Ministerul Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Arte

LUCRU INDIVIDUAL
LA DISCIPLINA „ISTORIA PEDAGOGIEI”
TEMA„SPECIFICUL ȘCOLILOR ȘI INSTRUIRII ÎN GRECIA ȘI ROMA ANTICĂ”

Autor:
Studenta grupei PP11R
Alla Levcenco
A verificat:
Dorina PUTINĂ, asist.
univ.
CUPRINS:
Educaţia copiilor în Roma antică
Analfabetismul în Roma antică.
Familiile bogate în Roma antică.
Învățământul elementar în Roma antică.
Pedepsele corporale în Roma antică.
Învățământul secundar în Roma antică.
Evoluția educaţiei copiilor în Roma antică.
Educația în Grecia antica.
Educația Grecia antică : formală și informală.
Sistemul atenian elementar.
Sistemul atenian gimnazial.
Sistemul atenian secundar.
Sistemul atenian post secundar.
Agoghé în Grecia antica.
Efebia în statul atenian.
Educația femeilor în statul atenian.
Educatia in Antichitate.

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile

materiale și spirituale ale societății. Educația este un fenomen
social,specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită
necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de
muncă și fință socială.
Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul
integrării lor în viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile.
Exerciţiile fizice nu deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre dezvoltarea
fizică a tânărului prin sport şi formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de
educaţie.
 Analfabetismul.

Era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să citească şi să
socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul, când n-avea posibilităţi să-i
dea la şcoală.
Şcoala primară – la care băieţii şi fetele învăţau împreună – începea la vârsta de 7 ani. Din secolul II î.Hr.
şcoala era ţinută de un dascăl de profesie (ludi magister), plătit de părinţi. În aer liber sau în localuri de ocazie,
sărăcăcioase, mizere chiar, în mijlocul zgomotului asurzitor al străzii, copiii învăţau să scrie, să citească şi să
socotească, să repete pe de rost şi să recite texte literare. Sistemul pedagogic în uz urmărea înmagazinarea
mecanică a unor date şi noţiuni considerate indispensabile. Pedepsele corporale se aplicau, până la abuz.
Familiile bogate nu îşi trimiteau copiii la şcoala populară a unui ludi magister, ci îi încredinţau unui pedagog, de
obicei unul din sclavii cei mai instruiţi ai casei. Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns
de copii treceau – la vârsta de 12 ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau
timp de patru ani limba latina şi mai ales limba greacă, precum şi autorii clasici respectivi. Profesorul (gramaticus)
prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se dădeau lecţii de
dicţie, învăţau figurile de stil; şi numai accidental, în legătură cu textele literare analizate, căpătau şi câteva noţiuni
vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică, astronomie şi muzică. Spiritul practic execesiv al
romanilor desconsidera aceste domenii care nu prezentau un sens de utilitate imediată.
Cu un bagaj minim de noţiuni practice elementare, un număr restrâns de copii treceau – la vârsta de 12
ani – la „şcoala de gramatică”. În această şcoală – de grad gimnazial – elevii studiau timp de patru ani
limba latina şi, mai ales, limba greacă, precum şi autorii clasici din acea epocă. Profesorul (gramaticus)
prefera să-şi ţină lecţiile în limba greacă. Elevii făceau exerciţii de lectură cu voce tare, recitau, li se
dădeau lecţii de dicţie, învăţau figurile de stil; şi, numai accidental, în legătură cu textele literare
analizate, căpătau şi câteva noţiuni vagi de istorie generală, de geografie şi mitologie, de matematică,
astronomie şi muzică. Spiritul practic execesiv al romanilor desconsidera aceste domenii care nu
prezentau un sens de utilitate imediată.
Învățământul elementar.
Primele școli reprezentau și cea mai elementară formă de învațământ. Aceste școli de grad elementar erau
frecventate deopotrivă de fete și băieți, deci erau mixte, cu toate că fetele primeau de obicei primele
cunoștințe în familie
Pedepsele corporale.
Romanii erau adepți convinși ai pedepselor corporale. O zicală populară spune că „un om care nu a fost
biciuit nu este educat”. Principala formă de pedeapsă erau loviturile cu un bici din piele.
Învățământul secundar.
Împlinind vârsta de 17 ani, tinerii din familiile înstărite puteau continua studiile la şcoala, de grad
superior, de retorică. Această şcoală era indispensabilă pentru o carieră politică. Consta din nesfârşite
exerciţii literare de retorică, convenţionale şi adeseori extravagante, cautând exclusiv artificiile
verbale de efect oratoric; exerciţii lipsite de un conţinut substanţial, vizând exclusiv însuşirea unei
pedante virtuozităţi oratorice pur formale. Ştiinţele naturale, matematica sau filosofia nu-şi găseau
loc în şcoala de retorică. Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti –
medici, arhitecţi, jurişti. Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu.
Evoluția. Cu timpul însă, în epoca imperială rolul statului în învațamînt a început să crească. Octavian Augustus
organizează o prima școală chiar în reședința sa de pe Palatin. Succesorul său, Tiberiu 8 (14-37 d.Hr.) acorda
diferite ajutoare conducătorilor de școală, participa chiar la unele cursuri, interesîndu-se astfel îndeaproape de
bunul mers al învațămîntului. În timpul lui Vespasian (69-79) învațămîntul la Roma capată un nou avînt prin
instituirea unor subvenții regulate acordate de stat. Tot atunci se instituie și primele catedre de greaca latina și
retorica. În timpul lui Traian (98-117), o lege stipula încadrarea în sistemul de învățămînt a 5000 de copii din
familii nevoiașe si suportarea cheltuielilor de catre stat. Cel care a dat un imbold serios educației a fost Marcus
Aurelius Severus Alexandrus (222-235). În vremea sa este oficializat învățămîntul de stat construindu-se în acest
scop și primele școli. Pe lângă aceste şcoli, mai existau şi altele care formau anumiţi specialişti – medici, arhitecţi,
jurişti. Studiul dreptului, în special, s-a bucurat de un înalt prestigiu. Poporul educat – motiv de îngrijorare pentru
elitele politice romane Unele surse spun că patricienii erau îngrijorați de puterea profesorilor de a modela mintea
tinerilor și în 92 î.Hr. Senatul a expulzat toți profesorii din Roma, pe motiv că făceau elevii să fie „prea
inteligenți”. Senatul a fost deosebit de preocupat de predarea filosofiei grecești despre care credeau că încurajează
cetățenii la nesupunere.
 Educația în Grecia antica.

