UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, Iași

FACULTATEA DE ISTORIE

Învățământ la distanță

Orientul mijlociu și Mediterana în antichitate

REFERAT

Educația în Grecia Antică

Educația este tehnica colectiva pin care o societate își inițiază tânără generație in valorile si
procedeele ce caracterizează viată civilizație sale1.
Fără a fi obligatorie prin lege, educația avea un rol foarte important in viața cotidiana a
vechilor greci. Drept mărturie, peste veacuri, stau scenele pictate pe vasele de lut încă din anii
500I.Hr., găsite in urma săpăturilor arheologice.
Istoria educației Greciei antice constituie trecerea progresivă de la o cultură de nobili
războinici cu o educație militară orientată mai degrabă spre formarea caracterului, a dezvoltării vigorii
fizice și a îndemânării, la o cultură de scribi2 cu o educație dominată de tehnica scrierii și dezvoltării
inteligenței și cunoașterii.
După perioada „obscura” din civilizația myceniana, viitoarea civilizație greaca formează o
noua cultura si o noua educație din care face parte marele clasic Homer.

1
Henri Irenee Marrou- Istoria Educației in antichitate vol 1, pag 12
2
Înainte de apariția tiparului, un scrib era o persoană care scria de mână/copia cărți sau documente și care ajuta
localitatea să-și țină înregistrările scrise

1
 In epoca homerica, cunoscuta in istoriografie si de cea de dinaintea constituirii polisurilor
propriu-zise, educația îmbracă forme tradiționale, militare si religioase. Denumirea de epoca
homerica, data de istorici, se justifica prin faptul ca in aceasta perioada, foarte puțin cunoscuta,
singurele informații proveneau din cele doua epopei homerice „Iliada si Odiseea”. După compunerea
lor, scoli specializate de recitatori le-au transmis pana in secolul al VI-lea i.Hr., când au fost
înregistrate in scris și textele lor au circulat in întreaga lume greaca. Aspectele dominante ale vieții
cotidiene dusa de eroii homerici erau ceremoniile, jocurile, divertismentele muzicale, dansul și
concursurile de elocventa desfășurate la curte. Prin urmare, educația trebuia sa răspundă unor astfel
de nevoi, in deosebi rafinarea manierelor printre care politețea și curtoazia ce îl caracterizează atât
de bine per Ahile, eroul lui Homer. O atenție deosebita era acordata cultivării abilitaților privind
ținuta in societate si reacțiile comportamentale in situațiile neprevăzute. Așa se prezinta figura ideala
a „cavalerului” epocii homerice. Etica de tip cavaleresc rămâne pentru multa vreme in centrul
idealului grec de personalitate umana.
Cu Homer se poate spune deci că începe istoria educației, pentru că de la el începe tradiția
culturii grecești iar mărturia sa este cel mai vechi document per care îl putem interoga cu folos asupra
educației arhaice.
Educația in Grecia antica poate fi definita ca fiind una cu caracter practic si aplicat deoarece
privea atât individul cât si cetatea din care acesta făcea partea si interesul ei. In funcție de
particularitățile locale si de evoluția istorica a fiecărui oraș însă, se pot distinge diferite modalități
prin care aceasta se manifesta.
In epoca clasica, acolo unde rolul statului ajungea covârșitor, precum in Sparta, valorile se
impuneau prin prestigiul lor mitic si prin ascultare de legi, iar in alte polisuri, in special la Atena,
individul avea o libertate de alegere si de exprimare mult mai mare. Din punct de vedere organizatoric,
politic si moral, sistemul educativ al celor doua polisuri era deci mult diferit unul de altul.

