Etnologie Si Folclor (Semestrele 1 Si 2) - Alina Iorga (Crihana)

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

şi cu Frecvenţă Redusă
Etnologie şi folclor
Alina Crihană
Facultatea de Litere
Specializarea:
Limba și literatura română – Limba și literatura engleză
Anul I, Semestrele 1 şi 2
UDJG
Facultatea de Litere
Etnologie şi folclor
Note de curs, teste şi antologie
de texte de referinţă
Conf. dr. Alina Crihană
Galaţi
2011
Cuprins
CUPRINS
Unitatea de învăţare nr. 1

Repere în folcloristica europeană și românească.
Orientări metodologice .......................................................................... 5
1.1. Repere în folcloristica europeană .................................................. 5
1.2. Repere ale folcloristicii româneşti .................................................. 10
1.3. Orientări metodologice ................................................................... 16
Folclorul. Concepte operaţionale. Definiţii şi delimitări ...................... 21
2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar) ............................ 21
2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplinelor
adiacente. Glosar .................................................................................. 23
2.3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate. Definiţii şi
delimitări ................................................................................................ 33
Genuri şi specii ale literaturii populare. Glosar ................................... 45
Antologie de texte de referinţă .............................................................. 51
Bibliografie .............................................................................................. 59
Obiectivul general al disciplinei
Însuşirea conţinuturilor teoretico-metodologice, istorico-literare şi critice

privind metamorfozele formelor literare încadrabile folclorului.
Obiectivele specifice
1. Cunoaşterea conţinuturilor şi a problematicii actuale a studiilor critice

aplicate literaturii populare – folclorului şi etnologiei.
2. Familiarizarea cu strategiile textuale specifice discursului literar focloric.
3. Stimularea interesului pentru dinamica formelor discursului literar si
critic asociat folclorului românesc.
4. Asumarea parcursului specific al literaturii populare româneşti cu
interpretarea critică a influențelor şi a circulaţiei tiparelor folclorice în
spaţiul balcanic.
Etnologie şi folclor 3
Orientări metodologice
Unitate de învăţare nr. 1

REPERE ÎN FOLCLORISTICA EUROPEANĂ ŞI
ROMÂNEASCĂ. ORIENTĂRI METODOLOGICE
1.1. Repere în folcloristica europeană

În contextul socio-cultural posterior marilor descoperiri geografice şi
al creşterii interesului pentru mentalităţile şi culturile primitive, cercetarea
etnografică şi folcloristică cunoaşte, începând cu secolele al XVIII-lea şi al
XIX-lea, o deosebită amploare. În capitolul introductiv al celebrului studiu
din 1924, Le Folklore. Croyances et coutumes populaires françaises
[Folclorul. Credinţe şi obiceiuri populare franceze 1], Arnold van Gennep
plasa primele demersuri ştiinţifice interesate de folclor în secolul al XVII-
lea, în lucrările englezului Thomas Brown, Enquiries into vulgar and
common errors (Observaţii asupra greşelilor uzuale şi populare), 1646, şi
ale francezului Jean-Baptiste Thiers, autor al unui Traité des superstitions
(Tratat al superstiţiilor), 1667. Cele două studii au constituit, în spaţiile
culturale respective, bazele cercetărilor ulterioare marcând o
autonomizare treptată a discursului folcloristic (reperabilă, crede van
Gennep, un secol şi jumătate mai târziu, în Vie des Bretons dans
l'Armorique, publicată de Olivier Perrin în 1838).
De la sfârşitul secolului al XVII-lea şi până la momentul romantic,
folcloristica europeană a beneficiat de rezultatele culegerii de basme
populare, ca secţiune aparte a folclorului: în 1697 apare Histoires ou
Contes du temps passé (Istorii sau basme ale trecutului), culegerea lui
Charles Perrault, devenită obiect de studiu al unei întregi şcoli literare,
îndeosebi după traducerea şi publicarea celor O mie şi una de nopţi,
datorată lui Antoine Galland, în 1704. În acelaşi secol al XVIII-lea francez,
interesul pentru basm va fi accentuat şi de apariţia unei publicaţii
numărând mai bine de treizeci de volume, Cabinet des Fées, cuprinzând
însă producţii în întregime fabricate, pornind de la basmele populare
prezente, într-un număr restrâns, în povestirile doamnei d'Aulnoy sau în
Magasin des enfants al doamnei Leprince de Beaumont.
În perioada expansiunii spiritului enciclopedist al Luminilor,
personalităţi din domenii diferite ale culturii ca Giambattista Vico (pentru
care “tradiţia este întâiul element roditor al istoriei”), Michel de Montaigne,
J. G. Herder îşi manifestă deschiderea faţă de limbile primitive, faţă de
produsele spiritului popular şi îndeosebi faţă de poezia populară, analizate
atât din perspectiva documentară, a conservării unor date de interes
istoric, cât şi din perspectiva circulaţiei modelelor culturale, ca „liant” între
formele arhaice ale gândirii şi ale artei şi structurile literar-artistice
moderne. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi al mişcării
preromantice germane Sturm und Drang, autor al unor studii care au
permis fundamentarea filosofică şi estetică a acesteia, Johann Gottfried
Herder publică între 1778-1779 o culegere de Cântece populare,
cunoscută mai ales prin cea de-a doua ediţie, Vocile popoarelor în
cântece (1807). Admirator entuziast al poeziei populare, a cărei forţă este
conferită de „limbajul originar”, Herder, care vede în artă „o expresie a
1 Trad. noastră.
spiritului naţional”, este autorul unei teorii asupra etapelor de dezvoltare a

limbajului, conform căreia „nu limba modernă şi încărcată de neologisme
este cea mai poetică, ci limbile străvechi ale tuturor popoarelor”,
originalitatea în artă putând fi atinsă „doar prin confruntarea cu marile
tradiţii naţionale”2.
Pregătită de climatul socio-cultural al Luminilor, al elogiului adus
omului natural şi al interesului crescând pentru problemele maselor, ale
poporului, de noua viziune asupra trecutului schiţată de filosofia iluministă
a istoriei, apoi de transformarea de paradigmă estetică marcând
preromantismul în cea de-a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea (epoca
entuziasmului pentru Ossian şi lumea legendelor sau a trecutului învăluit
într-o aură legendară), direcţia folclorizantă romantică se înscrie într-un
demers cultural complex stând sub semnul întoarcerii la origini. „Epoca
romantică, arată Romul Munteanu, nu a redescoperit numai istoria care
consemnase fapte de glorie aproape uitate. Mergând pe o cale deschisă
mai de multă vreme, romanticii se întorceau spre origini pentru a găsi
valori lingvistice neştiute, depozite de artă prezente în străvechile literaturi
populare. (...) De la Novalis, fraţii Grimm, portughezul João Almeida
Garrett până la Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo,
Odobescu, Eminescu, Puşkin, Mickiewicz etc. se configurează o imensă
pleiadă de scriitori care au scris despre diferitele genuri ale literaturii
populare, iar alţii au alcătuit importante culegeri de folclor. Concepte ca
scriitor naţional, caracterul popular al artei, arta populară, limba populară
capătă o largă circulaţie mai ales în ţările din sud-estul Europei, unde
poezia romantică nu se formează doar în contact cu literaturile străine, ci
printr-o profundă asimilare a unor motive şi expresii desprinse din folclor.”3
Devine din ce în ce mai importantă acum, în epoca istorismului şi
apoi a fantasticului romantic, cercetarea vechilor basme populare, care
atrăseseră atenţia şi în secolul anterior, când fuseseră însă supuse unor
prelucrări, în conformitate cu gusturile epocii, în sensul „literaturizării”. Cei
care au eliberat studiul basmului popular de orice tendinţă mondenă sau
moralizatoare sunt fraţii Grimm, care se recunosc continuatorii lui Perrault
şi care sunt, deopotrivă, fondatorii dialectologiei germanice : departe de a
încerca să „literarizeze” textele culese, aceştia le-au publicat cu toate
particularităţile lor fonetice şi gramaticale. În epoca în care Novalis aşeza
basmul alături de poezia pură şi de muzică, plasându-l sub semnul
reveriei, fraţii Grimm se apropie de această specie a literaturii populare
dintr-o perspectivă scientistă, punând-o în relaţie, în Prefaţa culegerii de
Basme populare din 1812, cu miturile şi legendele, cu poezia epică târzie,
într-o abordare interesată deopotrivă de problema istoriei mentalităţilor şi,
dintr-o perspectivă comparatistă, de circulaţia temelor şi a motivelor (în
miturile sudice şi povestirile nordice). Treptat, de la elogiul literaturii
populare, scriitorii romantici vor trece la valorificarea acestor structuri,
transformându-le în surse poetice şi în modele de limbaj şi de creaţie în
general: este semnificativ exemplul basmelor lui Perrault, care au avut un
impact considerabil asupra literaturii culte engleze, fiind valorificate
îndeosebi de Walter Scott, celebru pentru „culoarea locală” din romanele
2
Romul Munteanu, Cultura europeană în Epoca Luminilor, Bucureşti, Univers, 1974, p. 453.
3
Arte poetice. Romantismul, volum coordonat de Angela Ion. Studiu introductiv de Romul Munteanu,
Bucureşti, Univers, 1982, pp. LV-LVI.
6 Etnologie şi folclor
sale istorice, rezultatul combinării acestor basme populare cu legendele

