, se produce și o destrămare a limbii latine.
Pe parcursul câtorva secole, limba latină unitară se transformă în mai multe limbi, diferite între ele
și diferite de latină, numite limbi romanice sau neolatine: româna, franceza, italiana, spaniola,
portugheza, provensala (vorbită în sud-estul Franței), sarda (vorbită în Sardinia), catalana (vorbită
în estul Spaniei), reto-romana (vorbită în estul Elveției).
Un rol important în diferențierea acestor limbi l-a jucat limba vorbită de fiecare populație
înainte de cucerirea romană, în cazul limbii române, limba vorbită de daci, de la care am moștenit
cuvinte și sufixe. Însă sunetele, vocabularul fundamental și structura limbii române sunt de origine
latină și formează fondul moștenit. Părțile de vorbire și conjugările limbii române sunt aceleași ca
în limba latină. Primele trei declinări din limba latină s-au păstrat în limba română. Fondul
vocabularului limbii române este de origine latină, fondul principal lexical cuprinzând peste 60%
cuvinte de origine latină.
În limba română există două categorii de cuvinte de origine latină:
1. cuvintele moştenite, păstrate din generaţie în generaţie, de la vechii locuitori ai Daciei pănă
astăzi; au suferit în timp modificări de formă și de înțeles, însă fac încă parte din vocabularul
fundamental al limbii române.
lat. homo > rom. om

3
2. cuvintele împrumutate din celelalte limbi romanice sau din latina medievală, pe cale cultă,
preluate, mai ales în ultimele două secole, de cărturari; au fost de multe ori supuse unui proces de
adaptare după modelul cuvintelor moștenite din latină.
rom. glorie < fr. gloire < lat. gloria

Uneori, același cuvânt latin a pătruns în limba română inițial pe cale populară, prin
moștenire, apoi ca împrumut literar, creându-se astfel dublete etimologice (cuvinte cu aceeași
rădăcină, cu forme diferite, cu înțeles identic sau asemănător, intrate în limbă pe căi diferite sau în
momente diferite.)

Deşi limba latină nu se mai vorbeşte pe un teritoriu vast şi pare să nu ofere prea multe
avantaje, studierea ei de către un elev român este importantă, deoarece, prin ea, poţi înţelege mai
bine nu doar propria limbă sau istorie, ci şi lumea care ne înconjoară. Chiar dacă modul de viaţă
modern nu mai reflectă decât foarte vag obiceiurile antice, o serie de componente culturale ale
antichităţii, reconsiderate critic, au devenit dimensiuni cheie ale societăţii contemporane. De exemplu:
• rigoarea romană se resimte în organizarea sistemului juridic şi a instituţiilor politice;
• artele sunt tributare esteticii clasice, împletind simetria greacă şi ordinea romană;
• limbile romanice au robusteţea şi eleganţa limbii latine, iar literatura universală e clădită
pe modelele literaturii clasice;
• sistemele teologice ale creştinismului poartă urmele cultului antic, iar morala creştină
vădeşte spiritul juridic riguros al romanilor.

4
 II. Aspecte din viața romanilor

Legenda lui Romulus și Remus. Mitul fondator al Romei

Copilăria eroilor Aeneas, supraviețuitor al miticului război troian, este legendarul erou
fondator al poporului care, mai târziu, se va numi roman. Fiul său întemeiază în Latium o puternică
cetate, Alba Longa. În Alba Longa domnește (după un timp nedeterminabil, mitic, probabil câteva
generații) un urmaș în linie directă al fiului lui Aeneas, regele Numitor.
Fratele regelui, Amulius, apare în mit ca fratele malefic, care îl detronează pe Numitor și
devine astfel rege. Mai mult, Amulius o determină pe unica fiică a lui Numitor, Rhea Silvia, să
devină vestală (lat. vestalis), mare preoteasă a zeiței Vesta, ceea ce ar fi împiedicat-o să se
căsătorească și, prin urmare, să aibă urmași care să revendice tronul. Voința zeilor este însă ca
Rhea Silvia să fie mama întemeietorului Romei.
După un timp, se nasc gemenii Romulus
și Remus, fiii Rheei Silvia și ai zeului Marte,
ceea ce îl înfurie pe Amulius, care își vede
domnia amenințată de urmașii legitimi ai
fratelui. El poruncește ca gemenii să fie uciși,
însă cel însărcinat cu misiunea criminală decide
să-i depună într-un coșuleț de nuiele și să-i
abandoneze în voia celui mai important curs de
apă care brăzdează Latium, Tibrul.
Apa lasă însă la un moment dat coșulețul intact la mal, iar plânsetele copiilor atrag atenția
unei lupoaice (lat. lupa), care îi salvează și îi alăptează. Copiii sunt apoi descoperiți de păstorul
turmelor regale, Faustulus. Fără să le cunoască identitatea, îi va crește până la vârsta adolescenței,
împreună cu soția sa, Larentia. Romulus și Remus, ajunși deja la vârsta primei tinereți, descoperă
adevărul despre familia lor, se întorc în Alba Longa și îl repun pe tron pe bunicul lor, pe regele de
drept, Numitor.
Gemenii Romulus și Remus decid să fondeze o nouă cetate în Latium, pe una dintre
colinele de lângă Tibru și astfel să devină, ca înaintașii lor, conditores (eroi întemeietori). Între