2
Educația spartana
Sparta se configurează ca o etapă fundamentală în istoria educației, deoarece ne permite sa
cunoaștem cultura și sistemul educativ al unei civilizații arhaice. Aceasta este în principal un stat
războinic iar puterea sa militara i-a permis să cucerească și sa păstreze un teritoriul vast în Grecia
antică. De aici, se poate deduce că educația tânărului spartan din epoca arhaică era în principal cea
militară, a uceniciei, directă sau indirectă în meseria armelor și nu cea a unui cavaler ca în epoca
homerică.
Cultura spartană nu era totuși doar cea fizică și puțin instruită; aflăm de la Plutarch spre
exemplu că în secolul VII a.Chr şi la începutul secolului VI a.Chr, Sparta era și o veritabilă capitală
muzicala a Greciei. Aici s-au dezvoltat primele doua școli, prima, cea a lui Terpandros, care se
caracterizează prin solo vocal sau instrumental, iar a doua „ catastasă”, dedicată în special lirismului
coral.
Viată artistică şi sportivă a Spartei arhaice se concretizează în manifestări politice şi religioase
frecvente, competiții atletice sau muzicale.
Foarte cunoscute erau jocurile olimpice închinate lui Zeus, jocurile pithice în cinstea lui Apollo,
pithicul şi jocurile istmice de la Istmul lui Corint sau jocurile nemeene în cinstea lui Heracles. La
aceste jocuri olimpice care se organizau odată la patru ani, participau atleți din toată lumea greacă,
cei mai mulți fiind spartani. Pe timpul desfășurării lor, înceta orice conflict militar.
În anii 550 a.Chr are loc o oprire brusca a evoluției Spartei. Aceasta renunță la arte şi chiar la
sporturile atletice, dezinteresate şi nu prea favorabile dezvoltării unei personalități puternice şi devine
pur militara. Spartanii reprezentau un soi de castă militară, deoarece singura lor rațiune de a există
era aceea de a deveni soldat.
Educația spartană începe deci sa fie total organizată în funcție de nevoile statului, al cărui scop
era formare hoplitului3 . A fi educat după reguli devine o condiție necesară, dar nu suficientă pentru
exercitarea drepturilor civice.
În epoca arhaică, Sparta avea un sistem politic deosebit de cel al altor cetăți grecești, care era
pus pe seama legiuitorului Lycurg4, cel care a reușit să pună capăt neînțelegerilor dintre spartani,
printr-o noua organizare politică cunoscută în istoriografie de Marea Rhetra. Legea se interesa de
copil încă înainte de a se naște (politica eugenetică), abia născut copilul era prezentat unei Comisii de
Bătrâni, în porticul Leskhe, care decidea destinul său. Erau acceptați cei frumoși, bine făcuți şi
robuști, iar cei plăpânzi sau diformi erau abandonați pe locul numit Apothetes.
Până la vârsta de 7 ani, copii erau lăsați în familie în grija mamei, această perioadă fiind considerata
cea de „creștere”. La vârsta de 7 ani împliniți, copilul era luat din familie și dat în grija statului,
educația lui făcându-se în tabere speciale numite „agelai”.
Educația propriu zisă dura până la 20 de ani şi era pusă sub autoritatea uni magistrat special
(paidonomos). Copilul era introdus în formațiile de tineret, grupate pe vârstă de câte 4 ani, adică băieți
mici sau „lupani” (de la 8 la 11 ani) , băieți (de la 12 la 15 ani) şi eireni (de la 16 la 20 de ani). La 21
de ani tânărul intra în formațiile de maturi, cea a „jucătorilor de minge”.
Educația spartană din acea perioadă avea ca scop principal crearea de soldați bine instruiți şi fideli
Statului, aspectul intelectual al educației fiind redus la minimum.

3
infanterie grea care făcuse superioritatea militară a Spartei
4
Licurg este un legislator legendar din Sparta. Semnificația numelui său este „cel care alungă lupii”. Se presupune că
Licurg ar fi trăit în secolele IX-lea - VIII-lea î.Hr