locale şi cu fresca obiceiurilor propriu-zise.
De la „abordarea apologetică”4 specifică primelor încercări de
culegere, valorificare şi interpretare a faptelor folclorice, din epoca
entuziasmului preromantic şi romantic, la interesul ştiinţific, folcloristica
traversează treptele unui proces de delimitare, diversificare şi clarificare
conceptuală, modelat de raportarea constantă la sfera literaturii şi a artei
culte. Cultura populară, în general, şi literatura orală a popoarelor
europene devine treptat obiectul de studiu a numeroşi cercetători,
înscriindu-se în sfera de interes a „folclorului” (înţeles iniţial ca o „ştiinţă a
poporului”), termenul, creat în 1846 de W. J. Thoms, fiind investit cu
semnificaţii diferite de-a lungul carierei sale de peste un secol şi jumătate.
În accepţia dată de vechea şcoală antropologică engleză, bazată pe
interpretarea termenilor „folk” (popor) şi „lore” (ştiinţă), folclorul ar fi o
enciclopedie de cunoştinţe empirice, cultural-ştiinţifice, elaborate de
mulţimile anonime şi analfabete, în epocile arhaice, fiind investit, la
începuturi, cu funcţii formatoare. Civilizaţia urbană, arată Petru Ursache,
punând în discuţie definiţiile tradiţionale ale folclorului, fiind „elaborată pe
alte coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus
până în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi
coerentă”5.
De la studiul comparat al basmelor, iniţiat de fraţii Grimm într-o
epocă în care sunt puse, prin Franz Bopp, bazele lingvisticii comparative
indo-europene, se va trece la o abordare mitologică, profund îndatorată lui
Max Müller, a cărui Mitologie comparată (1856) este considerată şi actul
de naştere al „ştiinţei religiilor”. În liniile aceluiaşi demers orientat spre
intrepretarea miturilor antice ca surse ale basmelor europene se înscrie şi
ipoteza indianistică a orientalistului Theodor Benfey, adeptul unei teorii
migraţioniste a temelor şi motivelor literaturii populare: după filologul
german, la originea basmelor din arealul indo-european s-ar afla vechea
literatură indiană, circulaţia acestor modele fiind asigurată de migraţia
popoarelor dinspre răsărit spre apus şi prin contactele culturale de la un
popor la altul6.
Teoria lui Benfey va fi infirmată ulterior de reprezentanţii şcolii
folcloristice engleze, orientate mai ales spre “popular literature” şi “popular
antiquities” şi acreditând o viziune asupra folclorului ca ştiinţă a tradiţiei
conservate oral, cuprinzând fenomene de cultură transmisibile prin cuvânt
(literatură, credinţe) şi practici (obiceiuri, rituri). Dintre reprezentanţii
acesteia, Andrew Lang dezvoltă o teorie a paralelismului cultural, conform
căreia structuri tematice şi epice similare s-ar fi putut naşte independent în
folclorul naţional al diferitelor popoare europene, teorie susţinutǎ şi de
antropologul scoţian J. Frazer, adeptul poligenezei temelor şi a formelor
basmului.
Un pas important în domeniu este realizat de un reprezentant al
şcolii finlandeze, poetul şi folcloristul Julius Krohn care, cercetând geneza,
componenţa şi circulaţia modelului epopeic reprezentat de Kalevala în
folclorul literar autohton, propune reconstituirea arhetipurilor prin
comparativismul istorico-geografic. Interesată îndeosebi de fenomenul
4
Balázs Lajos, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca, Scientia, 2003, p. 13.
5
Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 9.
6
Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 14.
povestitului, şcoala rusă va pune, prin Mark Azadovski, bazele analizei

stilistice a basmelor, promovând o metodă aparte de culegere a textelor
provenind de la acelaşi povestitor.
În istoria folcloristicii europene, un reper important îl constituie
demersul lui Arnold van Gennep, adept al unei viziuni asupra folclorului
considerat ca „ştiinţă sintetică”, şi nu ca „simplă colecţie de fapte”: În
consecinţă, ştiinţa noastră atinge în egală măsură psihologia, atât cea
individuală, cât şi cea coectivă ; dar ea se delimitează de acestea prin
categoria de fiinţe şi de fapte care constituie domeniul său specific. Astfel
pelerinajele aparţin folclorului, deşi formează prin unele aspecte o
secţiune specială a psihologiei colective, aşa cum cântecele populare ţin
de domeniul folclorului, deşi formează, prin textul lor, o secţiune a
literaturii, şi prin melodie, una a muzicologiei, dar folcloristul le studiază
formarea şi difuzarea într-un mediu particularm acela din care s-au inspirat
Chopin, Schumann şi alţi muzicieni. »7
Teste
1. Precizaţi care sunt cele mai importante etape în evoluţia folcloristicii europene.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
........................................................... ........................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
2. Comentaţi raporturile dintre studiul folcloristic şi istoria ideilor şi a mentalităţilor în
spaţiul cultural european.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
........................................................................ ...........................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor iluminişti şi romantici
pentru literatura populară.
...................................................................................................
...................................................................................................
7 Arnold van Gennep, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises, Paris, Librairie Stock,
1924, document produit en version numérique par Mme Marcelle Bergeron, dans le cadre de la collection :
"Les classiques des sciences sociales", dirigée et fondée par Jean-Marie Tremblay, site web:
http://classiques.uqac.ca/, pp. 18-19 (trad. noastră).
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................................................................... ............
...................................................................................................
...................................................................................................
.............................................. .....................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.............................................................. .....................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... .......................................... ....................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
............................................................................................... ....
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................... .............................................
..................................... ..............................................................
1.2. Repere ale folcloristicii româneşti

Deşi primele culegeri de literatură populară românească datează
abia din secolul al XIX-lea, interesul pentru consemnarea faptelor
folclorice este cu mult mai vechi, iar „dovezile” care îl atestă pot fi aflate,
începând cu secolele XIV – XVI, îndeosebi în documentele cronicăreşti,
dar şi în scrieri de altă factură redactate în limba maghiară, greacă sau
polonă. Este semnificativ exemplul, consemnat de Balázs Lajos8, al
versurilor poetului maghiar Balassi Bálint (1554 – 1594), care fac trimitere
la două cântece populare româneşti (Savu nu lasă-n casă fata şi Ciobăniţa
română care-şi plângea oile rătăcite). Aşa cum arată Dumitru Micu9,
poemul Zlatna (1622) al lui Martin Opitz ar avea ca surse de inspiraţie,
între altele, datini şi cântece din Ardeal, din acelaşi secol datând şi prima
culegere de cântece transilvane, redactată de episopul catolic Ioan Caioni.
Într-o epocă dominată de „criza conştiinţei europene” (Paul Hazard),
unii dintre cei mai importanţi cărturari români se interesează de faptul
folcloric, subliniind importanţa literaturii populare, precum şi a datinilor şi a
tradiţiilor în general. Mitropolitul Dosoftei, un „mare creator de etnicitate al
secolului”, cel care „a avut revelaţia unităţii în planul experienţei
artistice”10, apelează adesea, în Psaltirea pre versuri tocmită (1673), la
schemele prozodice ale poeziei populare, în versiunea sa anumite versete
de psalmi devenind colinde11; stolnicul Constantin Cantacuzino atribuie
eposului popular, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti (1716), o
valoare documentară iar Dimitrie Cantemir oferă, în Descriptio Moldaviae
(1714 – 1716), primele „referiri concrete” la „năravurile” şi obiceiurile de
nuntă şi „îngropăciune” ale moldovenilor, veritabile schiţe de studiu
etnografic.
În 1768 este atestată o culegere de cântece populare cu titlul
Cântece câmpeneşti cu glasuri româneşti, tipărită probabil la Buda şi
atribuită unui „câmpian holtei”12. În acelaşi secol al XVIII, istoricul austriac
Fr. Sulzer se referă, în Geschichte de Transalpinischen Daciens (1782), la
obiceiurile populare româneşti, înregistrând o serie de datini cu caracter
ritualic, ceremonial şi festiv. La începutul secolului al XIX-lea, pledoaria
pentru conservarea literaturii populare poate fi reperată inclusiv în opere
literare: este cazul celebrului „poemation” Ţiganiada (1800, 1812) al lui a
lui I. Budai-Deleanu, care integrează referiri la obiceiuri, cântece,
proverbe, elemente de basm şi îndeamnă, prin Erudiţian, la „însemnarea”
cântecelor ţărăneşti, ale celor „pricopsiţi ai norodului”.
Dincolo de entuziasmul iluminist pentru produsele spiritului popular,
bazele cercetării folcloristice româneşti sunt puse în secolul al XIX-lea, în
epoca paşoptistă, după ce, în 1830, studentul Nicolae Pauletti alcătuise la
îndemnul lui Timotei Cipariu o culegere de poezii populare – Cântări şi
strigături româneşti de cari cântă fetele şi feciorii jucând – rămasă din
păcate în manuscris (până în secolul XX) şi neputând deveni „un stimul
pentru intensificarea preocupărilor ce au generat-o”13. Făcând ecou
8
Op. cit., p. 18.
9
Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Bucureşti, Saeculum I. O., 2000, cap.
„Creaţia orală”, pp. 7 – 17.
10
P. Ursache, op. cit., p. 299.
11
Ibidem, p. 10.
12
Cf. Balázs Lajos, op. cit., p. 18.
13
D. Micu, op. cit., p. 10.
îndemnurilor romantice la întoarcerea către originile populare ale literaturii

moderne, dar şi pledoariei herderiene pentru cercetarea literaturii populare
ca ilustrare a specificului naţional, Introducţia lui Mihail Kogălniceanu
(1817 – 1891), articolul-program care deschidea primul număr al revistei
Dacia literară în 1840, consemna, între „sujeturile” care ar trebui să-i
preocupe pe scriitorii contemporani, „obiceiurile noastre”, atât de „pitoreşti”
şi de „poetice” şi promova baladele şi cântecele populare privite ca
„sâmburele poeziei nostre naţionale”. În fapt, datele teoretice ale
programului din Dacia literară, fusesră formulate, înainte de Introducţia lui
Kogălniceanu, de cronicarii şi cărturarii secolului al XVII-lea: „Nu este
vorba de simple prefigurări, de idei spontane, formulate întâmplător, ci de
o activitate amplă şi sistematică, destinată să pună în mişcare toate forţele
spirituale ale etnicului”14.
În aceeaşi epocă, Costache Negruzzi (1808 – 1868) exalta rolul
folclorului şi propunea o primă clasificare a cântecelor populare, făcând
distincţia între „cântecul ostăşesc sau istoric, cântecul religios, cântecul
dragostei sau al nunţii, cântecul codrului sau voinicesc”15. Animat de
preţuirea, tipic romantică, a doinelor şi a baladelor populare, pe care
începe să le culeagă în 1839, prietenul lui Negruzzi, Alecu Russo (1819-
1859) va încerca o abordare teoretică a folclorului în studii ca Poezia
poporală, Studii naţionale ş.a. „Atasamentul lui Russo fata de folclor se
vadeste în entuziasmul cu care aduna si, apoi, comenteaza materialul. În
scrierile sale memorialistice de călătorie, marturiseste ca va realiza o
culegere de legende repovestite de el însusi si pomeneste de o „culegere
de doine”, a unor „comori adunate în timpul expeditiilor facute în muntii din
preajma Pietrei””16. Alături de Anton Pann (culegătorul Cântecelor de stea
din 1822), Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, N. Filimon, Al. I.
Odobescu, B. P. Hasdeu, M. Eminescu ş. a., Alecu Russo, considerat un
veritabil precursor al folcloristicii românesti, vede în poezia populară nu
doar un nepreţuit izvor documentar, ci şi o sursă inepuizabilă pentru
literatura cultă.
Actul de naştere al folcloristicii româneşti îl semnează Vasile
Alecsandri (1821-1890), prin tipărirea primei colecţii de folclor literar,
Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, „apariţie cu un rol
covârşitor în „rumânirea” poeziei noastre şi a întregii literaturi culte” 17, a
cărei prefaţă cuprinde, între altele, o clasificare a poeziei populare în
cântece bătrâneşti (balade), doine şi hore. Aşa cum arăta D. Micu,
culegerea lui V. Alecsandri a avut în spaţiul cultural românesc impactul pe
care îl înregistrase Glasurile popoarelor în cântece a lui Herder în cel
european.
Ultimele decenii ale veacului al XIX-lea au însemnat, pentru
folcloristica românească animată de gestul „întemeietor” al lui V.
Alecsandri şi al precursorilor săi, o perioadă de intensificare a activităţii de
culegere şi valorificare a literaturii orale. Dintre cercetătorii şi culegătorii de
proză şi poezie populară ai epocii, se cuvin menţionaţi Ion Pop-Reteganul
(cu cele 5 volume de Poveşti ardeleneşti), Tudor Pamfile, Atanasie
14
15
Apud Balázs Lajos, idem, p. 19.
16
Cf. Rodica-Iuliana Trăistaru, Alecu Russo – scriitor de expresie franceză şi română, rezumat al tezei de
doctorat, Craiova, 2004, text disponibil la adresa http://cis01.ucv.ro/lucrari_dr/rtraistaru_teza_ro.pdf
17
D. Micu, ibidem.
Marienescu, Miron Pompiliu, Ion Micu Moldovanu, C. Rădulescu-Codin,