5
protagoniștii mitului se iscă însă o dispută cu privire la dreptul de întemeietor: cine va da numele
cetății și cine o va conduce ca rege. Se impune, prin urmare, consultarea voinței divine, pentru a
se putea determina alesul zeilor, de vreme ce regele trebuie, printr-o străveche tradiție, să
reprezinte voința divinității pe pământ. În acest sens, frații invocă zeii.
În așteptarea răspunsului divin, Romulus și tabăra sa de susținători se stabilesc pe colina
Palatin, locul ales de erou pentru întemeierea noii cetăți, în vreme ce Remus a ales ca loc al
întemeierii colina opusă Palatinului, Aventin.
Răspunsul zeilor nu se lasă așteptat, iar pe cer apar vulturi, păsările sacre ale zeului suprem,
Iuppiter (Jupiter). Deasupra Palatinului, colina lui Romulus, se rotesc doisprezece vulturi, iar
deasupra colinei Aventin, șase. Romulus este în mod evident alesul zeilor. În această calitate
trasează pe Palatin perimetrul centrului sacru al viitoarei cetăți, pe care o numește după numele
său și este proclamat rege.
Conform tradiției, Roma a fost astfel întemeiată pe 21 aprilie 753 a.Chr. Remus nu acceptă
decizia divină, nu recunoaște autoritatea de drept a fratelui său și calcă acest perimetru înarmat, cu
intenții războinice. Romulus se vede nevoit să îl ucidă, pentru ca astfel cetățenii viitorului stat să
înțeleagă că legea și autoritatea legală sunt mai presus de orice fel de relații între oameni, inclusiv
cele de rudenie.

6
 Școala romană

Învățământul roman avea trei cicluri: în şcoala

„primară” copiii erau învăţaţi să scrie şi să citească
(începând de la vârsta de 7 ani); școala se numea ludus
(= joacă, joc), iar învățătorul – ludi magister sau
litterator. În al doilea ciclu, profesorul – grammaticus
– citea împreună cu elevii texte literare atât grecești,
cât și latine; cu ocazia interpretării textelor, tinerii
romani (pănă la 17 ani) căpătau noţiuni de gramatică,
filosofie, istorie etc. Învăţământul „superior” era
îndreptat în mod special spre formarea cetăţeanului
activ, participând la viaţa publică. De aceea accentul
principal se punea pe studiul retoricii (arta de a
construi şi de a expune discursuri) sub îndrumarea unui rhetor. În timp ce învăţământul primelor
două cicluri avea un caracter particular (era întreţinut de părinţi) şi era răspândit în tot imperiul,
învăţământul retoric era sprijinit de stat (începând de la împăratul Vespasian, 69-79 p. Chr., care-
l numește pe Quintilian profesor public) și nu funcționa decât în marile centre culturale.

Căsătoria romană

În forma sa cea mai veche era așa-zisa căsătorie cum manu (manus,
-us = mână, autoritate), când femeia intra sub autoritatea absolută a
familiei soțului, condusă de pater familias (tatăl familiei: bunic, tată,
chiar soţul însuşi). Căsătoria, hotărâtă de părinţi, nu se încheia între
rude, nici între oamenii liberi şi cei proveniţi din sclavi, nici, la început,
între patricieni şi plebei. Consacrarea căsătoriei cum manu se făcea fie
printr-o ofrandă de pâine către Iuppiter, fie prin cumpărarea fetei de la
șeful familiei, fie prin conviețuirea soților vreme de un an. Căsătoria

