Liceul Teoretic “Henri Coandă” Oradea

Filiera: Teoretică

Profil: Umanist

Specializarea: Filologie

Importanța limbii latine în

lumea modernă

Întocmit de: Sabău Laura Mariana

Elevă în clasă a IX-a

Parte integrantă a planului de învaățământ în cadrul profilului filologic, limba latină este și va

rămâne piatra de încercare pentru

multe generații de elevi și

studenți, din pricina caracterului

ei matematic. În ciuda

dificultăților pe care le ridică

studiul limbii latine, importanța

cunoașterii acesteia pentru un viitor românist, și nu numai, este vitală.

În primul rând, studierea limbii latine trebuie să se facă nu ca scop în sine, ci din perspectiva
integratoare a culturii și civilizației greco-române, ca emblemă fundamentală a culturii
europene. În arta literară sau cea plastică s-au perpetuat teme și tehnici specifice antichității
greco-latine și numeroase discipline științifice au reluat unele idei și metode antice
împrumutate din silogistica aristotelică, retorică greco-română, dreptul român. Contribuția
majoră a latinității la societatea modernă reiese și din terminologia și sursele de documentare
ale unor științe socio-umane, și ale naturii - istoria, filosofia, dreptul, zoologia, botanica,
medicina, farmacia, - care sunt de origine greco-latină, din promovarea pluralismului cultural,
a valorilor universale de justiție, de supremație a dreptului, de libertate a gândirii, moștenite
de popoarele de espresie neolatină, dar și din faptul că ideea de umanism și umanitate s-a
născut în perimetrul civilizației române și a îmbrăcat haina expresiei latine. De asemenea, nu
trebuie uitat că limba latină este instrumentul necesar elucidării vestigiilor arheologice,
numismatice și epigrafice, descoperite pe teritoriul țării noastre, dovezi care pot susține
identitatea noastră națională și latinitatea poporului român.

În al doilea rând trebuie avut în vedere că limba latină este baza de pornire pentru limbile
romanice, din care face parte și limba română, și trebuie înțeles că studiul limbii române nu
poate fi complet fără cunoașterea și însușirea temeinică a unor cunoștințe considerabile de
limbă latină.

Ce trebuie să știm mai întâi despre limba latină?

Limba latină face parte din grupul italic al limbilor indo-europene. Limbile indo-europene
reprezintă o familie extinsă de limbi care au evoluat dintr-o limbă neatestată în texte scrise,
dar reconstituită în secolul al XIX-lea cu ajutorul gramaticii comparatiste. Principalele limbi
indo-europene sunt: limbile indiene, iraniene, baltice, slave, italice, celtice, germanice, greacă,
limbile toharice, anatoliene, armeană, albaneză, traco-frigiană.

Limba latină a fost mijlocul de comunicare în cadrul civilizației române, care a luat naștere,
potrivit legendelor, într-o mică așezare de pe malurile Tibrului, mai exact la marginea cetății
Latium, lângă poalele colinei Palatin, la 21 aprilie 753 sau 754 a.Chr. Pantele Palatinului
constituiau un bun așezământ defensiv, protejat de Tibru și de depresiunile mărginite de
celelalte coline: la nord Căpitoliu, la sud, Aventin, la est Quirinal, Viminal, Esquilin și
Caelius. Descoperirile arheologice au relevat prezența unei așezări pe Palatin la mijlocul
secolului al VIII - lea a.Chr., dar și prezența altor cetățui instalate în secolul al VII - lea a.Chr.
pe colinele învecinate. Cetățile situate pe Palatin, Esquilin și Caelius s-au aliat formând o
unitate defensivă numită Septimontium, care semnifică munții fortificați. Mai târziu datorită
unei erori etimologice s-a crezut că este vorba de șapte coline.

Limba latină își derivă etimologia de la adjectivul Latinus, -a, -um, care se traduce după cum
afirmă profesorul Eugen Dobroiu "din Latium, apartinator Latium-ului; al latinilor" (E.
Dobroiu, 1994, 5). Latina s-a vorbit la început în provincia Latium, teritoriu situat în zona
centrală a peninsulei Apenine, care era mărginit de fluviile Tibru și Anien, de marea Tireniana
și de munții Apenini. Aici se vor pune bazele viitoarei Rome, cetate nu numai defensivă prin
așezarea sa, ci și un important nod comercial, deoarece, grație insulei lui Tiberius, Roma
controla punctul de trecere posibil peste Tibru, iar Via Salaria, drumul țării, asigura
comunicațiile între gurile Tibrului și partea inferioară a Italiei. Această poziție explică în parte
creșterea economică deosebită a Romei și diversitatea populației sale.