Adolf şi Pauline Schullerus ş. a., cărora li se adaugă numele lui Eminescu
(editor al unei voluminoase culegeri), dar şi acelea al unor personalităţi ale
culturii europene ca Albert şi Arthur Schott, Ian Urban Iarnik, Béla Bartók
etc. Dintre culegerile de literatură populară publicate la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX, trebuie amintite cele zece volume de
Proverbe ale românilor (1895 – 1912) adunate de Iuliu A. Zane, urmat de
de Cimiliturile românilor, apărut trei ani mai tarziu graţie efortului lui Artur
Gorovei, editor, în 1931 al unui corpus de Descântece ale românilor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul crescând pentru
culegerea creaţiilor literare populare va fi dublat de apariţia unor noi
direcţii în cercetarea folcloristică. Astfel, Al. Odobescu (1834 – 1895), care
considera poezia populară drept o premisă pentru studiul psihologiei şi al
limbii naţionale, va publica primele studii de folclor comparat, marcate de
influenţa celor mai importante personalităţi ale folcloristicii europene. De
pe poziţia de ministru al cultelor şi al instrucţiunii publice, Odobescu a
sprijinit cercetarea folcloristică, fiind şi semnatarul unor prefeţe elogioase
ale culegerilor publicate de G. Dem. Teodorescu (Poezii populare române,
1885) şi de Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1882).
Personalitatea care va anima folcloristica românească, deschizând
calea studiului interdisciplinar implicând apelul la istorie, psihologie,
filologie etc., este Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iniţiatorul unui proiect de
anvergură declanşat prin crearea a două chestionare - Obiceele juridice
ale poporului român – 1879 şi Programa pentru adunarea datelor
privitoare la limba română – 1884 -, trimise intelectualilor de la sate în
vederea constituirii unei arhive naţionale de folclor. Punând bazele
metodologiei ştiinţifice în cercetarea şi culegerea folclorului, chestionarele
au avut drept rezultat un corpus cuprinzând douăzeci şi unu de volume în
manuscris, un „inestimabil tezaur folcloric, etnografic, sociografic,
lingvistic”18.
Principiile formulate în chestionare vor constitui şi premisele
metodologice pentru Cărţile poporane ale românilor în secolul al XVII-lea
în legătură cu literatura cea nescrisă, formând cel de-al doilea tom al
lucrării Cuvente den bătrâni, apoi Balada poporană „Cucul şi turturica” în
România, în Persia şi în Francia, precum şi pentru multe alte studii de
etnopsihologie şi folclor comparat. Graţie eforturilor lui B. Petriceicu-
Hasdeu, apare prima revistă românească dedicată folclorului şi
etnografiei, Columna lui Traian (1870 – 1877; 1882 – 1883), tot el
animând şi noua şcoală folcloristică filologică (interesată de „şablonizarea
foremlor şi diversificarea lor imagistică”19) din care fac parte Simion Florea
Marian, G. Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu (considerat de Hasdeu „cel
mai de seamă basmolog) ş. a.
Prin Basmele române – 1895 a lui Lazăr Şăineanu, Literatura
populară română – 1883 şi Crestomaţie română - 1891 (2 volume) de
Moses Gaster, prin lucrările lui Simion Florea Marian – Ornitologia
poporană română (1883), Nunta la români (1890), Naşterea la români
(1892), Înmormântarea la români (1892), Sărbătorile la români (3 volume,
1898 – 1901), prin Datinile poporului român la înmormântări (1882) al lui
Teodor Burada, studiul folclorului românesc a înregistrat, la cumpăna
18
Ibidem, p.11.
19
veacurilor XIX şi XX, o serie de contribuţii substanţiale, considerate şi

astăzi fundamentale pentru cercetarea ştiinţifică în domeniu. După 1900,
folcloristica românească a datorat mult activităţii lui N. Iorga (personalitate
marcantă a aşa-numitei „şcoli istorico-etnografice”) şi, mai ales, a lui Ovid
Densusianu, care, situat iniţial pe o poziţie etnopsihologică, va promova
ulterior metoda filologică, aderând la o concepţie a folclorului văzut în
permanentă transformare: „Cercetătorul trebuie să cuprindă în câmpul lui
de observaţiune şi actualitatea şi trecutul; mintea lui trebuie să fie veşnic
gata să cunoască şi ce se întâmplă şi ce s-a întâmplat altădată, pentru că
nimic nu poate fi pătruns în toate tainele lui, dacă e izolat în timp, ca şi în
spaţiu”.
Progresele înregistrate ulterior, în perioada interbelică, în sfera
studiilor folcloristice şi a culegerilor de creaţii populare, au fost posibile
atât graţie interpretărilor oferite de personalităţi proeminente ale literaturii
şi criticii – G. Călinescu, L. Blaga (dinspre sfera morfologiei culturii), M.
Eliade (din perspectiva istoricului religiilor) – cât şi datorită unor specialişti
în domeniu ca Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Petru Caraman, Ion
Muşlea, George Giuglea, Petru Iroaie, Ion Diaconu, Romulus Vuia, D.
Caracostea. Unii dintre cercetătorii afirmaţi în perioada interbelică îşi vor
aduce cele mai importante contribuţii la studierea ştiinţifică a folclorului
după cel de-al doilea război mondial. E vorba de Ovidiu Bîrlea, Ghe.
Vrabie, Ion C. Chiţimia, Ovidiu Papadima, G. Uscătescu, Mihai Pop,
cărora li se vor adăuga reprezentanţi ai generaţiilor tinere ca Adrian Fochi,
Ion Taloş, Petru Ursache, Dumitru Pop, Octav Păun, N. Constantinescu,
Pavel Ruxăndoiu, Mihai Coman, Silviu Angelescu ş. a.
Începând cu perioada interbelică, instituţionalizarea cercetării
folcloristice a permis eficientizarea procesului respectiv. Se cuvin
menţionate cercetările sociologice desfăşurate în cadrul Institutului social
român al lui Dimitrie Gusti şi, mai ales, acelea întreprinse, de la începutul
anilor ’50, în cadrul a trei centre prestigioase: Institutul de istorie literară şi
folclor (înfiinţat în 1949 de D. Caracostea, reprezentând „şcoala stilistică”),
condus de academicianul G. Călinescu (1899- 1965), ale căror rezultate s-
au regăsit, în 1952, în periodicul Studii şi cercetări de istorie literară şi
folclor; Institutul de folclor, condus de Sabin Drăgoi şi Mihai Pop,
patronând o Revistă de folclor (apărută începând cu 1956), ambele
schimbându-şi ulterior denumirea în Institutul de etnografie şi folclor (apoi
în Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice) şi, respectiv, Revista
de etnografie şi folclor şi, în fine, Casa creaţiei populare.
Amploarea fenomenului culegerii de folclor în secolul al XX-lea poate
fi „măsurată” sau, cel puţin, probată, prin numărul considerabil de arhive
de documente folclorice, înfiinţate în spaţiul românesc. Dintre cele mai
însemnate arhive, sub raport documentar, Petru Ursache aminteşte:
Arhiva Institutului de cercetări etnologice şi dialectale (Bucureşti), Arhiva
Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din Cluj, Arhiva cercului de
folclor a Universităţii din Timişoara, Arhiva cercului de folclor a Institutului
Pedagogic din Baia Mare, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi
folclor din Iaşi, Arhiva Centrului de lingvistică, istorie literară şi folclor din
Craiova20.
În ceea ce priveşte valorificarea / diseminarea rezultatelor cercetării,
întreprinse atât la nivel universitar, în cadrul facultăţilor cu profil filologic,
20
Cf. op. cit., p. 299.
cât şi sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, un rol deosebit de important

l-au avut periodicele, atât cele de largă accesibilitate, ca Şezătoarea lui
Artur Gorovei sau Ion Creangă al lui Tudor Pamfile, cât şi publicaţiile de
specialitate: Grai şi suflet, înfiinţată de Ovid Densusianu odată cu Institutul
de Filologie şi Folclor, Anuarul Arhivei de folclor de la Cluj, Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei, deja amintitele Revistă de etnografie
şi folclor şi Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (devenită Revista
de istorie şi teorie literară), Folclor literar (Timişoara), Limbă şi literatură
etc.
Este demn de reţinut imboldul considerabil dat cercetărilor în
domeniu de activitatea cercurilor universitare, orientate spre o abordare a
folclorului dintr-o perspectivă poetică şi interdisciplinară: Cercul de poetică
şi stilistică (Universitatea din Bucureşti), condus în anii ’60 de Tudor Vianu
şi Mihai Pop, Cercul de poetică matematică şi semiotică al lui Solomon
Marcus (Universitatea din Bucureşti), Cercul ştiinţific de Folclor al
Universităţii din Timişoara condus de Eugen Todoran şi Vasile Creţu, sub
egida căruia s-au desfăşurat o serie de colocvii naţionale consacrate
culturii orale (folclor şi film) ş.a.
De la faza admirativă, a entuziasmului romantic faţă de tezaurul
literar-artistic popular, la diversificarea cercetării în domeniu, în contextul
cultural interbelic şi postbelic, folcloristica românească a traversat o
perioadă de acumulări şi reconfigurări conceptuale, care au condus la
conceperea folclorului ca un „sistem de relaţii şi de transformări, (...) [care]
„nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate”, ci „sunt determinate de
fenomene specifice oralităţii şi se produc în acelaşi ritm şi atâta timp cât
tradiţia funcţionează ca un mecanism unic şi independent.”21
Teste
1. Identificaţi principalele momente în evoluţia folcloristicii româneşti.