7
cum manu a fost înlocuită cu cea sine manu, prin care femeia nu mai era supusă autorității paterne,
avea dreptul la propria opțiune în privința propriului soț și la propria avere. Căsătoria era, de obicei,
precedată de o logodnă, în fața rudelor și a prietenilor, când, pe lângă cadouri, logodnicul oferea
logodnicei un inel simbolic ce se purta pe inelarul mâinii stângi.
În ziua celebrării căsătoriei, fata îmbrăca o tunică albă și la gât purta un colier de metal;
părul, prins în şase suluri artificiale (cum purtau şi vestalele în timpul ceremoniilor), se acoperea
cu un văl portocaliu, deasupra căruia se punea o coroană împletită din măghiran şi verbină, iar mai
târziu, din mirt şi flori de portocal. Se oferea o jertfă zeilor, iar un augur al familiei examina
măruntaiele animalului sacrificat pentru a aprecia dacă auspiciile sunt favorabile, deci căsătoria
încuviinţată de zei. Formula prin care mirii consimţeau la unirea lor era: Ubi tu Gaius, ego Gaia.
Asistența ura Feliciter! („Să fiţi fericiţi!”), după care urma ospăţul.
Mireasa era dusă la casa mirelui cu un cortegiu nupţial care avea în frunte cântăreţi din
flaut, urmaţi de purtători de torţe. Cortegiul intona cântece vesele şi pe stradă se aruncau nuci
copiilor. În faţa casei, unul dintre însoţitorii mirelui aprindea o torţă, iar alţi doi treceau mireasa
peste prag, fără ca aceasta să atingă pământul. Două însoţitoare ale miresei îi înmânau furca şi
fusul, prin care-i aminteau activitățile ei casnice, iar soțul îi oferea, simbolic, apa și focul. Ritualul
nunții romane s-a păstrat, cu unele diferențe, în cel creștin.

Locuințele romanilor

8
 https://www.youtube.com/watch?v=aDE4H4dhAkI

Locuințele romanilor erau desemnate prin trei termeni diferiți, în funcție de mediu și de

destinație:

• Insula – Imobil de mari dimensiuni (peste 20 m

înălțime), ce avea mai multe etaje. Conținea apartamente

de închiriat, lipsite de confort, și era locuit de populația

săracă a orașelor.

• Villa – Era de două tipuri:

❖ Rustica – situată la ţară, aceasta era o fermă

destinată exploatării unui domeniu agricol

(fundus) prin munca sclavilor.

❖ Urbana – construită pe o suprafață întinsă, în locuri

pitorești din împrejurimile orașului sau din zone

îndepărtate, era o casă de lux destinată exclusiv

odihnei și distracției cetățenilor romani bogați.

Aceasta era dotată cu confort și decorațiuni

somptuoase (fresce, statui și grădini).

9
 • Domus – locuință individuală tradițională a familiei

romane, situată în mediul urban, avea plan rectangular și

numeroase încăperi cu destinație specială pentru folosința

membrilor familiei. Era confortabilă (apă, încălzire centrală)

și cu spații largi pentru odihnă și recreere decorate cu statui, mozaicuri, fântâni.

Planul clasic al acestei locuințe era organizat în jurul a două zone de interes,
ambele deschise spre cer: atriumul (principala încăpere a casei, cu o deschidere în acoperiş şi
un bazin de captare a apei în centru (impluvium) şi peristilul (o curte înconjurată de un portic cu
coloane). Domus era orientată spre interior, aproape fără ferestre la stradă, iar fiecare încăpere
avea o funcţionalitate distinctă.
Acest tip de case, rezervate celor privilegiaţi, găzduiau câte o singură familie (mai multe
generaţii, diverse rude, şi sclavii).
Puteţi vedea un tur virtual aici: https://www.youtube.com/watch?v=ETd7pszxhnc&t=59s

10
 Sclavii

Sclavii erau o categorie socială lipsită de drepturi, alcătuită, în cea mai mare parte, din

prizonieri de război și din oameni care-și pierduseră libertatea prin neachitarea datoriilor. Sclavii

au fost folosiți în toate ramurile de activitate, atât în munca grea din minerit și agricultură, cât și

în serviciile diversificate din orașe și din casele stăpânilor. Eliberarea din sclavie era un act juridic

prin care sclavul, căpătând ca liber unele drepturi civile, păstra îndatoriri față de fostul stăpân,

care-i devenea patron și pe care nu putea niciodată să îl cheme în judecată. Eliberarea sclavului se

făcea prin răscumpărare sau constituia un gest de mărinimie din partea stăpânului. Din categoria

liberților s-au ridicat oameni energici și ambițioși, printre care funcționari pricepuți și artiști de

seamă.

11
 III. Reguli de pronunție

Alfabetul latin, din care sunt derivate azi variante cu cea mai largă răspândire printre
limbile lumii, cuprinde următoarele litere:
ABCDEFGHIKLMNOPQRSTVXYZ
Cuvintele în limba latină se pronunță, de regulă, așa cum se scriu, cu câteva particularități
de rostire a unor grupuri de litere:
 diftongii ae şi oe se pronunţă [e];
 diftongii au, eu şi iu se pronunţă cum se scriu, într-o singură silabă;
 vocalele în hiat oë şi aë se pronunţă cum se scriu;
 sunetele c, r, t urmate de h se pronunţă [k], [r], [t]; ele apar de obicei în cuvinte de origine
greacă, în general la început;
 grupul ph se pronunţă [f];
 grupul ti urmat de vocală se pronunţă [ţi], iar precedat de consoanele s,
x, t se pronunţă [ti];
 h se aude slab în pronunţare;
 grupul qu se citeşte [cv];
 grupul ngu urmat de vocală se citeşte [ngv]; Când e urmat de consoană se pronunţă cum se
scrie;
 consoanele duble se pronunţă simple;
 c, g + e, i se citesc [č], [ğ].

