EDUCAŢIA ÎN

ROMA ANTICĂ

ÎN SOCIETATEA ROMANĂ UN ROL FOARTE IMPORTANT ÎI REVENEA FEMEII. ÎN FAMILIE, MAMA ESTE
ACEEA CARE SE OCUPA DE EDUCAȚIA ȘI INSTRUIREA VIITORILOR CETĂȚENI AI ROMEI, VREME DE
ȘAPTE ANI. DE AICI, POATE SĂ-ȘI AIBĂ ORIGINEA ȘI EXPRESIA “A AVEA CEI ȘAPTE ANI DE-ACASA”.
DUPĂ ACEASTA, ÎN SUPRAVEGHEREA COPILULUI INTERVENEA IN MOD DIRECT ȘI TATĂL.
TRADIȚIA: EDUCAȚIA ÎN SÂNUL FAMILIEI
•
     Până la împăratul Marc Aureliu (sec. II d.Hr.) obiceiul era ca, la nașterea copilului, ”pater
familias”(capul familiei, tatăl) să-și exercite dreptul de recunoaștere a acestuia în cadrul
familiei. Urma ceremonia de acordare a numelui: dacă copilul era fată, în a 8-a zi de la
naștere, dacă era băiat, în ziua a 9-a. Ceremonia consta într-o serie de sacrificii și ritualuri și
se încheia cu o masă festivă în cadrul familiei. Copilul primea o bulla- amulet protector  rotund
sau în formă de inimă, menit a-l proteja de rele. Doar copiii născuți liberi aveau voie să poarte
acest amulet, care era confecționat din aur, la cei bogați, sau din piele, la cei săraci. Amuletul
era purtat de băieți până în jurul vârstei de 16 – 17 ani, când îmbrăcau toga virilis  și de fete
până se căsătoreau (12 ani).
• Numele primit la naștere nu era ținut în evidență înainte de a îmbrăca toga virilis, când era
constatat și trecut oficial în listele de cetățeni. Singura înștiințare se făcea din partea tatălui
atunci când cenzorii efectuau recensământul pentru stabilirea veniturilor, respectiv a
impozitelor. În timpul împăratului Marc Aureliu s-au introdus registrele oficiale de nașteri, cu
rolul de a stabili vârsta fiecărui cetățean. Tatăl era obligat ca, în termen de 30 de zile de la
naștere, să anunțe numele și data exactă a nașterii copilului său.
 EDUCATIA FETELOR
•         Până la 7 ani copilul, indiferent de sex, este dat în grija mamei, influența acesteia punându-și amprenta asupra
întregii sale vieți. Spre exemplu, în revolta împotriva patriei sale, Coriolan   a fost oprit doar de rugămințile mamei
sale, nicidecum de cele ale reprezentanților poporului sau ale preoților.
•       În situația în care mama nu putea să-și îndeplinească obligația, educația copiilor era încredințată unei rude de sex
feminin mai în vârstă, care impunea respect. Sub nicio formă nu se apela la serviciile unei doici plătite. Creșterea
copiilor se făcea în condiții de moralitate perfectă și cu severitate.
•   Odată cu împlinirea vârstei de 7 ani, singurele care rămâneau în grija mamei erau fetele. Băieții ieșeau de sub tutela
mamei și a femeii în general, de educația lor ocupându-se exclusiv tatăl.
•         Fetele erau învățate să fie modeste, să gătească, să toarcă lână și să se supună soților lor, acestea fiind cerințele
de bază pentru a fi considerate bune soții. Pe măsură ce creșteau erau deprinse cu îndatoririle de viitoare mame.
Ulterior, în timp, ele puteau urma cursurile unei școli primare, învățând să citească, să scrie, să numere. În funcție de
starea materială a familiei, puteau fie să se întoarcă în sânul acesteia spre a fi învățate regulile de bună conviețuire
casnică, fie își puteau continua studiile, până la vârsta măritișului, în cadrul unor școli private unde învățau latina și
greaca clasică, dansul și cântatul la țiteră sau liră.
•      
 EDUCAȚIA BAIEȚILOR
• Băieții se bucurau de toată atenția tatălui, care își făcea timp inclusiv pentru a le preda personal competențe de bază în aritmetică, scriere,
istorie, drept. Sub supravegherea acestuia, se inițiau treptat în cunoașterea și practicarea unui mod de viață tradițional, se deprindeau să
imite vorbele, atitudinea și chiar munca celor mai în vârstă.

• În mediul rural, ascultând pe cei mari despre mersul vremii, despre lucrările zilnice și sezoniere din gospodărie, despre animalele
domestice și sălbatice, băieții dobândeau treptat o anumită experiență de viață. Într-o etapă următoare puteau asista la muncile câmpului,
însoți păstorii și plugarii în munca lor zilnică, fiind mândri atunci când li se încredințau lor înșiși anumite treburi spre a fi îndeplinite.