3
Educația de soldat acorda aceeași importantă atât pregătirii morale cât și celei tehnice; ea era orientată
spre formarea caracterului conform unui ideal totalitar sacrificând totul in interesul si salvarea cetății.
Nimic nu era considerat legitim dacă nu servea măririi Spartei, de unde si grija meticuloasă cu care
tineretul era antrenat la disimulare și furt.
„Prost hrănit, el era invitat să fure, pentru a-si completa masa zilnică” 5însă educatorul spartan
urmărea să dezvolte la copil rezistența la durere; încă de la vârstă de 12 ani ii impunea un regim de
viață mai sever, în care duritatea și barbaria aveau sa se accentueze din ce în ce mai mult. Copilul
era „prost îmbrăcat, cu capul ras și ne acoperit, cu picioarele goale, doarme pe un așternut de stuf de
pe malul lui Eurotas, umplut în timpul iernii cu țepi de ciulini. „ 6 Cei care se dovedeau incapabili sa
facă fata pregătirii la care erau supuși, își pierdeau toate drepturile politice si trebuiau sa îndure tot
restul vieții oprobiul public. Printr-o astfel de „educație” erau descurajate orice tip de inițiativa
personala in favoarea spiritului de grup.

In vechia Sparta, unde idealul războinicului se afla in primul plan, educația fetelor, se rezuma la o
instrucție strict reglementată, în care muzica, dansul, și cântul jucau de acum un rol mai puțin
important decât gimnastica și sportul. Ele primeau de la aceeași vârsta frageda o educație premilitara
in rând cu băieții deoarece acestea, împreuna cu femeile, trebuiau sa fie capabile sa apere cetatea
atunci când bărbații erau in campaniile militare. Femeia spartană mai înainte de toate, trebuia să fie
totuși o mamă fecundă care sa nască copii viguroși motiv pentru care, educația ei era subordonată
acestei preocupări pentru eugenie. Urmărindu-se să i se înlăture orice delicatețe și orice tandrețe
feminină , i se impunea să se arate nudă la serbări și ceremonii pentru a face din tinerele spartane
femei masculinizate și fără complicații sentimentale, doar cu rolul de a aduce pe lume copii.
Acest eugenism riguros corespunde oligantropiei crescânde a unei cetăți pustiite de scăderea
natalității.
Familia nu putea constitui un cadru pentru educația copilului, deoarece femeii nu ii era recunoscută
competența decât în creșterea copilului mic, adică pana la 7 ani, iar tatăl, cum ne spune Platon, era
preocupat mai mult de viața publică și mai puțin de educația copilului.

Educația intelectuală a tânărului spartan, absolut minima și de care nu toți copii beneficiau, constă în
scris, citit și eventual câteva noțiuni elementare de aritmetică și muzică militară. Viața permanentă
de cazarmă a dus la practica curentă și în mod deschis a pederastiei. Aceasta era considerată ca fiind
forma cea mai desăvârșita și cea mai frumoasă de educație, în opinia publică, iar la Sparta legea, îl
considera pe erast moralmente responsabil de dezvoltarea eromenului.
Educația clasică greacă păstrează ceva din moștenirea aristocrației arhaice; la origini ea a fost
elaborată în funcție de cerințele unui mediu bogat și nobil, iar preocuparea de a pregăti tehnic tineretul
în vederea unei meserii pentru câștigarea existentei era cu totul absentă. De acea, educația era în
primul rând morală și viza formarea caracterului și a personalității, ce se desăvârșea în cadrul vieții
elegante, sportive și mondene, sub îndrumarea unui adult, în interiorul unei prietenii. Un cetățean al
spartei era considerat activ „moral” , doar daca dovedea supunere fata de superiori si prudenta in
relațiile cu autoritățile. Conform legilor statului, privilegiul de „ a gândi” aparținea exclusiv
„înțelepților” cetății si aristocrației, restul cetățenilor trebuind doar sa le aprobe acestora opiniile si sa

5
XEN.,Id 2,5-8; PLUT
6
XEN; Lac. 2,3-4; PLUT; LYC. 16

4
le duca la îndeplinire in stil militar ordinile iar exprimarea părerilor personale trebuia sa fie sintetica
si la obiect. Învățătura înalta era un panaceu exclusiv al celor bogați si folosita ca instrument de
exercitare a puterii si a controlului asupra celorlalți.