Antichitatea nu a cunoscut diferențierea pe care o facem azi între literele mari și cele mici.
Practic, se scria doar cu majuscule. Cele mai multe inovații, pe care acum le considerăm aspecte
absolut necesare în scriere, apar mai târziu: spațiile clar delimitate între cuvinte, aplicarea unor
reguli consecvente de scriere cu majuscule/minuscule (litere mici), diferența dintre scrisul de tipar
și cel de mână, semnele de punctuație etc.
În alfabetul latin sunetele care astăzi sunt u și v se notau cu aceeași literă, V.
Alfabetul latin clasic are doar litera i, dar mai târziu va apărea și sunetul j, astfel încât i și
j marchează, în limbile moderne, sunete și litere distincte. Exemple: iocus = joc; maior = major.

12
 IV. Texte latinești

Exordium ex abrupto

Catilinarele sunt patru discursuri politice împotriva lui Catilina – In Catilinam. Prima Catilinară,
rostită la 8 noiembrie 63 a. Chr., în senat, începe cu un exordiu abrupt, rămas celebru în literatura
universală. Cicero, aflând de ultimele măsuri luate de Catilina pentru a pune în aplicare complotul,
îl îndeamnă să plece în exil, de vreme ce toate planurile sale sunt cunoscute.

Quousque tandem abatere, Catilina patienta nostra? Quandiu etiam furor iste tuuts nos
eludet? Quem ad finem sese effranata iactabit audacia? Nihilne te nocturnum praesidium
Palatii, nihil urbis vigiliae, nihil timor populi, nihil concursus bonorum omnium, nihil hic
munitissimus habendi senatus locus, nihil horum ora vultusque moverunt? Patere tua consilia
non sentis? Constrictam iam horum omnium scientia teneri coniurationem tuam non vides? Quid
proxima, quid superiore nocte egeris, ubi fueris, quos convocaveris, quid consilii ceperis, quem
nostrum ignorare arbitraris? O tempora! O mores!
(In Catilinam, I, 1-2)

Traducere: Până când, în sfârșit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia
asta a ta își va mai bate joc de noi? Pânî unde se va dezlănțui îndrăzneala ta neînfrânată? Nu te-
au mișcat oare nici garda de noapte a Palatinului, nici străjile orasului, nici teama poporului,
nici adunarea grabnică a tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte apărat destinat ședintei
Senatului, nici chipurile și privirile senatorilor? Nu înțelegi că planurile tale sunt date pe față? Nu
vezi tu că, după ce toată lumea a aflat-o, conspirația ta e pironita în lanturi? Care dintre noi crezi
ca nu știe ce-ai făcut azi-noapte, ce-ai făcut noaptea trecută, unde ai fost, pe cine ai convocat, ce
hotărâri ai luat? O, timpuri! O, moravuri!

13
 Peroratio

Titus Annius Milo, prieten devotat al lui Cicero, datorită căruia acesta este rechemat din exil, este
acuzat și judecat pentru asasinarea lui Clodius (fruntaș al popularilor, dușman neîmpăcat politic și
personal al lui Cicero; în anul 53 a. Chr. candida la pretură, iar Milo la consulat; în lupta electorală,
adeseori, cei doi recurgeau la mijloacele cele mai violente). Cicero, singurul apărător al lui Milo,
intimidat de măsurile severe de pază din jurul locului unde se desfășura judecata, rostește, în 53 a.
Chr., Pro Milone, fără a da întreaga măsură a talentului său. Milo este condamnat și silit să se
exileze. După proces, Cicero își reface pledoaria, recurgând la toate resursele elocinței romane.

O me miserum, o me infelicem! Revocare tu me in patriam, Milo, potuisti per hos, ego te

in patria per eosdem retinere non potero? Quid respondebo liberis meis, qui te parentem alterum
putant? Quid tibi, Quinte frater, qui nunc abes, consorti mecum temporum illorum? Mene non
potuisse Milonis salutem tueri per eosdem, per quos nostram ille servasset? At in qua causa non
potuisse? Quae est grata omnibus gentibus. A quibus non potisse? Ab iis, qui maxime P. Clodii
morte acquierunt. Quo deprecante? Me.
(Pro Milone, XXXVII)

Traducere: O, nefericitul şi necăjitul de mine! Tu, Milo, ai putut să mă chemi în patrie prin
aceştia,eu nu voi putea să te reţin în patrie prin aceiaşi? Ce voi răspunde copiilor mei care te-au
socotit ca un al doilea părinte? Ţie, frate Quintus, care acum eşti departe, părtaş cu mine la aceste
timpuri? Oare nu am putut să păstrez salvarea lui Milo prin care acela a păstrat-o pe a mea? Din
ce cauză nu am putut? Din ce cauză este plăcută tuturor oamenilor. De la care nu am putut obţine
salvarea? Bineînţeles, de la aceia care au răsuflat uşuraţi de moartea lui P.Clodius. La rugămintea
cui? La a mea.