• Băieții din Cetatea Romei nu participau la astfel de treburi. Ei își asistau tații la îndeplinirea unor ritualuri, cum ar fi cele legate de
comemorarea strămoșilor familiei; participau la ospețe unde ascultau cântece de glorificare a faptelor de vitejie din istoria poporului sau
asistau la ceremonii funerare unde auzeau despre meritele unor oameni de stat importanți. În acest fel, tinerii se inițiau, alături de tatăl lor, în
toate aspectele vieții pe care ei înșiși urmau să o trăiască ulterior, urmând sfaturile și exemplul acestuia.

•          Educația în familie se finaliza în jurul vârstei de 17 ani, când tânărul lepăda toga cu tiv și bulla, caracteristice anilor copilăriei, și
îmbrăca toga fără tiv- toga virilis, caracteristică anilor tinereții, devenind oficial cetățean al patriei sale. Avea loc o ceremonie ritualică, care
consta în primul rând în depunerea obiectelor de îmbrăcăminte în fața altarului zeilor protectori ai casei.

•          Apoi, însoțit de tatăl său sau, în absența acestuia, de către tutore,  de rude și de prieteni apropiați, se deplasa în Forul Roman  până la
clădirea tribunalului unde era înscris oficial în listele cetățenești, devenind astfel cetățean cu drepturi depline, și i se dădea numele complet,
dacă nu-l primise până atunci. Ceremonia se finaliza cu un sacrificiu și cu o masă în familie. Tinerii din zonele rurale nu cunoșteau, însă,
aceste ritualuri. Trecerea lor la vârsta tinereții avea loc tot la 17 ani, dar era marcată prin intrarea în serviciul militar. Dacă la început acestui
obicei i se supuneau toți tinerii de 17 ani, celor provenind din familii bogate li s-a permis, ulterior, să-și înceapă ucenicia în vederea unei
cariere politice.
 ȘCOLARIZAREA
• Educaţia copiilor în Roma antică era orientată în sens practic şi în acela de a-i forma în spiritul integrării lor în
viata colectivităţii; deci, şi în sensul de a şti cum să-şi exercite şi drepturile şi datoriile. Exerciţiile fizice nu
deţineau un loc de seamă în programul de educaţie. Echilibrul dintre dezvoltarea fizică a tânărului prin sport şi
formaţia sa morală nu era pentru romani – ca pentru greci – un ideal de educaţie.

• Analfabetismul era, la romani, un fenomen de proporţii relativ reduse. Aproape fiecare cetăţean ştia să scrie, să
citească şi să socotească; încât cetăţeanul obişnuit era primul dascăl al copiilor săi, şi singurul, când n-avea
posibilităţi să-i dea la şcoală.

•    Vârsta de școlarizare era 7 ani. Copilul venea la școală însoțit de o doică. Școlile erau mixte. Lecțiile începeau
dis-de-dimineață, iar iarna, imediat după ce se lumina de ziuă, cu pauză pentru masa de prânz. Anul școlar
începea în luna martie, după sărbătoarea Quinquatrus, dedicată zeiței Minerva, patroana științei. Nu se făceau
cursuri în zilele festive și în fiecare a noua zi ( nundinae). Nu există dovezi care să certifice vacanța de vară, dar
istoricii cred în existența acesteia. Martial  spunea că în zilele călduroase de vară era mai important ca școlarii să
fie sănătoși decât să invețe, iar Seneca cerea imperios ca școlarii să nu fie mereu aplecați asupra tăblițelor cerate
sau asupra cărților. Împăratul Marc Aureliu  a stabilit numărul zilelor școlare dintr-un an: 135.
•             La început, orele se desfășurau în aer liber ca, mai apoi, să se țină într-o încăpere
modestă și mică- pergola sau taberna- din Forul Roman, printre prăvălii, intrarea fiind
direct din stradă, sub un portic, iar pe post de ușă având o perdea simplă numită velum. Ca
mobilier, școala avea un scaun inalt cu spetează- cathedra-, ridicat pe o estradă, pe care
stătea învățătorul. În jurul lui stăteau elevii, așezați pe scăunele și ținând pe genunchi
tăblițele cerate și celelalte ustensile de scris. Rechizitele școlare erau: tăblițe cerate pe care
se scria cu ajutorul unui stilet- stylus- sau papirus pe care se scria cu ajutorul unei trestii
tăiate– calamus- , înmuiate într-o cerneală neagră sau roșie. Pentru numărare se foloseau
niște pietricele- calculi- sau abac. Educația școlară se desfășura în 3 etape:
 I. SCOALA PRIMARĂ

• Era frecventat de fete și băieți cu vârste cuprinse între 7 și 10 ani. Elevii învățau să citească,  să scrie și să
numere de către un litterator, numit mai apoi primus magister sau magister ludi. Scrisul se învăța numai după ce
elevii puteau lectura un text continuu.

•        Actul citirii era însușit folosindu-se o metodă împrumutată din școlile grecești. Astfel: se învățau literele de
la A la Z, apoi în ordine inversă, apoi în serii A-Z, B-Y, M-N, etc. Se învățau după aceea silabele simple, apoi
cuvinte, propoziții și fraze, procesul era anevoios și dura câțiva ani.