Roma s-a constituit prin fuziunea a trei neamuri: latinii, sabinii și etruscii. Primele două erau
populații italice de origine indo-europeana. Diferența între ele este dată de momentul venirii
lor în peninsula italică. Latinii par să aparțină unui prim val de invadatori indo-europeni, care
s-au instalat în Italia în cursul mileniul al II-lea a.Chr. Deși erau divizați în 21 de triburi,
adesea rivale între ele, ei au păstrat sentimentul originii comune și s-au unit într-o federație,
numită Liga latină. Centrele religioase ale acestora erau situate în munții Albani. Sabinii
aparțin unui al doilea val de invadatori indo-europeni. Ei practicau rituri funerare de înhumare
și erau stabiliți la nord-est de Roma. Rolul jucat de Sabini în istoria Romei rămâne confuz,
însă în legenda răpirii Sabinelor este reflexul luptelor și apoi al coalescentei între comunități
învecinate, iar alternanta de regi latini (Romulus, Tullus Hostilius) și de regi sabini (Numa
Pompilius, Ancus Marcius) constituie dovada instalării la Roma a familiilor sabine. Etruscii,
contrar vecinilor lor, erau populație neindo-europeană. Limba lor, încă foarte puțin cunoscută,
nu are trăsături comune cu dialectele italice. Chiar și originea lor rămâne misterioasă,
deoarece se presupune că au venit din Frigia, din Asia Mică. Este probabil, însă, să fi venit în
Etruria înainte de valurile indo-europene. Etruria era așezată la nord de Roma. Prosperitatea ei
venea de la agricultură, se pare că erau faimoși pentru calitatea vinului, dar și din resurse
miniere, în special fierul. S-au ocupat de asemenea cu comerțul și pirateria pe Marea
Tireniana. De la greci, etruscii vor prelua alfabetul, precum și o întreagă suită de valori, în
special în domeniul artei, fapt ce va determina un progres rapid al civilizației lor, net
superioară celei latine și sabine. Bogăția și nivelul civilizației etrusce au favorizat construirea
unor orașe veritabile, adesea situate la o oarecare distanță de mare pentru a preveni atacurile
piraților de pe mare. Construcția de terasamente și canalele de aducțiune a apei, organizarea
cetăților în jurul templelor și a monumentelor publice subliniază urbanismul lor. Cetățile
etrusce erau unite într-o federație de douăsprezece cetăți, dar aveau o politică independentă.
Etruscii au ocupat destul de repede o parte a Campaniei, iar Capua, fondată pe la 600 a.Chr.
era cel mai important oraș al lor. Între Etruria și Campania, Roma și Liga latină existau căi de
comunicare terestre, pe care cetățile etrusce intenționau să le controleze. Astfel la sfârșitul
secolului al VII-lea și începutul secolului al VI-lea, un rege etrusc, din ginta Tarquinius, va
prelua puterea la Roma. Ultimii regi ai Romei vor fi etrusci și de alungarea lui Tarquinus
Superbus, ultimul rege etrusc, se leagă instaurarea Republicii la Roma, în 509 a.Chr. Despre
acesta, Titus Livius, în lucrarea Ab Urbe condita, mărturisește că necinstind-o pe soția celui
mai bun prieten al său, Lucreția, a sfârșit prin a fi alungat de la tron. Stăpânirea etruscă, în
afara tiraniei pe care o promovase, deoarece la conducerea țării era un singur om, care se
sprijinea pe puterea aristocrației, a avut și efecte benefice, rămase vizibile până astăzi în
istoria Romei. Opera de desecare a mlaștinilor din jurul Romei este opera lui Tarquinus cel
Bătrân. El a strâns într-un mare canal toate râulețele care bordau Septimontium în ceea ce a
purtat numele de Cloaca Maxima. Forum-ul român a devenit piața centrală a Romei, iar alte
lucrări de drenaj între Palatin și Aventin au permis construirea Circului Mare (Circus
Maximus). Etruscii au fost de asemenea mari meșteri în prelucrarea bronzului și a metalelor
prețioase, dar și în arta inscripționării mormintelor, vaselor și statuilor.

Din 396 a.Chr până în jurul anului 200 a. Chr. Roma ajunge stăpâna peninsulei Apenine,
urmând ca până în 146 a.Chr. să ocupe toate teritoriile de pe țărmul Mării Mediterane,
devenită Mare Nostrum. În secolul I p. Chr. românii dețineau supremația politică și militară în
Africa de Nord, Asia Vestică, Europa Sudică, Centrală și de Vest, întinzându-se până în
nordul Dunării, iar limba latină a devenit limba oficială și a administrației din provinciile
aflate sub stăpânire română, acest fapt declanșând procesul de românizare.

După ce unitatea politică a statului român a încetat, limba latină nu a murit, ci s-a păstrat prin
fiicele sale, limbile romanice, provenite nu din latina clasică, limba textelor literare, ci din
limba latină vulgară sau populară. Limba populară era numită sermo quotidianus și era
întrebuințată de toți vorbitorii de limbă latină. Dovezi ale limbii latine vulgare există în
inscripții și în datele oferite de compararea limbilor romanice.

Care sunt însă limbile romanice? Cele mai cunoscute sunt: italiana, franceza, portugheza,
spaniola, sarda, provensala, catalana, româna alături de mai puțin frecventele: dalmata, vie
până la sfârșitul secolului al XIX-lea, și idiomurile retoromane. Chiar dacă limba latină, în
evoluție, a dat naștere acestor limbi neolatine, ea a mai fost folosită ca limbă de cancelarie în
perioada medievală, alături de greaca și slavona și multă vreme a fost emblema unei formații
cărturărești complexe.