Eloquentia et philosophia

Dedicat prietenului său, Brutus, Orator concentrează ideile teoretice apărute în tratatele anterioare, De
oratore şi Brutus: oratorul ideal trebuie să-și însușească tehnica expunerii ideilor și o bogaă cultură
generală, mai ales filosofică și literară. Filosofia trebuie să aducă idei, iar elocința, expunerea lor frumoasă
și atrăgătoare.

14
 Positum sit igitur in primis, quod post magis intellegetur, sine philosophia non posse
effici quem quaerimus eloquentem, non ut in ea tamen omnia sint, sed ut sic adiuvet ut palaestra
histrionem; parva enim magnis saepe rectissime conferuntur. Nam nec latius atque copiosius
de magnis variisque rebus sine philosophia potest quisquam dicere.
Nec vero sine philosophorum disciplina genus et speciem cuiusque rei cernere neque eam
definiendo explicare nec tribuere in partis possumus nec iudicare quae vera quae falsa
sint neque cernere consequentia, repugnantia videre, ambigua distinguere.
(Orator, 4)

Traducere: S-a stabilit aşadar ca principiu că ceea ce poate fi înţeles mai întâi fără filosofie
nu poate să fie făcut de cel pe care îl numim elocvent. Nu în sensul că totul depinde de filosofie,
ci în sensul că poate beneficia şi că îl ajută, precum gimnastica, pe actor. Lucrurile mărunte sunt
comparate cu cele mari. Fără o cultură filosofică nimeni nu poate argumenta pe larg cu privire la
aspectele importante şi diferite. Nu putem să distingem fără învăţătura filosofilor genul şi felul
oricărui subiect şi nu putem să îl explicăm doar stabilindu-l, nici să îl împărţim, nici să judecăm
lucrurile adevărate şi false, nu putem să vedem urmările, să observăm contradicţiile şi să distingem
impreciziile.

Marcu Tulliu Cicero

(106 a. Chr. – 43 a. Chr.)

Născut la 3 ianuarie 106 a. Chr., la Arpinum, în Latium, într-o familie din ordinul
cavalerilo, acesta studiază la Roma oratoria, filosofia, dreptul, dobândind o bogată cultură
literară și științifică. În 81 a. Chr. A ținut cea dintâi pledoarie, Pro Quinctio, avându-l ca
adversar pe Hortensius, cel mai de seamă orator al Romei în timpul când Cicero își începea
cariera.
Între 79-77 a. Chr. Se perfecționează în filosofie și retorică, mai întâi în Grecia, la Atena,
apoi în insulaa Rhodos, ca elev al retorului Molon. Devine homo novus și intră din 76 a. Chr. În
viața politică, ajungând consul, în 63 a. Chr. În timpul consulatului, Cicero dezvăluie conspirația
lui Catilina și rostește împotriva acestuia cele patru discursuri numite Catilinare, In Catilinam
orationes quattuor.

15
 În 58 a. Chr. Pleacă în exil, acuzat de condamnarea la moartea a complicilor lui Catilina,
fără drept de recurs la adunarea poporului, însă se reîntoarce la Roma în 57 și duce o activitate
politică inconsecventă. Este de partea lui Pompei și a republicanilor în timpul războiului civil
cu Caesar; se retrage apoi din viaţa politică, dedicându-se activităţilor scriitoriceşti.
După uciderea lui Caesar, își reia activitatea politică, însă, în urma celui de-al doilea
triumvirat dintre Octavianus, M. Antonius și Lepidus, este proscris și asasinat la 7 decembrie
43.
În ceea ce privește opera lui Cicero, acesta a scris numeroase discursuri pe teme
judiciare, politice, literare, strâns legate de evenimentele politice și curentele retorice ale vremii,
scrieri retorice, scrieri filosofice și scrisori.