Mai mult decât oricare altă societate veche, lumea

greacă a fost preocupată de educaţia membrilor
comunităţii ei. În atingerea ţelului, principalele
mijloace de educaţie sunt gimnastica şi muzica. Prima
cultivă corpul omului, a doua, înţeleasă în sens larg ca
totalitate a artelor patronate de muze, cultivă sufletul
şi spiritul omului. Platon se separă de opinia curentă a
dublului obiectiv al educaţiei, care are la el ca ţel unic,
indiferent de mijloace, cultivarea spiritului.
În Grecia antică existau două forme de educație: formală și informală. Educația formală a fost realizată prin
frecventarea unei școli publice sau prin intermediul unui tutore plătit. Educația informală a fost asigurată de un
profesor neremunerat și a avut loc într-un context non-public. Educația a fost o componentă esențială a identității
unei persoane, iar tipul de educație pe care a primit-o o persoană s-a bazat în mare măsură pe clasa sa socială,
cultura polisului său și opinia lor cu privire la ceea ce ar trebui să înțeleagă cultura lor. Educația formală era în
principal pentru bărbați, în general nu era oferită sclavilor, muncitorilor și femeilor. În unele poleis, au fost adoptate
legi care interzic educația sclavilor. O fată ar fi primit o educație informală de la mama ei, care o va învăța cum să
întrețină o familie, slujind tatălui ei și, mai târziu în viață, soțului ei. Spartanii au predat și muzică și dans , dar cu
scopul de a-și spori manevrabilitatea ca soldați în luptă.
Sistemul atenian
Elementar.