...................................................................................................
.............................. .....................................................................
...................................................................................................
........................................................................................ ...........
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................... ....................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
2. Comentaţi raporturile dintre etapele folcloristicii româneşti şi contextul socio-
cultural în care se plasează acestea.
...................................................................................................
........................................... ........................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
21
Ibidem, p. 10.
...................................................................................................
............................................................ .......................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
3. Comentaţi într-un scurt eseu (2-3 pagini) interesul scriitorilor paşoptişti pentru
folclorul autohton.
...................................................................................................
........................................................................ ...........................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
......................................................................................... ..........
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
................................................ ...................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
4. Alcătuiţi un scurt eseu (2-3 pagini) pe tema Folcloristica românească în context
european.
........................................................................ ...........................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
......................................................................................... ..........
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................ ...................................
...................................................................................................
1. 3. Orientări metodologice
Analizând modalităţile de abordare a folclorului, Balázs Lajos
schiţează o clasificare a metodelor utilizate şi a treptelor cercetării în
domeniu:
a. cercetarea nemijlocită, care porneşte de la faptul de folclor viu şi
presupune cercetare de teren;
b. cercetarea tipologică, implicând sistematizarea şi casificarea
materialului cules după unele sisteme metodice;
c. interpretarea teoretică a faptelor şi a informaţiilor înregistrate,
condiţionată de volumul materialului cules şi de complexitatea
obiectului cercetării.
Interpretarea teoretică îşi poate subordona, la rândul său, în funcţie
de obiectivele demersului:
a. o cercetare istoricizantă, vizând descrierea / definirea genezei, a
apariţiei şi a evoluţiei faptelor de folclor în raport cu evoluţia
istorică a comunităţilor;
b. o cercetare funcţională, având ca obiectiv descifrarea rolului jucat
de faptele folclorice în viaţa colectivităţilor care le vehiculează;
c. o cercetare estetică gen analiză literară, având drept scop
descrierea modelelor artistice, a mijloacelor de expresie, precum
şi interpretarea semnificaţiilor operelor literaturii populare22.
Un tablou al metodologiei folclorice oferea, încă din 1924, Arnold
van Gennep, arătând că folclorul utilizează în primul rând, prin definiţie
(întrucât se ocupă de studierea „faptelor vii şi actuale”), metoda
observaţiei. În plus, „un fapt actual are antecedentele sale, pe care nu le
putem discerne decât prin utilizarea metodei istorice, comportând diverse
metode secundare precum critica mărturiei, a surselor scrise etc.”23 Ceea
ce subliniază Gennep însă, denunţând o anumită „maladie psihică şi
metodologică” cu rădăcini în secolul al XIX-lea, este faptul ca folclorul nu
este numai „istoric” şi „nu este o secţiune a istoriei”, ceea ce reclamă
înlocuirea metodei istorice cu una „biologică”, centrată pe studierea
faptelor folclorice în timpul vieţii lor şi în mediile în care acestea iau
naştere sau sunt vehiculate („de leur vivant et dans leur millieu, lui aussi
vivant”24). Metoda biologică, dinamică, generează senzaţia „că faptul
observat conţine o serie de posibilităţi in nucce” în timp ce metoda istorică
conduce la senzaţia că „toate posibilităţile acestui fapt au fost deja
exprimate”25.
Studiul problemelor generale ale folclorului impune, pe de altă parte,
folosirea unui alt instrument metodologic: metoda comparatistă. Pentru
Arnold van Gennep, nu se poate realiza o cercetare folclorică temeinică în
absenţa perspectivei comparatiste, triumfătoare întotdeauna în „lupta” cu
metoda istorică. Fidel unei viziuni a folclorului ca „ştiinţă biologică”,
folcloristul francez polemizează cu discursul teoretic anti-comparatist,
arătând că: „Un zoolog compară peştii din Mediterana cu cei din Golful
Bengal, fără să i se reproşeze ilegitimitatea unei astfel de comparaţii. Iar
22
Balázs Lajos, op. cit., p. 17.
23
Arnold van Gennep, op. cit., p. 20 (trad. noastră).
24
Ibidem, p. 21.
25
Ibidem (trad. noastră).
nouă ni se reproşează compararea unui basm popular breton cu unul

polinezian, sau o ofrandă sacră romană cu una mexicană!”26
Folosirea acestor metode trebuie corelată întotdeauna cu
încercarea de a descifra şi de a înţelege psihologia populară, încă
insuficient studiată la momentul respectiv, înţelegere necesară nu în
ultimul rând în desfăşurarea procesului concret al anchetei folclorice.
Subliniind valoarea incontestabilă a anchetei directe, van Gennep e
conştient, totuşi, de neajunsurile acesteia în cazul teritoriilor întinse,
reclamând utilizarea metodei indirecte a chestionarelor care ar trebui să
fie „foarte scurte” şi să vizeze „doar două-trei probleme speciale, însă bine
precizate”: „Când un chestionar este scurt şi mai ales precis avem toate
şansele să primim răspunsuri exacte. Chiar şi răspunsurile negative sunt
importante: ele dovedesc adesea că un anumit obicei sau o anumită
credinţă a dispărut, deşi texte mai vechi îi certificau existenţa. Trebuie să
cercetăm atunci cauzele şi factorii acestei dispariţii, ceea ce reperzintă un
element important al ştiinţei generale şi comparative a civilizaţiilor” 27.
În fine, rezultatele anchetei folclorice trebuie reportate pe o fişă /
hartă: metoda anchetei îşi va subordona, aşadar, metoda cartografică,
aflată într-un stadiu incipient în momentul publicării studiului lui Gennep.
Dincolo de metodele inventariate şi comentate de folcloristul francez
în primul sfert al veacului trecut, orientările interdisciplinare din folcloristica
actuală impun diversificarea permanentă a instrumentelor metodologice,
atât în funcţie de disciplinele subordonate demersului folcloric, cât şi în
funcţie de conţinuturile supuse analizei. Petru Ursache îşi argumenta
demersul interdisciplinar în încercarea de configurare a unei estetici a
folclorului, oprindu-se asupra doinei, „una dintre cele mai neobişnuite
forme poetice (probabil unică), din toate culturile tradiţionale”, care „nu
poate fi abordată unilateral”. Studiul acesteia reclamă, alături de dubla
specializare corespunzătoare formei sale sincretice, „o bună pregătire
etnografică, sociologică, mitologică, stilistică, lingvistică şi estetică”28.
Diversificarea metodologică, însoţită de proliferarea conceptelor,
făcuse necesară, pentru autorul Prolegomenelor la o estetică a folclorului,
precizarea raporturilor folcloristicii cu alte discipline, dintre care sunt citate
etnografia (în măsura în care „caracterul ambivalent al creaţiilor de natură
spirituală (de care se ocupă folcloristica) este completat de ambivalenţa
faptelor de cultură materială (ele însele creaţii ale spiritului), de care se
ocupă etnografia”), arta populară sau „folclorul plastic” (care „se apropie
mai mult de folclorul literar decât de faptul de cultură materială”), poetica,
stilistica, retorica şi semiotica, pentru care folclorul „reprezintă un domeniu
ideal”29, apoi estetica generală şi, nu în ultimul rând, filosofia şi morala. În
ceea ce priveşte raporturile dintre estetica generală şi estetica folclorică,
Petru Ursache este convins că prima o subordonează pe cea de-a doua
26
„Un zoologiste compare les poissons de la Méditerranée à ceux du golfe du Bengale sans qu'on lui en
fasse un grief. Et on nous reprochait de comparer un conte populaire breton à un conte populaire
Polynésien, ou une offrande sacrée romaine à une offrande sacrée mexicaine !” (ibidem, p. 23, trad. noastră)
27
« Quand un questionnaire est court et surtout précis, on a bien des chances d'avoir des réponses exactes.
Même les réponses négatives sont importantes : elles prouvent souvent que telle ou telle coutume ou
croyance a disparu alors que des textes plus anciens en certifiaient l’existence. Il convient alors de
rechercher les causes et les facteurs de cette disparition, ce qui est un élément important de la science
générale et comparative des civilisations ». (ibidem, p. 25, trad. noastră)
28
Op. cit., p. 40.
29
Ibidem, pp. 12 – 15.
„numai în măsura în care îşi înscrie cercetările în planul artisticului, nu şi al

culturalului.
În acest din urmă caz, estetica folclorică îşi construieşte singură
modele de lucru, în strânsă colaborare nu cu estetica generală, ci cu
etnologia. (...) La un nivel al cercetării, ea [estetica folclorică, n. n.] va
încerca să explice probleme privind cadrele naturale ale etnicului în care
activează categoriile de agenţi creatori şi colportori, la altul, inter-relaţiile
dintre fenomene socio-culturale şi artistice, iar la un ultim nivel, specificul
estetic al artei orale”30.
Se cuvin subliniate, nu în ultimul rând, interferenţele dintre demersul
folcloristic şi cele subordonate domeniului teoriei literaturii. Studiul
structurii şi al circulaţiei temelor şi motivelor, precum şi al dinamicii
genurilor şi speciilor literare este condiţionat de cercetarea folcloristică,
aceasta din urmă jalonând adesea demersul poeticianului, nevoit să
apeleze, în clasificarea literaturii orale, de pildă, la puncte de vedere
specifice gândirii tradiţionale, precum şi la o terminologie adecvată
acesteia (poezie de ceremonial, literatură paremiologică etc.)
Teste
1. Identificaţi şi comentaţi principalele metode utilizate în cercetarea folclorică.
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
............................................................................................... ....
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................... .............................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................................................... ............................
...................................................................................................
...................................................................................................
2. Comentaţi într-un scurt eseu (2 – 3 pagini) importanţa cercetării de teren în
studiul folcloristic.
...................................................................................................
...................................................................................... .............
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................. ......................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
.............................................................. .....................................
...................................................................................................
30
Ibidem, p. 19.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.............................................................................. .....................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
............................................................................................... ....
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................... .............................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.................................................................................................. .
Folclorul. Concepte operaționale. Definiții și delimitări