• După ce învățau să citească și să scrie, elevii erau inițiați în primele elemente de calcul: la început doar
terminologia sistemului de numărare pentru ca mai apoi, în epoca imperială, să se realizeze progrese prin
introducerea treptată a operațiilor care stau și azi la baza aritmeticii.

•       Elementele de bază ale aritmeticii se învățau colectiv și erau însoțite de anumite intonații melodice, sistem ce
s-a perpetuat de-a lungul secolelor și s-a extins la toate școlile din Europa.

•       Calitatea de învățător și ocupația n-o puteau avea decât oamenii liberi de rând și chiar liberții sau membrii
familiilor senatoriale căzute în dizgrație.
 II.    CURSUL SECUNDAR

• Dura până la 12 ani pentru toate fetele (deoarece se căsătoreau la această vârstă) și pentru cei mai mulți dintre băieți.
• Cei care obțineau rezultate notabile la învățătură și cei care își permiteau din punct de vedere material, continuau studiile
până în jurul vârstei de 16-17 ani, studiind discipline mai dificile precum literatura, istoria, geografia, astronomia, chiar
fizica, sub îndrumarea unui grammaticus.       Accentul era pus pe studierea limbii și literaturii grecești și latine, prin
studierea textelor operelor poetice aparținând lui Homer  și Esop - greacă, și Cicero , Vergiliu , Sallustius și Terențiu -
latină. Celelalte discipline erau studiate colateral, numai cu scopul de a înțelege mai bine textele studiate.
•       Din a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr. au apărut profesori care predau numai latina; acest învățământ se desfășura
în paralel cu cel în limba greacă.
•       Elevii săraci nu puteau urma cursul secundar nu numai din cauza taxelor foarte mari, ci și din cauză că părinții lor
aveau nevoie de brațe de muncă în gospodărie.
 III.    CURSUL SUPERIOR
•   La începutul sec.I î.Hr au luat naștere la Roma și unele forme ale învățământului superior, numite retorie sau
oratorie, deoarece erau conduse de un rhetor sau orator.
•         În cursul superior învățau tineri de 16-17 ani, de obicei după ce îmbrăcau ”toga virilis”, și până la 20 de ani sau
chiar și după această vârstă. Se inițiau și se deprindeau cu arta oratoriei. Prima etapă era una pregătitoare, constând în
exerciții scrise și orale. In cea de-a doua etapă primeau ca sarcină scrierea unui discurs imaginar, dezvoltând o temă
propusă de profesor. Discursul trebuia memorat și expus mai apoi ca exercițiu practic de elocvență în fața unui
auditoriu format de obicei din rhetor, colegi, dar uneori puteau asista și părinții, rudele sau prietenii cuvântătorului.
•        Aceste exerciții erau cuprinse sub denumirea generală de declamații și constau fie în monologuri lungi în care
personaje mitologice sau istorice erau prezentate în fața unor decizii majore, punând în balanță argumentele în
favoarea sau împotriva acțiunii ce urmau a o întreprinde (suasoriae), fie în dezbateri ale unor teze opuse luate din
sistemul judiciar, în funcție de un text de lege (controversiae).
•         Prin ambele modalități studenții puteau căuta cele mai spectaculoase argumente în sprijinul cauzei pe care o
susțineau. În același timp erau artificiale, fapt ce a făcut oratoria să se transforme în retorică. Acest retorism învățat în
școli a pătruns și în literatură, determinând artificializarea ei, pervertirea bunului gust și falsificarea realității.
CONDIȚIA PROFESORULUI

• Deoarece munca plătită sub o formă sau alta, era considerată înjositoare privită prin prisma mentalității nobilimii  
romane,  în ochii lor, învățătorul era un biet muritor,  care nu beneficia de nicio trecere în fața oamenilor de pe urma
unei munci atât  de  desconsiderate -  res indigne sima, cum o numește  un  autor al vremurilor. Puțina  recunoștință  i
se oferea sub forma retribuției  pe care o primea de la părinții elevilor săi. Nici din punct de vedere moral nu se
bucurau de mai mult respect. Faptul că-și aveau originile în păturile inferioare ale societății era o altă cauză pentru
care aceștia nu se bucurau de prestigiu și autoritate  nu numai în fața oamenilor, în general, dar nici în fața elevilor.
•        Sentimentul de inferioritate atingea cote maxime în raporturile cu elevii înstăriți, dar nici față de cei proveniți
din păturile de jos ale societății învățătorul nu-și putea menține prestigiul și autoritatea decât cu ajutorul biciului și al
nuielei pe care le folosea chiar și pentru a pedepsi cea mai mică greșală.
•        Brutalitatea cu care era asigurată disciplina, precum și variatele ei forme de manifestare, aveau de regulă urmări
negative asupra elevilor, familiarizându-i cu minciuna, cu ipocrizia, cu lașitatea.