Educația ateniana
La polul opus Spartei, cetatea Atena, făcea din educație o armă redutabilă pentru formarea unui
cetățean complet cu o construcție fizica si intelectuala armonioasa, capabil sa fie luptător, dar si
administrator al treburilor publice, gânditor, artist, etc.
Educația ateniana va servi drept model şi sursă de inspirație pentru întreagă Grecie clasică. În
decursul secolului al VI a.Chr, în Atena, educația a încetat să mai fie esențialmente militară, prin
adoptarea unui tip de viată mai puțin dur şi mai civilizat.
Viața, cultura şi educația au devenit civile, cea ce nu înseamnă ca elementul militar a dispărut
complet, însă grija de a pregăti cetățeanul pentru îndatoririle de luptă încetă. Instituțiile ateniene aveau
un sistem de formare militară obligatorie numită efebie, prin care tinerii cetățeni erau constrânși la 2
ani de serviciu militar, intre 18 şi 20 de ani. Acest sistem pare să fi atins deplina dezvoltare la
sfârșitului secolului IV când efebia marca trecerea adolescentului în vârsta adultă. In timpul efebiei,
tinerii primeau si o soldă, iar la sfârșitul serviciului militar statul ii dăruia sulița si lancia. Din acel
moment tânărul devenea cetățean cu drepturi depline al Atenei.
Se presupune că noua tactică democratică a infanterii grele nu cerea combatantului o tehnică prea
avansată, ceea ce îl dota cu o superioritate reală fiind forța fizica și îndemânarea corporală.
Educația ateniană a rămas totuși rezervată pentru putinii aleși orientați spre o viată nobilă,
aceștia practicând sporturi elegante cum ar fi cursele cu cai sau vânătoarea și mai puțin fată de
atenienii obișnuiți si anume țărani, meșteșugari, mici comercianți. Această viață nobilă se
caracterizează prin practicarea sporturilor elegante cum ar fi cursele cu caii sau vânătoarea.
Cultura nobilă se definea prin practicarea sportului, educația fizică ocupând un loc de onoare încă din
epoca arhaică. Pregătirea copilului pentru probele de atletism: alergarea, aruncarea discului şi a
suliței, săritura în lungime, lupta și pugilatul se făceau pe terenul de sport sau palestra, sub
îndrumarea unui maestru competent, poidotribul.
Poporul atenian pe lângă faptul că a cucerit privilegii, drepturi și puteri politice, având acces
și la acel tip de viață de care se bucurase până atunci doar aristocrația.
La sfârșitul secolului V a.Chr, atenienii frecventau gymnasion-ul. Prin adoptarea unui mod de
viață civil şi nu militar, vechiul ideal homeric, cel al valorii, al faptelor glorioase, trecea în întregime,
de la cavaleri la demos. Pornind de la acest ideal, educația aristocratică se răspândi la rândul ei
devenind educația tip a oricărui copil grec, învățământul fiind colectiv, iar democratizarea educației
atrăgând după sine crearea și dezvoltarea școlii.
In perioada clasică, școala in care se învăța cititul, scrisul si socotitul, a fost bine integrata in
tradiții, copilul frecventând trei profesori: poidotrib (educație fizică), chitarist (muzică), gramatikos
(profesorul care predă literele). Educația particulară nu a disput dintr-o dată, dar educația colectivă
odată creată nu a întârziat sa se răspândească.
Operele poeților aristocrați, Theognis şi Pindar, reflectă reacția disprețuitoare și mefientă a vechii
nobilimi in fața acestui progres. Pentru Pindar educația are sens doar dacă se adresează unui nobil,