FOLCLORUL. CONCEPTE OPERAŢIONALE
DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI
2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar)

FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale,
plastice, etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei
regiuni. 2. Știință care se ocupă cu creațiile artistice, obiceiurile și tradițiile
populare. - Din fr., engl. folklore. (DEX '98)
FOLCLÓR n. 1) Creație populară orală. 2) Ansamblu de producții
artistice, create de un popor. 3) v. FOLCLORISTICĂ. /folklore (NODEX)
FOLCLÓR s.n. 1. Totalitatea tradițiilor, a obiceiurilor și a creațiilor
artistice populare ale unei țări sau ale unei regiuni. 2. Știința care studiază
creațiile și tradițiile populare; folcloristică. [Scris și folklor. / < fr. folklore,
engl. folklore < folk - popor, lore - știință]. (Dicţionar de neologisme)31
FOLCLOR - 1. creaţia populară constituită într-un sistem unitar,
organic si dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunostinţe
empirice, mituri, legende, proverbe, cîntece si dansuri păstrate prin tradiţie
în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor, naţiune). După,
conţinutul lui, f. poate fi literar, muzical, ludic, coregrafic, medical, juridic
etc. In acest sens f. este o creaţie colectivă, anonimă, sincretică si orală.
El apare în comuna primitivă, se dezvoltă si îmbogăţeste cu fiecare
perioadă si epocă istorică. În evul mediu îsi dezvoltă tematica si genurile
la condiţiile noi de viaţă. Capătă o amploare si semnificaţie deosebită în
epoca luminilor si o valoare nouă în epoca noastră. Tematica lui
evoluează, se adaptează si se actualizează conform cerinţelor si
aspiraţiilor spirituale ale societăţii în continuă dezvoltare. 2. stiinţă (după A.
Varagnac) care studiază fenomenele si faptele de cultură ce ţin de creaţia
populară cu ajutorul metodelor: observaţiei, descriptiv-analitice, clasificării
si comparativ-istorice. Termenul de f. a fost folosit, într-un sens mai larg,
întîia oară în 1846 de William J. Thoms (Ambrose Merton) pentru a
denumi stiinţa „obiceiurilor populare" (folk-lore). Lawrence Gomme, la
începutul secolului al XX-lea, reduce cîmpul cercetării f. la componentele
lui istorice, etnologice si sociologice. A căpătat mai multe sensuri, ca
stiinţă: — a unei părţi a culturii populare care studiază superstiţiile,
credinţele, obiceiurile si tradiţiile comunitare ale unei unităţi etnice; — a
unei activităţi de tipul mitologiei si religiei, literaturii si muzicii, dansului si
sportului; — a unui summum de reminiscenţe spirituale proprii unei
macrounităţi sociale; — a tradiţiilor primitive păstrate în activitatea
spirituală a unei comunităţi etnice, naţiuni sau popor; — ca etnopsihologie
si psihologie socială etc. În concepţia contemporană, stiinţa f. este o
ramură a etnologiei alături de etnografie si stiinţa artei populare. Această
diferenţiere este numai metodologică, deoarece fenomenele si faptele
folclorice ca si cele etnografice si de artă populară sînt variabile ale
aceleiasi unităţi. În secolul al XX-lea, conceptul de stiinţă a f. a început să
fie înlocuit cu un concept nou, folcloristică. Studiul f. în ambele sensuri,
31
Definiţiile inventariate sunt citate, după DEX on-line, pe site-ul Archaeus.ro. Resurse lingvistice pentru
limba română, la adresa http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLOR
sistem de creaţii populare si stiinţă, se bucură în România de o îndelungă

investigaţie, care începe cu B. P. Hasdeu, continuă cu Sim. Florea Marian,
Lazăr Săineanu, I.-Aurel Candrea, Ovid Densusianu, Tache Papahagi si
alţii. Cercetările de poetică matematică în domeniul f. românesc
marchează în prezent un succes mondial (Solomon Marcus, Semiotica
folclorului, 1975). V. etnologie, semiotică, sincretism, scoală de folclor,
stiinţa artei populare. (Dicţionar de etnologie)32
FOLCLORÍSTIC, -Ă, folcloristici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Folcloric. 2. S.f.
Știință care se ocupă cu studiul sistematic al folclorului. - Folclor + suf. -
istic. Cf. germ. „folkloristisch”, „Folkloristik”. (DEX '98)33
FOLCLORISTICĂ - 1. stiinţa folclorului. F. studiază folclorul ca obiect
al creaţiei populare, cu toate categoriile, genurile si speciile lui. Iniţial f. s-a
înfăţisat ca o stiinţă a reminiscenţelor folclorice, a supravieţuirilor seculare
ale creaţiei spirituale; ulterior, ca o stiinţă a creaţiei folclorice permanente
pe specii si genuri, a tradiţiei si inovaţiei creatoare. În accepţia actuală f.
include: - studiul metodelor si tehnicilor de investigaţie folclorică pe specii,
genuri, tipuri si variante; - studiul genezei formelor de folclor, al evoluţiei si
coexistenţei lor, al funcţiunii lor sociale pe perioade si epoci istorice; -
studiul structurii complexe, dinamice si inovatoare a folclorului; - studiul
ambianţei creatoare a folclorului (mediul, condiţiile de creaţie, interpretare
si valorificare); - mesajul cultural al folclorului în timp; - studiul rolului lui în
contextul culturii care l-a creat si prin aceasta în contextul culturii
universale. F. studiază pe lîngă paleofolclorul, folclorul rural si folclorul
urban, neofolclorul si folclorul prospectiv. În elaborarea ei stiinţifică, f. a
trecut de la descrierea factologică la interpretarea teoretică si previzivă a
faptelor de cultură. F. substituie conceptul de folclor* în înţelesul lui de
stiinţă; 2. disciplină etnologică care studiază comparativ-istoric folclorul
unui popor.
FOLCLORÍSM s.n. Tendință de a exagera elementul folcloric în artă
și literatură sau în lucrări teoretice. - Folclor + suf. -ism. Cf. fr. „folklorisme”
(DEX '98)
FOLCLORÍSM s.n. Preocupare pentru folclor. [Cf. fr. folklorisme].
(Dicţionar de neologisme)34
Teste
1. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclor, folcloristică, folclorism.
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................................... ............................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ................................... ...........................
32
Romulus Vulcănescu, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979, pp. 140 – 141.
33
Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISTIC
34
Cf. http://www.archeus.ro/lingvistica/CautareDex?query=FOLCLORISM
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
......................................................................................... ..........
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................ ...................................................
...................................................................................................
2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplinelor

adiacente. Glosar (Romulus Vulcănescu35)
ARTĂ POPULARĂ - 1. concept cumulativ care include întreaga
gamă de creaţii artistice anonime si colective ale unei comunităţi sociale
de tip etnic, depinzînd de nivelul de dezvoltare istorică, de stadiul de
elaborare a civilizaţiei si formei de cultură corespunzătoare. Conceptul de
a. p. este complementar prin conţinut si sferă celui de artă primitivă si de
artă arhaică. 2. În formaţiile bazate pe clase antagoniste, a.p. capătă un
conţinut care promovează interesele claselor dominante si o sferă care se
întinde treptat de la acestea la întreaga masă a poporului. Artă care
emană în cadrul claselor dominate si are tendinţa de a cuprinde si
manifestările progresiste ale claselor dominante, pe măsura atasării
ultimelor la arta concepută de întregul popor si de întreaga societate. Artă
care, conform concepţiei burgheze, descinde din sfera claselor dominante
si prin cădere sau imitaţie alimentează activitatea creatoare a claselor
dominate. Între clasele sociale antagoniste există influenţe culturale si
artistice. Definirea a.p. trebuie să se facă în comparaţie si cu aria cultă.
Între a.p. si arta cultă, ce aparţin aceleiasi comunităţi etnice, există
interdependenţe si influenţe reciproce. În funcţie de etapa, condiţiile si
structura dezvoltării istorice a comunităţii etnice poate predomina una sau
alta din aceste două forme de artă. Procesul de diferenţiere si de
specializare a a.p. în orînduirile bazate pe clase antagoniste este similar,
nu identic, celui al artei culte. În evoluţia ei, a.p. îsi diferenţiază mereu
conţinutul creaţiei în domenii, forme si genuri noi si îsi specializează
necontenit mijloacele de exprimare, corespunzător treptei social-istorice
de evoluţie. A. p. se îmbogăţeste mereu cu noi forme de creaţie plastică,
ritmică decorativă, aplicată. Toate domeniiie, formele si genurile a.p. se
dezvoltă paralel si interdependent, pînă ajung sa alcătuiască un sistem
deschis de activităţi creatoare populare, care în esenţa lui este oricînd
susceptibil să-si îmbogăţească conţinutul cu noi domenii, forme si genuri
de creaţie artistică. Ceea ce înseamnă că volumul a. p. creste mereu în
timp si spaţiu. După datele prognozei etnologice, această crestere va avea
loc si în viitor. 3. Produsele a. p. sau operele de a. p. prezintă caractere
deosebite pe de o parte de cele ale artei primitive, ale artei arhaice si pe
de altă parte, de cele ale artei culte: sînt creaţii colective nu individuale,
care se perfectează de la o generaţie la alta si se încarcă de un mesaj
social-cultural propriu; sînt anonime deoarece paternitatea lor creatoare
nu poate fi determinată individual, decît rar si probabil; sînt opere
complexe deoarece includ în contextul lor o viziune globală asupra
lucrurilor; sînt opere sincretice deoarece modalităţile lor plastice de
35
Cf. op. cit.
comunicare nu sînt diferenţiate, vehiculează mai mult idei sl valori

