Cls.

a-IX-a

Educaţia în lumea greacă,

Fişa de lucru

Educaţia la spartani
În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un
spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în
exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului
un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai
absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, mâncând mizerabil şi insuficient,
dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte
durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi
copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică
militară. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea
discului şi a suliţei.

Educaţia la atenieni
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia
copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea
lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile
prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă
civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate
deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din
statul atenian mai rămăseseră analfabeţi. Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii
orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un
învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de
muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua
aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de
papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista
încă din timpul lui Pitagora). Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în
primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului
cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau
în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării
la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice
contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica
corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai
ales manuale. Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această
unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi
tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de
formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru
activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de
retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-
au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra
destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic,
întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi. Toate
aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea
exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada
Cls. a-IX-a

elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit
să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.

Ştiinţa în lumea greacă

Fişă de lucru

Ştiinţa, filosofia, literatura, teatrul.

A evoluat împreună cu filosofia.
Domenii de manifestare:
- Matematica – geometria – Thales din Milet, Pitagora, Euclid,
astronomia - Aristarh, Thales din Milet.
Medicina – Hipocrate, circulaţia sângelui, creierul, nervi.
Geografia – Strabon, Ptolomeu din Alexandria
Istoria – Herodot, luc. ,,Istorii”, Thucidide, ,,Istoria războiului peloponesiac”
Filosofia – Heraclit din Efes, Democrit, Socrate, Platon, şi Aristotel.
Literatura – poemele epice Iliada şi Odiseea ale lui Homer, Hesiod, Munci şi zile, Pindar şi
Sapho în poezia lirică.
Teatrul – serbările religioase realizate cu ocazia zeului Dionysos. Cei mai importanţi
reprezentanţi: Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan.

I. Concluzii:
Cultura greacă a marcat profund istoria civilizaţiei umane. Moştenirea culturală a
Antichităţii a îmbogăţit patrimoniul cultural occidental prin modelele şi valorile create şi
promovate.

Dicţionar:
Cultura – totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire.
Acropolă – zona cea mai înaltă a unui polis, care era centrul religios şi loc de refugiu în
caz de primejdie.
Friză – element al arhitecturii antice greceşti, situat în partea superioară a unei
construcţii, ornament cu basoreliefuri, sculpturi şi picturi.
Portic – galerie deschisă susţinută de coloane şi pilaştri.
Capitel – partea de sus mai groasă şi ornată a unei coloane.