5
care trebuie să devină cea ce este: „fii astfel cum ai învățat sa te cunoști7”, și avea un dispreț față de
parveniții culturii „ cei care nu știu decât pentru că au învățat8”.
Interesul unui număr tot mai mare de copii pentru educație a făcut ca învățământul personal a unui
perceptor sau al unui erast sa nu mai fie suficient, şi astfel a luat naștere instituția școlii.
În opinia lui Platon, educația presupune un dublu aspect: gimnastica pentru corp şi muzica pentru
suflet. Vechia educație situa pe primul loc muzica, in special muzica vocală și cea instrumentală care
se făcea sub îndrumarea profesorului de muzică kitharistes. Învățământul chitaristului contribuie şi
el la formarea unor tineri cu „stăpânire de sine”, civilizându-i, făcând să domnească in sufletul lor
eurythmia9 și armonia.
Poezia și muzica au marcat îndeaproape viață publică și privată a vechilor greci. Pe lângă cunoașterea
poemelor homerice, devenite fără îndoială „clasice”, copilul trebuia să stăpânească foarte bine şi
repertoriul poezii lirice dacă voia sa își onoreze locul la banchete și să fie considerat drept un om
cultivat. Educația ateniană nu acorda mai puțină importanță decât cea spartană conținutului etic şi
moral al acestor cântece, printre care cele ale lui Hesiod, Theognis, Megara, etc. Elegiile lor erau
cantate in sunet de flaut la banchetele la care se reuneau hetairile in cluburile aristocratice.
Dar clasicul cu adevărat atenian, cel care la fel ca Tyrtaios pentru Sparta, concretizează înțelepciunea
specifică cetății sale, este Solon. Idealul său este starea de echilibru bazată pe dreptate, pericolul pe
care el încearcă să-l îndepărteze, nu mai este primejdia externă, cea a injustiției sociale.
Încă din epoca războaielor medice era certă existența unui învățământ literar. Potrivit surselor istorice,
copilul grec învăța sa scrie si sa citească, sa recite versurile lui Homer si Hesiod de natura sa-i cultive
pietatea in raport cu zeii si moralitatea, învăța sa cânte la flaut si lira, dar si sa lupte pentru apărarea
cetății mânuind lancia si spada.

Educația clasică sfârși prin a-și pierde caracterul nobil in epoca elenistica. Rolul culturii fizice
începu să se estompeze progresiv în favoarea elementelor spirituale, iar aspectul artistic si cel muzical
au cedat în favoarea celor literare. Locul principal in programa școlara, îl dețineau poeții Solon,
Hesiod si in primul rând Homer, pentru ca aceștia puteau influenta asupra formarii morale si politice
a viitorului cetățean. Educația literara grecească îl păstră per Homer, de-a lungul întregii durate a
istoriei sale, ca text de baza, ca punct central a tuturor studiilor. După cum spunea Platon, Homer a
fost in deplinul sens al cuvântului, educatorul Greciei. Una dintre mărturiile care atesta prezenta lui
Homer la căpătâiul întregii Greciei cultivate, este acea a personajului Nikoratos din „Banchetul” lui
Xenophon, care ne spune: „ Tatăl meu, dorind sa devin un om desăvârșit, m-a obligat sa-l învăț in
întregime pe Homer”.
Educația, deși era în primul rând morala, a devenit mai legată de școală, care s-a dezvoltat ca instituție;
Aristotel spunea „ a învață bine literele înseamnă începutul înțelepciunii”.
Începând cu generația ce a urmat celei a lui Aristotel și Alexandru cel Mare, educația antică a devenit
ea însăși cu adevărat, a revenit la forma sa clasică și definitivă.
Educația elenistică este cea a întregii lumi grecești care se stabilizează după marile aventuri ale cucerii
lui Alexandru și ale războaielor de succesiune ce au urmat morții sale. Ea rămâne în uz în întreaga
lume mediterană .

7
PYllt. II, 1 3 1
8
OI. II, 94-96; Nem. I l J , 42 .
9
Euritmia este o artă care își propune exprimarea vorbirii și sunetelor prin intermediul mișcării .

6
Educația elenistică presupune un ansamblu complex de studii, de la vârstă de 7 ani până la 19-20 de
ani. Hippokrates împărțea viață umană în 8 perioade a câte 7 ani, cele mai importante fiind primele
trei: copil mic (sub 7 ani), copil (7-14 ani) și adolescent (14-20 de ani).