extraestetice; sînt opere comprehensibile de întreaga societate pentru că
circulă liber în mediul lor de creaţie, se difuzează în afara acestui mediu
prin decalc, adaptare sau imitaţie; exprimă în ansamblul lor etosul*
comunităţii etnice care Ie-a creat, adică specificul modului de viaţă, al
concepţiei despre lume si viaţă, viziunea etică a creatorilor lor. Teoria si
studiul sistematic al a. p., constituie un capitol esenţial al etnologiei. Nu se
poate concepe etnologie fără studiul a. p. pentru că etnologia subsumează
epistemologic si metodologic investigaţia întregului domeniu al a. p. În
creaţiile ei particulare, a.p. românească se deosebeste do produsele
similare din sud-estul Europei prin tematica, structura, tehnicile si stilul ei.
Este în primul rînd o artă dinamică, ce a influenţat permanent artacultă
românească în toată creaţia ei si este în fine o artă bogată, cu o putere de
expresie rafinată si pătrunsă de un profund umanism. A. p. nu trebuie
confundată cu arta naivă (care este o „artă autodidactă... cu trăsături
populare si artizanale totodată") si nici cu arta artizanală (mestesugul
artistic făuritor de obiecte utile cu aspect plăcut, bazat pe stilizarea
personală a formelor si ornamentelor populare). Contribuţii la cercetarea
a. p. românesti au adus printre alţii: N. lorga (L'Art populaire en Roumanie,
1923), G. Oprescu (L'Art du paysan roumain, 1937), Al. Dima (Conceptul
de artă populară, 1939), Coriolan Petrescu (L'influence de l'art populaire,
1939), Elena Secosan si Paul Petrescu (Arta populară, 1966), N. Dunăre
(în colab., Arta din Valea Jiului, 1969), Al. Dima (Arta populară si relaţiile
ei, 1971), Tancred Bănăţeanu (Aria populară bucovineană, 1975). V. artă
arhaică, artă naivă, artizanat.
ATLAS ETNOGRAFIC - lucrare stiinţifică ce urmăreste să exprime
grafic - prin hărţi, cartograme, scheme, desene sau fotografii - aspecte
principale sau secundare legate de forme concrete de viaţă istorică,
aspecte ale civilizaţiei sau culturii populare. Prin obiectul, tematica si
metodologia lui, a. e. poate fi: simplex sau complex. Atlasul simplex
cuprinde o tematică redusă, expusă adesea printr-o singură modalitate
grafică de reprezentate ilustrativ-documentară (schematism etnografic sau
tipologie etnografică). Aceasta este forma clasică a a. e., consacrată unei
părţi sau întregii comunităţi etnice. Atlasul complex cuprinde o tematică
diversă si multilaterală, expusă prin mai multe modalităţi de prezentare
grafică (schematism etnografic, tipologie etnologică si modelare statistico-
matematică). În fond, a. e. de tip complex se ridică pe o treaptă superioară
de reprezentare conceptuală si interpretare, devenind astfel, în fapt, un
atlas etnologic. Pînă în prezent se cunosc numai două categorii de
asemenea atlase complexe. Din prima categorie face parte a. e. de
tranziţie de la atlasul simplex la cel complex: Ethnographic Atlas (1967) de
G.P. Murdock. Din a doua categorie - The Me-Kong Valley Atlas,
U.N.E.S.C.O. (1970), care este un atlas cvadruplu (de geografie,
economie, etnologie si lingvistică), cu reprezentare grafică dublă
(schematică si tipologică), si Atlasul complex „Porţile de Fier" (Ed. engleză
The „Iron Gates" Complex Atlas, 1972), tipărit de Academia Română, care
este un atlas complex în adevăratul sens al termenului, deoarece
integrează etnologia într-un sistem de 14 discipline stiinţifice (dintre care 7
se referă la stiinţele naturii: geografia, geologia, hidrologia, speologia,
flora, fauna si studiul monumentelor naturii, iar 7 se referă la stiinţele
social-istorice: antropologia, arheologia, istoria, economia, lingvistica,
etnologia si studiul monumentelor artistice), cu reprezentare grafică triplă
(schematică, tipologică si de modelare statistico-matematică). Sub raportul

semioticii grafice, Atlasul complex „Porţile de Fier" reflectă pentru prima
dată în literatura internaţională de specialitate concepţia dialectică a unei
cercetări plenare de tip interdisciplinar într-o micro-zonă supusă
strămutărilor rapide, concepţie în care etnologia constituie unul din
nucleele de polarizare a investigaţiilor semnificative si polivalente ale
stiinţelor angajate în cercetare si reprezintă o contribuţie însemnată a
etnologiei românesti pe plan mondial.
CIVILIZAŢIE TRADIŢONALĂ - patrimoniu de bunuri si valori
materiale proprii unei comunităţi etnice, axat pe tradiţie si continuitate. C. t.
este explicată prin: a. teoria persistenţei activităţilor materiale ale unei
comunităţi etnice străvechi în funcţie de mediul ambiant, de însusirile
ergonomice, de capacitatea de creaţie propriu-zisă etc. În contextul c. t.,
pe lîngă unele bunuri si valori materiale ce se menţin ca atare, intră si
relicve etnografice, antichităţi si supravieţuiri ale bunurilor si valorilor
materiale în parte dispărute; b. prin teoria caducităţii sau a imitaţiei de
către popor a unor forme de bunuri si valori materiale create de clasele
suprapuse. Această teorie se sprijină pe concepţia lui Hans Neumann (în
Primitive Gemeinschaftskultur, 1921), conform căreia „orice bun material
popular este o imitaţie sau o rămăsiţă a unui fost bun material elaborat de
o clasă suprapusă". Teoria lui Hans Neumann se sprijină pe o interpretare
gresită a interdependenţei si influenţei reciproce a elementelor si
proceselor ce ţin de bunuri si valori materiale ale claselor sociale ce
alcătuiesc unitatea dialectică a unui popor sau naţiuni. C.t. se confundă
uneori cu civilizaţia, sătească. Termenul însă include si alte semnificaţii. În
vremea noastră s-a extins si la civilizaţia urbană, îndeosebi pentru orasele
care acumulează în urma lor secole si milenii de istorie. Astăzi se vorbeste
tot mai mult de tradiţia oraselor „eterne" (Roma, Atena, Bagdad, Calcutta,
Beijing etc), de tradiţia marilor metropole ale lumii (Tokio, Paris, Londra,
New York, Moscova etc). V. autohton, arhecivilizaţie, civilizaţie.
COMPLEX CULTURAL - 1. concept care exprimă reflectarea unei
culturi printr-un sistem de componente, relevate de rezultatele cercetărilor
efectuate pe teren, în laborator sau muzeu. 2. grupare aleatorie sau
sistematică a unor elemente culturale care prezintă trăsături relativ
comune de ordin tematic sau stilistic. C. c. este o unitate culturală
rezultată din integrarea sau modelarea trăsăturilor comune de creaţie sau
din coexistenţa lor mutuală într-o arie culturală* sau într-un context
cultural. într-un c. c. toate piesele descoperite în-tîmplător sau sistematic
(într-o necropolă, asezare, zonă etc.) pot determina conţinutul unei culturi
limitate în timp si spaţiu, pot exprima morfologic aspectele conjecturale ale
acestei culturi; în baza lor se poate reconstitui aproximativ structura culturii
locale din care acestea fac parte integrantă sau se pot modela aspectele
esenţiale ale culturii. Termenul a migrat din etnologia europeană în cea
americană si constituie actualmente o problemă teoretică de bază a
antropologiei culturale, a arheologiei, sociologiei culturii etc.
CULTURĂ POPULARĂ - 1. ansamblul manifestărilor culturale care
se dezvoltă la nivelul satului. Echivalent conceptului de cultură sătească.
2. ansamblul manifestărilor care se dezvoltă la nivelul maselor populare,
indiferent de provenienţa lor rurală sau urbană. 3. parte a manifestărilor
culturale ce alcătuiesc folclorul si care este studiată global de etnologie si
parţial de folcloristică. Interpretare restrictivă, relativă la literatura
populară, cutume si tradiţii populare; 4. manifestările culturale

„negramaticalizate", care premerg formele fixe si scrise ale genurilor
literare promovate în popor. C. p. a devenit, îndeosebi în vremea noastră,
izvor de inspiraţie si creaţie polivalentă, de promovare a diferenţierilor si
specificităţii pe plan internaţional a culturilor naţionale. V. cultură, cultură
de masă.
DATINĂ -1. bun cultural transmis oral, din generaţie în generaţie,
sub forma unui model elaborat de comunitatea etnică. 2. ceea ce este dat
de tradiţie ca normă de comportament social a comunităţii etnice. In
ambele sensuri, d. este rezultatul unei experienţe culturale a autohtonilor,
a ceea ce a devenit, treptat, comunitar si durabil în constiinţa etnică. D.
face parte din fondul de manifestări spirituale ale culturii populare de ordin
tradiţional. Cu înţelesul filosofic al conceptului s-a ocupat C. Noica
(Rostirea filosofică românească, 1969). DISCIPLINE ETNOLOGICE - 1.
stiinţe complementare etnologiei: antropologia fizică, preistoria, istoria
(micro, medio si macro) societăţilor de tip tradiţional, tehnologia populară
(ergologia si tehnoeconomia), lingvistica-dialectologia (Jean Poirier). - 2.
familia de stiinţe etnologice particulare si a interdisciplinelor etnologice,
adică stiinţele înrudite între ele prin obiectul lor de cercetare si diferenţiate
numai prin modul de abordare si tehnica de integrare a cercetării.
ETNOESTETICĂ - disciplină estetică care studiază: a. geneza,
structura si funcţiunea categoriilor estetice populare din perspectiva
comunităţii etnice: tragicul, comicul, dramaticul, grotescul, burlescul etc.;
b. modalităţile de cristalizare artistică a acestor categorii în opere de artă
populară; c. relaţiile estetice pe care le promovează fiecare formă de artă
în comunitatea sătească tradiţională si contemporană; d. sincretismul artei
populare ca expresie a heteronomiei artei; e. modul de valorificare a artei
populare proprie fiecărei comunităţi etnice; f. arta populară ca instrument
de educaţie estetică. E. nu trebuie confundată cu estetica populara al
cărei conţinut si sferă sînt mai bogate. Estetica populară include în
contextul ei si e. în domeniul e. române s-au remarcat: Barbu Delavrancea
(Estetica poeziei populare, 1913), Alex. Dima (Arta populară si relaţiile ei,
1971), Grigore Smeu (Repere estetice în satul românesc, 1973).
ETNOGRAFIE – stiinţă care observă, analizează, descrie si clasifică
particularităţile modului de viaţă si ale formei de civilizaţie a unei
comunităţi etnice. În cercetarea ei, e. foloseste observaţia directă sau
indirectă, obiectivă sau subiectiva, incidentală sau „participantă"; analiza
cantitativă sau calitativă, structurală sau funcţională; descrierea obiectivă
sau subiectivă, factologică sau fenomenologică; clasificarea simplă sau
complexă (taxonomică sau tipologică), autonomă sau. integrată în
sistemul general al clasificării stiinţifice. E. nu constituie o stiinţă aparte
faţă de etnologie, ci numai prima treaptă de cercetare a fenomenelor si
faptelor materiale ale unei comunităţi etnice, alături de folcloristică si de
stiinţa artei populare. În acest context stiinţific, e. furnizează
documentarea de teren, materialul brut, cules si semiprelucrat pentru
interpretarea si formularea legilor de producere a creaţiei populare. Din
acest punct de vedere, e. se menţine la nivelul concret de cunoastere a
realităţii sr.cial-istorice, spre deosebire de etnologie care se ridică la
nivelul abstracţiilor teoretice, al cugetării asupra viziunii globale a creaţiei
populare. În etnografia sovietică se foloseste conceptul de „cercetare
etnografico-etnologică" (I. Bromley) pentru a desemna unitatea dialectică
a acestor două trepte ale aceleiasi investigaţii stiinţifice. Cercetările e. au