16
 V. Declinarea substantivelor

Cele mai multe cuvinte ale limbii latine își schimbă forma în funcție de contextul
gramatical în care sunt folosite, situație pe care o regăsim și în limba română. Cuvintele care își
schimbă forma gramaticală se numesc cuvinte flexibile. Aceleași părți de vorbire, care sunt
flexibile în română, sunt flexibile și în limba latină.
Substantivele își schimbă forma în funcție de număr (singular/plural) și de cazul la care
sunt folosite. În limba latină existau șase cazuri: nominativ (N.), acuzativ (Ac.), genitiv (G.),
dativ (D.), ablativ (Abl.) și vocativ (V.). Limba română a moștenit din limba latină cinci dintre
ele – cazul ablativ a fost asimilat în timp de către acuzativ.
Pentru a recunoaște cazul unui substantiv în context, este important să ne folosim de câteva
întrebări specifice:

Cazul Întrebări Singular Plural

Nominativ Cine?, Ce? Casa este zugrăvită. Casele sunt zugrăvite.
- casa răspune la
întrebarea Ce?
Genitiv A/al/ai/ale /alor cui? Actul acela este al casei. Zidurile acelea sunt ale
- al casei răspunde la caselor colorate.
întrebarea Al cui?
Dativ Cui? I-am dat un strat de var Le-am dat un strat de
casei. var caselor.
Vocativ Nu are o întrebare Casă, să nu te murdărești! Caselor, să nu vă
anume. El exprimă o murdăriți!
adresare, o chemare.
Acuzativ Unde?, Când?, Cum?, Am pus lucrurile în casă. Am vorbit despre case cu
Pe cine?, Ce?, Despre vânzătorii.
ce?, Cu ce?
etc.

17
 Dacă ne uităm atent la substantivul casă, el și-a schimbat forma în funcție de caz și număr.
Așa se întâmplă și în limba latină, adăugându-se niște terminații specifice fiecărui caz, (gen) și
număr în parte.

Declinarea I Declinarea a II-a

Caz Singular Plural Masculin Neutru
Singular Plural Singular Plural
N(ominativ) fabula fabulae dominus domini templum templa
G(enitiv) fabulae fabularum domini dominorum templi templorum
D(ativ) fabulae fabulis domino dominis templo templis
Ac(uzativ) fabulam fabulas dominum dominos templum templa
Abl(ativ) fabula fabulis domino dominis templo templis
V(ocativ) fabula fabulae domine domini templum templa

Declinarea a III-a
Caz Imparisilabică
Masculin Neutru
Singular Plural Singular Plural
N. consul consules flumen flumina
G. consulis consulum fluminis fluminum
D. consuli consulibus flumini fluminibus
Ac. consulem consules flumen flumina
Abl. consule consulibus flumine flmuminibus
V. consul consules flumen flumina

18
 Declinarea a III-a
Caz Parisilabică
Feminin Neutru
Singular Plural Singular Plural
N. avis aves mare maria
G. avis avium maris marium
D. avi avibus mari maribus
Ac. avem aves mare maria
Abl. ave avibus mari maribus
V. avis aves mare maria

Declinarea a IV-a Declinarea a V-a

Caz Masculin Neutru
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N. sensus sensus genu genua dies dies
G. sensus sensuum genus genuum diei dierum
D. sensui sensibus genu(i) genibus diei diebus
Ac. sensum sensus genu genua diem dies
Abl. sensu sensibus genu genibus die diebus
V. sensus sensus genu genua dies dies

*Mai sus, în tabel, sunt terminațiile pentru fiecare declinare în parte. Limba latină are cinci
declinări. Pentru a le recunoaşte, trebuie să ne luăm după formele de Nominativ singular şi Genitiv
singular cu care apare substantivul în dicţionar, pentru că apare cu două forme.
- Substantivele la declinarea I se termină în -ae la Genitiv singular: fabula, fabulae. Prima
formă este de Nominativ singular, a doua, de Genitiv singular.
- Substantivele la declinarea a II-a se termină în -i la Genitiv singular: dominus, domini /
templum, templi, magister, magistri.
- Substantivele la declinarea a III-a se termină în -is la Genitiv singular, însă aici trebuie
făcută distincția parisilabic vs. imparisilabic. Substantivele parisilabice sunt acelea care au

19
număr egal de silabe la nominativ şi genitiv: avis, avis. Substantivele imparisilabice sunt acelea
care au un număr diferit de silabe la nominativ faţă de genitiv: carmen, carminis.
- Substantivele la declinarea a IV-a se termină în -us la Genitiv singular: sensus, sensus,
genu, genus.
- Substantivele la declinarea a V-a se termină în -ei la Genitiv singular: dies, diei.