Ideologia prin care grecii antici și-au construit modul de viață şi educație este paideia. Analiza oferită
de Aristotel ne permite să-i aproximam cât de cât conținutul real. Pana la 7 ani, copilul rămânea în
familie în grija femeilor; anticii preocupați mai mult de finalitatea umană a educației, considerau ca
această primă fază nu face parte din paideia. Începând de la 7 ani si până la 14 ani se întinde perioada
școlară, iar următoarea perioada era cea a stagiului de formare civică si militară, efebia. Dacă la
Sparta ocupa toată adolescența, la Atena acest stagiu se situa numai la sfârșitul celei de a treia
perioadă, intre 18 si 20 de ani.
În fiecare an, demele întocmeau, pe baza documentelor de stare civilă, lista tinerilor de vârsta
majoratului civil, adică 18 ani, care era supusă controlului, reviziei Boullè-ului.
După ce li se verifica calitatea de cetățean al cetății, tinerii recruți erau înrolați şi efectuau 2 ani de
serviciu militar: primul an îl petreceau în cazărmile din Pireu unde primeau o instrucție fizică si
militară, iar în al doilea an ei se dedicau manevrelor de servicii de campanie. Locuiau în garnizoană,
în punctele de frontieră fortificate şi îndeplineau funcțiile de „milițieni”. Efebul atenian era atunci,
înainte de orice, un tânăr soldat, dar acest caracter militar nu era singurul.
Efebia secolului al IV-lea i.Hr. reprezentau un fel de noviciat civic de pregătire morală și religioasă
pentru deplina exercitare a drepturilor și îndatoririlor de cetățean.
Astfel, la ieșirea din școlile elementare și intrarea în efebie apare o „perioadă goală”.
Acești ani ai adolescentei, în epoca elenistică, erau consacrați acelor „alte studii”, cum le numea
Aristotel, care asigură tinerilor o solidă cultura generală. După opinia lui Platon, acea perioadă le
permitea să urmeze mai apoi un învățământ de ordin superior cum ar fi retorica, filozofia sau
medicina.
Odată cu pierderea independentei, efebia înceta să mai funcționeze regulat, transformându-se într-un
colegiu unde o minoritate de tineri bogați venea să se inițieze în rafinamentele vieții elegante.
Educația superioară a tinerilor atenieni urmarea pregătirea acestora pentru a intra in viața publică.
Experiența Atenei în materie de educație este unică în antichitate. În centrul atenției educației se
punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecționarea fizică, intelectuală și artistica era idealul
cetății din Attica. Educația cetățeanului continua și dincolo de vârsta școlii prin intermediu
instituțiilor democratice, ce puneau în centrul lor „omul ca ființă politică”.

Aristotel menționa: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obișnuiesc să facă educație erau
știința de carte, gimnastica, muzica și desenul.”
Putem spune deci ca istoria educației in antichitate nu poate lăsa indiferenta cultura noastră
moderna;10 ea evoca originile directe ale propriei noastre tradiții culturale si spirituale.

10
Henri Irenee Marrou, Istoria educatiei in antichitate, vol 1, pag 10

7
BIBLIOGRAFIE
Marrou, H.-I., Istoria educaţiei în Antichitate, I, Lumea greacă, traducere şi cuvânt înainte de S.
Petecel, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997.

Cuziscin, V, Istoria Greciei Antice, traducere de Cretu A., Drumov C,. Sandu T., Ed Universitas
1992

Piatkowski,A., O istorie a Greciei antice, București 1998

Grecia Antică, consultat pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83, 4.01.2020

Educatia in Grecia anticaa. Modelul Spartan (Leonidas) ssi modelul atenian (Pericle), consultat pe
https://mihaali.blogspot.com/2012/09/educatia-in-grecia-antica-modelul.html, 4.01.2020

Educatia Ateniana Si Educatia Spartana, https://it.scribd.com/doc/307046276/Educatia-Ateniana-Si-

Educatia-Spartana-Istorie