În primii ani, copiii atenieni au primit educația timpurie acasă, uneori sub îndrumarea unui profesor sau
pedagog . Morala de bază a fost predată, până când au început învățământul primar la aproximativ șapte
ani. Copiii au fost învățați să citească și să scrie, să numere și să deseneze. Au început prin învățarea
literelor și apoi a silabelor, urmate de cuvinte și fraze. În același timp, citirea și scrierea erau predate.
Elevii au scris cu un stilou , cu care au gravat urme pe o tabletă acoperită cu ceară. Când copiii erau gata
să înceapă să citească întreaga operă, adesea se dedicau memorării poeziilor și recitării. Școala primară a
fost singura pregătire disponibilă pentru majoritatea oamenilor, în special pentru cei mai săraci. Copiii
din clasele sociale superioare vor primi învățământ primar formal, deoarece părinții lor își vor permite să
angajeze un tutore sau să-i trimită la școala publică. Cu toate acestea, copiilor din familiile sărace li s-a
oferit doar educație informală, iar amploarea cunoștințelor lor a fost direct legată de cunoștințele
părinților lor. Pe lângă faptul că nu au banii pentru a plăti educația formală, membrii clasei inferioare au
nevoie, probabil, de serviciul copiilor lor acasă doar pentru a-și putea permite mâncarea și alte produse
de bază.
Sistemul atenian Gimnazial.
A avea un corp în formă fizică era extrem de important pentru greci. Băieții greci au început educația
fizică în timpul sau la scurt timp după începerea educației lor elementare. La început, aveau să învețe, de
la un profesor privat, cunoscut sub numele de tribut plătit . Mai târziu, ei vor începe să se antreneze la
Gimnaziu, Antrenamentul fizic a fost considerat necesar pentru a-și îmbunătăți aspectul, pregătirea pentru
război și o bună sănătate la bătrânețe. În mod tradițional, frecvența la sală a finalizat cea mai mare parte a
învățământului post-primar din Atena. Până în jurul anului 420 î.Hr., învățământul secundar nu a fost
important și a fost după controversa care a apărut între punctele de vedere tradiționale și moderne despre
educație. Cei care susțineau viziunea tradițională credeau că ascensiunea „intelectuală” va distruge cultura
ateniană și va lăsa Atena în dezavantaj în război. Pe de altă parte, cei cu o viziune mai modernă au spus că,
deși forța fizică era importantă, aceasta ar scădea în mod inevitabil în timp și că educația trebuia folosită
pentru a dezvolta întregul om și, prin urmare, și mintea lui.
Sistemul atenian secundar.
După ce au împlinit paisprezece ani, băieții din familii înstărite au avut ocazia să urmeze școala secundară. Un
liceu ar putea fi de tip permanent sau alcătuit din profesori călători, cum ar fi sofiștii sau alți filozofi, inclusiv
Zenon din Elea și Anaxagoras din Clazomenes. Învățământul secundar a inclus subiecte precum științele naturii
( biologie și chimie ), retorica (arta de a vorbi sau de a scrie eficient), geometrie , astronomie și meteorologie.
Predarea acestor materii a devenit foarte apreciată în societatea ateniană, deoarece atenienii credeau că educația
intelectuală este o componentă fundamentală a identității unei persoane și că aceasta constituie o parte
semnificativă a reputației sale. Studiul academic ar putea ajuta o persoană să câștige respectul colegilor săi.
Având în vedere acest lucru, politicieni precum Temistocles , Pericles și Alcibiades au putut influența eforturile
politice și militare urmate de Atena.
Sistemul atenian post secundar.
Băieții și-au putut continua studiile după liceu, obținând o pregătire efebică . Ei ar putea solicita să
devină efeb la vârsta de optsprezece ani. În secolul al V-lea î.Hr. , pregătirea efebică a început ca o
educație militară, urmată de doi ani de serviciu militar. Mai târziu, însă, a fost inclus un curs mai avansat
de studiu academic.
Copiii din familiile sărace nu au putut primi
educație formală. Cu toate acestea, acești copii nu
au fost uitați în întregime. Solon , un politician
atenian care a trăit la sfârșitul secolelor al VII-lea
și mijlocul secolului al VI-lea î.Hr. , a făcut multe
pentru a-și reforma polisul și a încurajat părinții
copiilor săraci să le ofere copiilor lor formare
profesională. Învățându-le acestor copii o
meserie, ar fi putut deveni membri productivi ai
societății ateniene. Muzica și dansul au fost, de
asemenea, considerate foarte importante în Atena.
În numeroasele etape ale pregătirii individuale, el
a fost încurajat să practice dansul, cântatul și
cântatul la instrumente . Instrumentele obișnuite
folosite în Atena includeau harpa , flautul și
cetara. Prin avansarea în dans, cântece și
instrumente, un atenian ar contribui la
continuarea tradițiilor societății sale.
În statul spartan copilul aparținea familiei numai pînă la varsta de 7 ani, dupa care, era total la
dispoziția statului pînă la varsta de 60 de ani. Educația spartană consta în exerciții fizice dure și
antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tînărului un desăvărșit spirit de
disciplină, de supunere oarbă, precum și capacitatea de a suporta cele mai absurde privațiuni și
mizerii fizice: umblîd desculți și cu capul ras, antrenîndu-se complet goi, mîncînd mizerabil și
insuficient, dormind pe o saltea de trestie și adeseori fiind biciuiți numai pentru a se deprinde să
suporte durerea. În rest o instruire intelectuală absolut minima, adica scris-citit, eventual cîteva
notiuni elementare de aritmetică și de muzică militară. Copiii cu malformații sau cu alte probleme
fizice sau intelectuale erau aruncați în prăpastie. După o examinare atentă, Consiliul a declarat că
copilul era vrednic să trăiască sau l-a respins și l-a condamnat la moarte prin abandon.
Agoghé.
Dominația militară a avut o importanță extremă pentru spartanii Greciei antice. Ca răspuns, ei și-
au structurat sistemul de educație ca o formă extremă de tabără de instruire militară, care a fost
denumită agoghé. Căutarea cunoștințelor intelectuale a fost văzută ca banală și, astfel, învățarea
academică, cum ar fi citirea și scrierea, a fost redusă la minimum. Viața unui băiat spartan a fost
dedicată aproape în întregime școlii sale și acest lucru a avut un singur scop: să producă un
spartan aproape indestructibil (vezi falange ).
Educația formală pentru un bărbat spartan a început în jurul vârstei de șapte
ani, când statul l-a scos pe băiat din custodia părinților săi și l-a trimis să
locuiască într-o baracă cu alți câțiva băieți de vârsta lui. Din toate punctele de
vedere, cazarmele erau noua sa casă, iar ceilalți bărbați care locuiau în cazarmă
erau familia sa. În următorii cinci ani, până la aproximativ doisprezece, băieții
aveau să mănânce, să doarmă și să se antreneze în cazarma lor, primind
educație de la un cetățean adult de sex masculin care își încheiase toate
pregătirile militare și care se lupta câștigând experiență. Instructorul a impus
disciplină și exerciții fizice și s-a asigurat că elevii săi primesc puțină mâncare
și îmbrăcăminte minimă, în încercarea de a-i obliga să învețe să-și asigure
propria hrănire prin furtul sau suportarea foamei extreme, abilități necesare în
cursul unui război. Acei băieți care au supraviețuit primei faze de antrenament
au intrat într-o fază secundară în care pedepsele au devenit mai severe și
antrenamentul fizic și participarea la sport au continuat pentru a-și construi
forța și rezistența. În această fază, care a durat până când masculii au avut
aproximativ optsprezece ani, luptele din cadrul unității au fost încurajate, au
fost efectuate batalii batjocoritoare, au fost lăudate acte de curaj și semne de
lașitate și neascultare aspru pedepsite. În timpul simulărilor de lupte, tinerii au
fost încadrați în falange pentru a învăța să manevreze ca și cum ar fi o singură
entitate și nu un grup de indivizi. Pentru a fi mai eficienți și mai eficienți în
timpul manevrelor, elevii au primit instruire de dans și muzică, deoarece acest
lucru le-ar spori capacitatea de a se mișca grațios ca unitate.
Efebia în statul atenian.
Elevii care absolviseră agoghé la vârsta de optsprezece ani au primit titlul de efeb. Când a devenit
efeb , bărbatul a trebuit să facă un angajament riguros de loialitate completă față de Sparta și s-ar
alătura unui corp privat pentru a continua antrenamentul în care va îmbunătăți gimnastica, vânătoarea
și exercițiile pentru viitoarele bătălii cu arme reale. După doi ani, la vârsta de douăzeci de ani, acest
antrenament sa încheiat și bărbații acum adulți au fost considerați oficial soldați spartani.
La Atena, educaţia viitorilor cetăţeni cădea, sub aspect juridic, în seama statului, chiar dacă în
practică cetatea acoperea numai cheltuielile pentru orfanii de război
Educația femeilor.