Cum declinăm un substantiv: în fucţiei de cele două forme ale lui, de nominativ şi de
genitiv singular, mai ales în funcţie de cea de genitiv, îl încadrăm într-o declinare, după care îi
înlătură terminațiile de nominativ și de genitiv singular cu care apare în dicționar și i le adăugăm
pe cele corecte, în funcție de caz, număr și gen.
Ex: cervus, cervi – pentru că a doua formă, de genitiv singular, se termină în -i, iar la nominativ
singular are terminația -us, îl încadrez în declinarea a II-a. Îi îndepărtez apoi terminațiile -us și -
i, pentru a afla care este rădăcina lui (partea fixă care nu se schimbă în declinare), adică cerv-,
după care îi adaug terminațiile în funcție de caz, număr și gen:

Caz Singular Plural

N. cervus cervi
G. cervi cervorum
D. cervo cervis
Ac. cervum cervos
Abl. cervo cervis
V. cerve cervi

20
 VI. Conjugarea verbelor

Verbul apare în dicționarul latinesc cu patru forme: voco (Indicativ prezent, persoana I
singular), vocare (Infinitiv prezent), vocavi (Indicativ perfect, persoana I singular), vocatum
(Supin).
Verbele limbii latine se grupează în patru conjugări, așa cum se întâmplă și în limba
română, însă, pentru a afla conjugările, este nevoie să ne axăm pe forma principală a verbului, cea
de infinitiv. În limba latină, aceasta se termină, de regulă, în -re. Prin eliminarea grupului -re se
obține partea relativ fixă, neschimbată a verbului, numită temă, care arată conjugarea acestuia și
apare și la celelalte moduri și timpuri.
Conjugarea Latină Română
Infinitiv Partea fixă (temă) Vocala finală Infinitiv
I cantare canta- a a cânta
II vidēre vidē- ē (lung) a vedea
III dicĕre dicĕ- ĕ (scurt) a zice
IV audire audi- i a auzi

* În limba latină se făcea diferența în pronunțare între vocalele lungi și vocale scurte.
Vocalele lungi se marchează azi, în mod convențional, astfel: ā, ē, ī, ō, ū. Vocalele scurte sunt
marcate diferit: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. Vocalele lungi se pronunțau prelung, spre deosebire de cele
scurte. De aceea, în cazul verbelor la infinitiv, vocala -e din temă s-a moștenit diferit:
- ē devine în română diftongul ea;
- ě rămâne în română e.

Indicativul prezent

Verbul are mai multe moduri și timpuri la care poate fi conjugat. Pentru a-l conjuga la
modul indicativ, timpul prezent, trebuie să-i îndepărtăm terminaţia -re de la infinitiv și să-i
adăugăm alte terminații (-o, -s, -t, -mus, -tis, -nt). În funcție de conjugarea din care face parte,
verbul trebuie să respecte câteva reguli atunci când este conjugat.

21
 Conjugarea I Traducere II III IV
Verbul CANTARE A cânta VIDĒRE DICĔRE AUDIRE
Persoana I sg canto (eu) cânt video dico audio
Pers. a II-a sg cantas (tu) cânți vides dicis audis
Pers. a III-a sg cantat (el/ea) cântă videt dicit audit
Pers. I plural cantamus (noi) cântăm videmus dicimus audimus
Pers. a II-a pl cantatis (voi) cântați videtis dicitis auditis
Pers a III-a pl cantant (ei/ele) cântă vident dicunt audiunt

REGULI:
- la pers I sg, la conjugările I şi a III-a, terminația -o înlocuiește vocala finală a temei (a, respectiv
ĕ);
- la conjugarea a III-a, vocala tematică este i (nu mai este ĕ), cu excepția ultimei forme (pers a III-
a plural), unde este u, terminația de persoana a III-a devenind astfel -unt.
- la conjugarea a IV-a, terminaţia de la persoana a III-a plural devine -unt.

* Verbu a fi în limba latină se conjugă astfel:

Esse = a fi
Sum = sunt
Es = eşti
Est = este
Sumus = suntem
Estis = sunteți
Sunt = sunt

* La fel cum se întâmplă în limba română, și în limba latină pronumele personal (eu, tu, el/ea, noi,
voi, ei/ele) poate lipsi, persoana reieșind din terminație.

22
 Indicativul imperfect

Se dă următorul verb: laudo, laudare, laudavi, laudatum. Pentru a-l conjuga, trebuie întâi
să stabilim care este tema/ partea fixă a lui. Astfel că luam forma de infinitiv laudare, îndepărtăm
terminația -re și ne rămâne lauda, care este tema/partea fixă a verbului.
Indicativul imperfect se formează astfel: tema/partea fixă a verbului + ba + terminațiile
specifice fiecărei persoane, m, s, t, mus, tis, nt.

Conjugarea I Conj. a II-a Conj. a III-a Conj. a IV-a

CANTARE = a cânta VIDERE DICERE AUDIRE
cantabam (eu) cântam videbam dicebam audiebam
cantabas (tu) cântai videbas dicebas audiebas
cantabat (el/ea) cânta videbat dicebat audiebat
cantabamus (noi) cântam videbamus dicebamus audiebamus
cantabatis (voi) cântați videbatis dicebatis audiebatis
cantabant (ei/ele) cântau videbant dicebant audiebant

* Spre deosebire de indicativul prezent, unde terminația la persoana I singular este -o, la
indicativul imperfect, pentru persoana I singular se adaugă –m.

