Educatia romineasca in

anii interbelici
În perioada interbelică criteriile după care erau evaluaţi elevii
erau cu totul altele decât cele din zilele noastre: spiritul de
camaraderie, sârguinţa, voioşia, sensibilitatea şi onestitatea,
calităţi care determină caracterul unui om şi pe care se punea
mare preţ.
Georgeta Filiti, istoric: „Erau evaluaţi cu grijă şi bunătate. E o
relaţie relaxată între profesor şi elevi. Se iau în seamnă spriritul
iscoditor, bunătatea.”

După Marea Unire, educaţia a fost ridicată la rang de politică de

stat. Şcoala a devenit un instrument de construcţie a naţiunii.
Respectul pentru învăţământ, pentru oamenii cu carte era
evident. 98% din tinerii care plecau la studii în străinătate
reveneau în ţară.
Învăţământul românesc din perioada interbelică, dupa Marea Unire, a întâmpinat mai multe
dificultăți.
În primul rând, acesta s-a lovit de sistemele diferite de învăţământ din Bucovina,
Transilvania şi Basarabia, unde influenţa austriacă, ungară şi rusească şi-au imprimat
valorile şi culturile specifice.
Istoricii s-au împărţit în două tabere; unii numeau procesul urmat de învăţământ ca fiind unul
de naţionalizare, alţii de românizare.
Se poate vorbi de un proces de naţionalizare într-o primă fază, ce s-a încheiat cu trecerea
instituţiilor (care s-au aflat sub autoritate străină) sub autoritatea centrală, iar mai apoi de un
proces de românizare, prin popularea şcolilor cândva maghiare cu români.
Învățământul, ştiinţa şi cultura au cunoscut o dezvoltare fără precedent în România
interbelică, dupa Marea Unire.
 Accelerarea procesului de modernizare a societăţii, eliberarea marilor energii spirituale
încătuşate de-a lungul secolelor de dominaţie străină, strângerea laolaltă, pentru prima dată
în istorie, a tuturor forţelor spiritualităţii româneşti, asigurarea unei baze materiale mai
solide, climatul optimist generat de Marea Unire, setea de cultură a poporului au permis
realizarea unui adevărat salt calitativ în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii,
înregistrându-se unele performanţe cu adevărat europene şi chiar mondiale.

Mircea Eliade aprecia că „spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul întregirii
neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut la îndemână”.
În opinia sa: „Eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat”. Ca
urmare, „aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri
spirituale rămase până atunci inaccesibile”1.
Pentru aceasta era nevoie de ridicarea nivelului de cultură al poporului, de formarea şi cultivarea elitelor.
Învățământul şi-a adus propria-i contribuţie în acest domeniu.
Una dintre cele mai importante acţiuni viza diminuarea analfabetismului.
Ponderea ştiutorilor de carte era următoarea: vechiul regat – 39,3% (recensământul din 1912),
Bucovina – 45,2% (în 1912), Basarabia – 19,4% (în 1897), Transilvania – 51,1% (în 1910).

Legea învăţământului din 1924 stabilea un sistem unitar de organizare a acestuia pe întreg teritoriul
ţării şi instituia durata învăţământului obligatoriu şi gratuit de 7 ani (până atunci acesta era de 4 ani).
S-au construit noi şcoli peste tot în România unită, s-au înfiinţat mai multe şcoli normale (de
învăţători), au fost tipărite în tiraj de masă manuale şcolare.
Învăţământul la sate se desfăşura, în unele cazuri, în clădirile ce
aparţineau bisericii. Grupele de grădiniţă aveau programul în
aceeaşi sală cu elevii, copiii din clase diferite învăţând într-o
singură sală de curs, iar învăţătorul preda “simultan” tuturor
copiilor. Elevii nu purtau uniforme, frecventând şcoala în
straiele ţărăneşti cotidiene.
În clasele primare copiii aveau 3 manuale (citirea, aritmetica, catehismul)
pe care le duceau la şcoală într-o straiţă confecţionată din pânză ţesută la
război. Prezenţa copiilor la şcoală depindea în mare măsură de muncile
câmpului, ei participând în mod frecvent alături de părinţi la toate
activităţile gospodăriei. Materiile studiate la liceu erau în concordanţă cu
profilul şcolii respective, dar la majoritatea liceelor se studiau: limba
română, limba maghiară, limba germană, limba latină, religia, istoria,
geografia, matematica, fizica, chimia, ştiinţele naturii. Disciplina impusă
elevilor era foarte severă, iar cei ce o încălcau aveau parte de pedepse
“usturătoare”: 6-8 lovituri de nuia, 12 lovituri de biciuşcă sau chiar
carceră!
La recensământul din 1930 numărul ştiutorilor de carte crescuse la 55,8% în
vechiul regat, 65,7% în Bucovina, 67,3% în Transilvania şi 38,1% în
Basarabia.
Se apreciază că la sfârşitul perioadei interbelice procentul acestora s-a ridicat
la circa 80% pe întreaga ţară; în Basarabia acesta era de circa 55%.
O atenţie specială s-a acordat învăţământului liceal; în 1936 s-au înfiinţat licee
industriale, comerciale şi agricole. Universităților din Iaşi şi Bucureşti li s-au
adăugat cele din Cluj şi Cernăuţi.
S-a extins învăţământul superior politehnic, comercial şi agricol.

Biserica a avut la randul ei un rol important în cultivarea valorilor morale şi spirituale ale
credincioşilor.
Presa în limba română a cunoscut o importantă creştere (ca număr de titluri şi tiraj), dar nu a putut
ajunge din urmă presa tipărită în limbile minorităţilor naţionale, mai ales în limba rusă, la care erau
abonaţi nu numai ruşi, ci şi români, evrei, germani, ucraineni etc.
Literatura română a cunoscut o adevărată înflorire în perioada interbelică.
A fost epoca marilor scriitori Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Tudor Arghezi, George Bacovia, Octavian Goga ş.a.
Basarabenii şi-au adus propria contribuţie la dezvoltarea prozei, poeziei, dramaturgiei,
criticii literare din România interbelică. Printre membrii Asociaţiei Literare şi
Ştiinţifice „Viaţa Românească” (de la Iaşi şi apoi Bucureşti) s-au aflat Constantin Stere,
Ştefan Ciobanu, Pan Halippa, Paul Gore, Ion Buzdugan, Olga Vrabie.

Perioada interbelică s-a caracterizat prin formarea şi dezvoltarea unor importante şcoli
ştiinţifice, prin afirmarea unor adevăraţi savanţi, nu numai la scară naţională, dar şi
internaţională
În interbelic s-au pus bazele sistemului de învăţământ românesc.
A urmat apoi perioada comunismului în care, pe lângă materiile
impuse de partid s-a învăţat totuşi, carte. Dar după 1990
învăţământul a început să eşueze constant, iar astăzi ne
confruntăm cu: abandon şcolar ridicat, creşterea
analfabetismului, învăţământ superior superficial din care ies
studenţi pe bandă rulantă, ineficiența actului de predare, elevi
plictisiţi, informaţii care nu ajută prea mult în viitoarele meserii.”