Femeile spartane, spre deosebire de omologii lor atenieni, au primit educație formală supravegheată
și controlată de stat. O mare parte din educația publică primită de femeile spartane se învârtea în
jurul educației fizice. Până la aproximativ vârsta de optsprezece ani au fost învățați să alerge, să
lupte, să arunce un disc și chiar o javelină. Abilitățile fetelor tinere au fost testate în mod regulat în
competiții precum cursa anuală de picior, jocurile aeriene ale Elis. În plus față de educația fizică,
fetele tinere au fost învățate să cânte, să danseze și să cânte la instrumente deseori de către poeți
călători ca Alcmane sau de către femeile în vârstă din polis. Sistemul educațional spartan pentru
femei era foarte strict, deoarece scopul său era de a pregăti viitoarele mame de soldați, pentru a
menține puterea falangelor Sparta, care erau indispensabile pentru apărarea și cultura spartanilor.
Bibliografie:
• Teodor Axioti “Cum invatau grecii si romanii” 1990, pag.35-37
• Ovidiu Dramba “Istoria culturii şi civlizaţiei”, vol.III, Editura Saeculum, Bucureşti, 2003
• Nicolae Lascu “Cum traiau romanii”, Editura Stiintifica, 1965
• Stelian Brezeanu, Istorie: manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, ALL EDUCATIONAL, 1999, p.
14-16