*Verbul a fi (esse) se conjugă, la indicativ imperfect, astfel:

Era + terminaţiile de persoană: m, s, t, mus, tis, nt. – eram, eras, erat, eramus, eratis, erant.

Indicativul viitor

Spre deosebire de limba română unde viitorul se formează cu ajutorul unui verb auxiliar (a
voi/a vrea), în latină formarea timpului viitor nu presupune un verb auxiliar, ci aceeași structură
ca la prezent sau la imperfect: temă + sufix (b/bi/bu/a/e) + terminație (o/m, s, t, mus, tis, nt).

23
Sufixele se aplică însă diferit, în funcție de conjugarea verbului: conjugările I și a II-a folosesc un
anumit sufix (b/bi/bu), în vreme ce conjugările a III-a și a IV-a, alte sufixe (a/e).

Conjugarea I Conj. a II-a Conj. a III-a Conj. a IV-a

CANTARE = a cânta VIDERE DICERE AUDIRE
cantabo (eu) voi cânta videbo dicam audiam
cantabis (tu) vei cânta videbis dices audies
cantabit (el/ea) va cânta videbit dicet audiet
cantabimus (noi) vom cânta videbimus dicemus audiemus
cantabitis (voi) veți cânta videbitis dicetis audietis
cantabunt (ei/ele) vor cânta videbunt dicent audient

REGULI:
- la pers I sg, la conjugările I şi a II-a, terminația este -o, pe când la conj. a III-a și a IV-a este -m.
- la pers. I sg., la conj. a III-a și a IV-a, sufixul este -a.
- la conj. a III-a, sufixul -e/-a înlocuiește vocala -e de la finalul temei verbului.

*Verbul a fi (esse) se conjugă, la indicativ viitor, astfel:

er/eri/eru + terminaţiile de persoană: o, s, t, mus, tis, nt. – ero, eris, erit, erimus, eritis, erunt.

24
 VII. Evaluare (pentru notă)

1. Traduceți următorul text în limba română:

Iunonis anseres

A nostro magistro numerosas fabulas de antiquis temporibus accipimus. Galli in monte

Capitolino arcem Romanorum obsidebant. Nocte, cum Romani dormiunt, Galli muros ascendunt.
In templo Iunonis anseres consecrati deae, erant. Clangor anserum, Romanos e somno excitat et
milites arma capiunt. Ita Marcus Manlius, dux Romanus, hostes proturbat et suum cognomen
Capitolinum erit!

2. Completați rebusul de mai jos cu informațiile corespunzătoare:

− Romanii scriau cu (1), fără spațiu între cuvinte și fără semne de punctuație.
− Latina face parte din familia limbilor (2) .
− Țara în care există un post de radio ce prezintă știrile în limba latină se numește (3) .
− Zeul suprem al romanilor era (4) .

25
− Zeul a trimis deasupra viitorului rege al Romei doisprezece (5) .
− La baza întemeierii Romei se află o (6) .
− Întemeierea Romei a fost posibilă datorită venirii războinicului troian (7) în Peninsula Italică.
− Primul rege al Romei a fost (8) .
− Femeile care întrețineau focul cetății Alba Longa se numeau (9) .
Limba latină s-a vorbit inițial în (10) .

3. Declinaţi, la singular şi la plural, următoarele substantive:

- casus, casus = cădere, nenorocire, caz
- verbum, verbi = vorbă, cuvânt, verb

4. Conjugați următoarele verbe la indicativ prezent, indicativ imperfect și indicativ viitor:

- perdo, perdere, perdidi, perditum = a distruge, a pierde (conjugarea a III-a)
- provideo, providere, providi, provisum = a prevedea, a se îngriji (conjugarea a II-a)

5. Redactați (în limba română) un text argumentativ, de minimum 100 de cuvinte, pornind
de la una dintre maximele de mai jos:

- Hodie mihi, cras tibi. (Astăzi [mi se întâmplă] mie, mâine ţie.)
- Verae amicitiae sempiternae sunt. (Adevăratele prietenii sunt eterne.)
- Aliena vitia in oculis habemus, a tergo nostra sunt. (Avem în fața ochilor defectele altora, ale
noastre sunt în spate.)
- Fortuna multis dat nimis, satis nulli. (Soarta le dă multora prea mult, dar nimănui destul.)
- Legum servi sumus ut liberi esse possimus. (Suntem sclavii legilor ca să putem fi liberi.)

În redactarea textului, veți avea în vedere următoarele repere:

- formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea
corespunzătoare a două argumente adecvate opiniei şi formularea unei concluzii pertinente;
- utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie, de punctuație), așezarea în pagină, lizibilitatea.

26