trecut, la. sfîrsitul secolului al XlX-lea, de (a cunoasterea descriptiv-
analitică a popoarelor asa-zise „primitive", „nedezvoltate", la cele
„evoluate", „dezvoltate", „industrializate", de la clasificarea simplistă,
serială si informativă după materialul de teren, la clasificarea complexă,
tipologica si integratoare a modului de viaţă al popoarelor, indiferent de
stadiul de dezvoltare. În secolul al XX-lea, e. a depăsit investit area
descriptivă ce urmărise consemnarea documentelor de teren, concrete, de
viaţă factologică pentru a trece la investigarea paralelă şi dirijată a
documentelor de arhivă si colecţiile muzeale, corelate primelor. În
abordarea acestei categorii de documente (teren, arhivă, muzeu folcloric),
e. recurge la metoda inductivă (pendulând între inducţia aristotelică sau
complexă si inducţia baconiană sau selectivă). E. apelează si la metodele
mai noi ale analogiei, comparaţiei si ipotezei.
ETNOLOGIE — concept care desemnează stiinţa ce se ocupă cu
studiul genezei, structurii, dinamicii si funcţiunii formelor istorice de
civilizaţie si cultură, din perioada primitivă pînă în prezent si cu
prospecţiunea formelor de civilizaţie si cultură în viitor. În dezvoltarea
stiinţifică, conceptul de e. a căpătat mai multe înţelesuri în funcţie de
obiectul, metodele si scopul cercetării propuse. În funcţie de obiectul
cercetării, e. este definită: 1. stiinţa varietăţii omului (pe diferite trepte de
evoluţie) ca făptură creatoare si consumatoare de civilizaţie si cultură; 2,
stiinţa generala a specificităţii unităţilor etnice: familia, clanul, tribul,
poporul. naţiunea; 3. stiinţa comportamentului etnic si a personalităţii
etnice; 4. stiinţa sistemului de valori, simboluri, mituri, concepte, transmise
pe cale orală, prin tradiţie. În funcţie de metodele cercetării, e. studiază
formele de civilizaţie sau cultură prin metodele: - analitică şi descriptivă (la
nivelul ramurilor ei - etnografia, folcloristica si stiinţa artei populare); —
comparativ-istorică (la nivelul paleo-etnologiei, al etnologiei arheologice, al
etnologiei regionale etc.; - structuralistă (la nivelul structurilor intime ale
fenomenelor si faptelor determinate în cercetare; - funcţionalistă (la nivelul
funcţiunilor inerente si aparente ale materialelor de cercetat); - modelării
(Ia nivelul formelor si faptelor reale, ideale sau necesare cercetării); -
completării crescânde a cercetării concrete si încadrării ei interdisciplinare.
În acest ultim sens, e. urmăreste să folosească întreaga metodologie a
cercetării, pentru a cuprinde integral si explica polivalent fenomenele si
faptele de civilizaţie si cultură ca atare. În funcţie de scopul cercetării, e.
poate fi: o stiinţă teoretică, care îsi propune să abordeze toate problemele
abstracte ale activităţii materiale si spirituale ale omului ca făptură
creatoare si consumatoare de civilizaţie si cultură; o stiinţă concretă care
abordează fie întreaga tematică a activităţilor etnice, fie numai unele teme
diferenţiale; o stiinţă aplicativă care urmăreste valorificarea calităţilor sau
ameliorarea deficienţelor unităţii etnice luate în consideraţie. În efortul ei
de a surprinde si a cerceta, de a descoperi si explica, de a interpreta si
formula (ipoteze, teorii si legi), e. a fost treptat identificată cu antropologia
generală si antropologia culturală, cu sociologia culturii (Jean Caze-
neuve), cu sociologia generală (Jean Poirier) etc. În prezent e. a devenit o
stiinţă fundamentală, creatoare a unei familii de stiinţe, înrudite între ele
prin obiectul cercetării, si o stiinţă integratoare a acestei familii într-un
sistem de stiinţe etnologice particulare. În sprijinul dezvoltării e. s-au creat
în secolul al XlX-lea societăţi si asociaţii de specialisti si amatori. S-au
creat catedre de etnologie la universităţile din marile orase europene,
americane, asiatice, muzee si reviste de etnologie, s-au scris numeroase

tratate de etnologie.
ETNOLOGIE LITERARĂ - disciplină etnologică ce studiază felul cum
se reflectă în literatura populară trăsăturile psiho-sociale ale unui popor,
modul lui de viaţă, formele de civilizaţie si cultură. E. l. nu trebuie
confundată cu folcloristica. Ca disciplină re-strînsă la un domeniu artistic
urmăreste: capacitatea creatoare de teme si stiluri literare populare,
personalitatea literară a unei unităţi etnice, specificitatea creaţiei literare
populare. Sub raport problematic si metodologic e. l. este analogă cu
sociologia literară. EłNOPSIHOLOGIE - disciplină psihologică ce studiază
modul cum se reflectă psihologia unui popor în creaţiile civilizaţiei si
culturii lui.
FUNCŢIONALISM - teorie care pune la baza explicaţiei stiinţifice a
oricărui fenomen sau fapt de civilizaţie si cultură noţiunea de funcţie, pe
care o preia din metodologia funcţionalistă. Sub raport epistemologic, f.
socoteste funcţia ca un stadiu de determinare socială a oricărei cercetări.
Funcţia unui simplex sau complex de activitate se relevă prin
interdependenţa elementelor contextului sau a întregului din care fac parte
si prin rolul social al acestora în perspectiva lor sincronică. În studiul
funcţiunii unui simplex sau al unui complex nu trebuie să se recurgă la
perspectiva diacronică decît incidental si sporadic. B. Malinowski susţine
că în baza unui simplex dat se poate reconstitui complexul social din care
acesta face parte. Iar, dintr-un complex dat se poate reconstitui
etnocivilizaţia sau etnocultura respectivă, întocmai cum reconstituia
Cuvier, prin metoda paleontologică a determinării interdependenţelor, un
corp organic din resturile lui fosile. Desi B. Malinowski neagă datele
istorice în studiul funcţiunii real-sociale, reconstituirea sincronică poate fi
dublată de reconstituirea diacronică (ca probă). Această reconstituire este
promovată de studiul relictelor etnografice si reminiscenţelor folclorice, si
nu poate fi efectuată decît din perspectiva istorică. Reconstituirea unui
complex social din relicte si reminiscenţe priveste forma integrată a unei
faze de dezvoltare a contextului. În acest caz reconstituirea porneste de la
funcţiunea istorică a elementului sau complexului la care se referă. Marcel
Mauss susţine (din acest punct de vedere) că „orice fapt de civilizaţie sau
cultură este un fapt total", în sensul că este indestructibil în contextul lui,
inalienabil în conţinutul lui. Exagerările f. se datoresc interpretării
anistorice a funcţiunii ca element de bază în studiul entităţilor etnologice
(civilizaţie, cultură etc.). Cu toate acestea nu se pot nega unele merite ale
funcţionalismului, care reconsideră dintr-o perspectivă internă
structuralismului dinamica fenomenelor si faptelor de civilizaţie si cultură.
RELICT ETNOGRAFIC - restul unui obiect profan (de uz domestic,
civic, militar) sau sacru (ritual, ceremonial) în baza căruia se poate
reconstitui structura si funcţiunea obiectului iniţial, pentru stabilirea unui
aspect al complexului de civilizaţie sau cultură din care face parte
integrantă. Studiul integrator al r. e. se efectuează cu ajutorul metodelor
analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei, modelării.
REMINISCENŢĂ FOLCLORICĂ - restul unei manifestări spirituale
(superstiţie, credinţă, cutumă, datină, tradiţie), care, în condiţii speciale, a
supravieţuit manifestării culturale din care a făcut parte integrantă. În baza
r. f. se poate reconstitui structura si funcţiunea manifestării iniţiale si prin
aceasta uneori a întregului complex cultural. Studiul integrator al r. f. Se
efectuează cu ajutorul metodelor: analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei

si modelării. Sinonim al conceptelor: antichitate populară, supravieţuire
(survival, marginal survival) cu semnificaţii diferenţiale (retenţie culturală).
RIT - act convenţional care închipuie o activitate sacră legată de o
superstiţie sau credinţă, pentru a preveni, a provoca sau anula efectul
malefic saubenefic al unei forţe supranaturale. R. poate fi ezoteric (ocult)
sau exoteric (public). Numele r. vine de la rta, care în indiană înseamnă
ceea ce e considerat adevărat sau drept. Sînt r. fără explicaţie si r. care
explică ceva (un mit, un simbol, o alegorie). Între r. si mit există o strînsă
relaţie. R. poate precede mitul, poate fi concomitent cu el sau îi poate
succede. În toate aceste cazuri r. participă la dramatizarea mitului si a
elementelor lui de bază. S-au stabilit mai multe categorii de r. după scopul
lor: r. de purificare, de fecunditate, de fertilitate, de crestere, de apărare
(sau apotropaice), de trecere (de la non-existenţă la existenţă si invers, de
la o vîrstă la alta, de la o situaţie socială la alta), de iniţiere, de victorie
(tropaice), medicale etc. Cu studiul excogitării r. ca act convenţional de
credinţă si a ritualului ca dramatizare a r. se ocupă filologia.
RITUAL - punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit
prin codificarea si decodificarea acestora. La baza r. stă o temă (mitică
sau religioasă), exprimată printr-un scenariu (rigid sau liber), interpretat de
protagonisti (consacraţi: samani, pontifi etc. sau de împuterniciţi ai
comunităţii sociale), într-o incintă sacră (deschisă sau închisă), în condiţii
speciale de desfăsurare (criptice sau publice), cu adoratori (care asistă la
dramatizare, cred în eficacitatea ei si îi descifrează sau nu semnificaţiile).
R. presupune o iniţiere pentru actanţi (protagonisti sau adoratori), care îl
face transmisibil, decodificabil si inteligibil. R. justifică, mistifică sau
sacralizează mitul. Mitologiile clasice si religiile (naţionale sau
universaliste) au cărţi de r. în conformitate cu care trebuie să se
desfăsoare orice manifestare de credinţă exprimată printr-un scenariu
sacru. Cu studiul r. se ocupă ritologia.
SIMPLEX CULTURAL – concept care defineste un element
component al unui complex cultural, asa cum acesta este relevat de
analiza contextuală sau discriminatorie. S. c. semnifică si reducerea
progresivă a unui complex cultural la elementele lui constitutive.
SCOALĂ FOLCLORISTICĂ - activitate stiinţifică organizată în jurul
unuia sau mai multor folcloristi reputaţi sau a unor oameni de stiinţă care
au contingenţe cu folcloristica, care si-au impus prin prestigiul operei lor
sau al ideilor lor, sistemul de gîndire, principiile si metodele de lucru,
direcţiile proprii de investigaţie. Printre s. f. mai importante menţionăm în
ordinea succesiunii si semnificaţiei lor: scoala antropologică a lui E. Tylor,
A. Lang, J. Frazer, W. Manhardt, care postulează studiul mentalităţii
animiste a populaţiilor primitive pentru a surprinde geneza si structara
globală a folclorului întregii lumi; scoala naturistă a lui Max Miiller, care
consideră că mitologia si religia îsi au originea în cultul primitiv al
obiectelor naturii fizice (astrii, fenomenele meteorologice, geologice etc);
scoala etimologică apărută ca o consecinţă a scolii naturiste, de
asemenea iniţiată de Max Miiller, care susţine că numele magice si mitice
ce supravieţuiesc în povestirile populare relevă o concepţie arhaică de
viaţă. După această scoală, desi folclorul este un depozitar de cultură
primitivă, conceptele pe care le vehiculează (denumiri de acţiuni, eroi, zei
si semizei) sînt uneori adevărate „boli ale limbajului"; scoala indianistică a
lui Theodor Benfey postulează studiul izvoarelor indiene ale unor produse
literare folclorice europene; scoala orientalistă (apropiată scolii indianiste)
postulează că leagănul tuturor produselor folclorice ale Europei se află în
Asia vestică; scoala psihologiei popoarelor, a lui H. Steinthal, M. Lazarus
si W. Wundt, consideră că individul depinde de mediul ambiant psiho-
social, care trebuie cunoscut, si că folclorul lui trebuie considerat ca o
activitate colectivă populară. W. Wundt pune bazele etnopsihologiei si ale
scolii acestei noi discipline; scoala psihanalitică a lui Sigmund Freud, K.
Abraham, O. Rank, George Devreux, G. Bateson, E. Jones, A. Kardiner,
G. Roheim etc. urmăreste surprinderea structurii unei civilizaţii prin
structura intimă a viselor, li-bido-ului si agresivităţii în complexele
psihoafective general-umane, sociale si reflectarea loc în cultura populară
si academică; scoala fenomenologică a lui L. Levy-Bruhl, M. Leenhardt,
Van der Leeuw si alţii, care postulează studiul experienţei mitice, mitul ca
act si metodă de reintegrare a omului în lumea arhetipurilor, reflectate la
modul paseist în folclorul popoarelor; scoala culturalistorică a lui Leo
Frobenius, care preconizează cercetarea morfologică de tip fiziologic a
fenomenelor si faptelor de cultură populară si structura ciclică a acestora,
adică palingenezia lor; scoala istorico-sociologică a lui E. Hofmann-
Kreyer, A. van Gennep, W. F. Miller, A.V. Markov, B. M. Sokolov, Al.
Marinus etc, care susţine că produsul folcloric este „un vulgus in populo" la
origine; creaţia individuală începe să fie slefuită de mediul social si să
devină elaborare populară. După Albert Marinus datele folclorice sînt date
sociale, care explică funcţiunile organismului social de-a lungul timpului;
scoala istorico-geografică, zisă si scoala finlandeză, a lui Antti Aarne,
Kaarle Krolin, Axei Olrik, V. Anderson etc, postulează studiul locului de
creaţie si direcţiile de difuziune, a timpului creaţiei, ca si reconstituirea
formei arhetipale (a produselor eroice populare, mai ales); scoala
materialist-istorică a lui M. Sokolov (la care a contribuit si Maxim Gorki), a
lui P. Bogatîriov, Tokarev, V.I. Propp si alţii, postulează cercetarea
folclorului contemporan ca „voce a prezentului", cercetarea creaţiilor
populare ale elementelor creative ale straturilor sociale si ale climatului
revoluţionar; - scoala heteronomiei estetice a folclorului, a lui Mihail
Dragomirescu, Dimitrie Caracostea, Alexandru Dima etc, care susţine că
valoarea produsului estetic se află în natura lui artistică şi în sistemul de
valenţe pe care acesta le promovează în procesul recepţiei sociale; -
scoala structuralistă a lui C. Levi-Strauss, R. Barthes, A. Greimas, R.
Abra-hams, P. Maranda etc. - explică fenomenele si faptele de cultură prin
studiul datelor si elementelor empirice concepute ca structuri abstracte, ca
modele (mecanice sau statistice). Proprietăţile formale ale structurilor
abstracte corespund proprietăţilor reale ale structurilor concrete concepute
la acelasi nivel de gîndire etnologică. Studiul relaţiei între structurarea
datelor si elementelor culturale si complexele culturale denotă
originalitatea creaţiei culturale populare; - scoala semiotică românească a
lui Solomon Marcus, care preconizează abordarea lingvistico-matematică
a problemelor fundamentale ale folclorului, cu ajutorul teoriei limbajelor
formale: modelarea lingvistico-matematică si aspectele semiotice ale
folclorului, paradigmatica basmelor populare, rima în poezia populară,
structurile repetitive ale folclorului în lumina algebrei omologice,
mecanismele generative ale basmelor populare, invariante în structura
cimiliturilor, genealogia eroilor mitici în lumina teoriei grafurilor etc.
TRADIŢIE — formă de activitate (stiinţifică, politică, tehnică,
cutumiară, de credinţă etc.) care se transmite într-un grup social
determinat, din generaţie în generaţie, si este statornicită prin habitudini si

uzanţe de comportament. În accepţie largă, t. se referă atît la sfera
producţiei si creaţiei populare, cît si la sfera producţiei si creaţiei „culte".
Dar t. se referă si la sfera activităţii politice a unei comunităţi etnice sau
naţionale. În substanţa ei, t. reflectă aspectele înrădăcinate ale concepţiei
despre lume, ale modului si stilului de viaţă si muncă ale unui popor. Din
acest punct de vedere ea intră ca parte constitutivă în caracterizarea
specificului etnic sau naţional. După forma de activitate pe care o reflectă,
t. poate fi: stiinţifică, tehnică, mestesugărească, muncitorească, artistică,
sportivă, universitară, academică etc; dar si după forma de activitate
proprie unei categorii sau clase sociale t. poate fi: economică, politică,
etnică, naţională etc. Ceea ce înseamnă că nu există formă de activitate
socială care să nu fi elaborat si promovat anumite tradiţii ce îi sînt proprii.
Unele t. sînt retrograde, pentru că prin conţinutul si forma lor, împiedică
progresul social, trag înapoi spre incultură, ignoranţă, misticism; altele sînt
progresiste, pentru că prin conţinutul si forma lor nu împiedică progresul
social, ci îl ajută.
Teste
1. Comentaţi conceptul de cultură tradiţională şi precizaţi relaţiile acestuia cu acela
de artă populară.
.............................................. .....................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................... ....................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................................ ...................
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................... ............................................................
...................................................................................................
................................................................................................. ..
...................................................................................................
2. Identificaţi şi descrieţi principalele discipline care prezintă interferenţe cu studiul
folcloristic.
.................................................... ...............................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................................................... ..............................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................... .............
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................. ......................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
3. Alcătuiţi un scurt eseu (2 – 3 pagini) pe tema Rit şi ritual în civilizaţiile
tradiţionale.
.................................................................... ...............................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................................................................... ..............
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
............................................ .......................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................. ......................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
4. Comentaţi într-un un scurt eseu (2 – 3 pagini) raporturile şcolilor folcloristice
româneşti cu acelea europene.
................................................................ ...................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................................. ..................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
........................................ ...........................................................
...................................................................................................
.................................................................................................. .
...................................................................................................
...................................................................................................
......................................................... ..........................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
2.3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate.

Definiţii şi delimitări. (Antologie de citate de referinţă)
Definiţii ale folclorului
„Veche şcoală antropologică engleză ne-a obişnuit cu o definiţie
devenită clasică şi care se bazează pe pe interpretarea termenilor folk
(popor) – lore (ştiinţă): ştiinţa poporului. Folclorul ar fi deci o enciclopedie
de cunoştinţe empirice, culturalo-ştiinţifice, elborate de mulţimile anonime
şi analfabete, în timpuri preistorice. In starea primitivă a omenirii, el a
îndeplinit funcţii formative majore, însă civilizaţia urbană, eleborată pe alte
coordonate, i-a periclitat serios existenţa, astfel că oralitatea a adus până
în zilele noastre doar fărâmituri dintr-o cultură altădată unitară şi coerentă.
Artur Gorovei făcea cunoscută la noi (…), [în] Noţiuni de folclor, o variantă
a definiţiei în discuţie, modernizată şi în mare parte acceptabilă chiar şi
astăzi. El relua ideea despre enciclopedismul culturii populare, arătând că
prin sfera sa largă de cuprindere, prin originalitatea şi îndrăzneala
tentativelor de cunoaştere a mediului socio-cosmic este comparabilă cu
creaţia cultă, de tip orăşenesc, realizată pe calea scrisului. Nici
amendamentele aduse de N. Iorga (potrivit căruia folclorul trebuie înţeles
ca un proces dinamic, în sensul că „o vreme l-a creat, alta l-a transformat”
sau că „este o creaţie în marş”), nici antitradiţionalismul lui Ovid
Densusianu, bazat pe aceeaşi viziune diacronică şi modernă (psihologia
populară este „veşnic în mişcare”), nu au reuşit să înlăture o anume
prejudecată instaurată chiar şi printre specialişti, că tradiţia ar fi un
conglomerat de documente poetice mai vechi sau mai noi. Acestea s-ar
transmite de la o generaţie la alta, neatinse de vreme, după teoriile
romanticilor, şi tradiţionaliste, ca supravieţuiri, după şcoala antropologică
engleză, sau transformate în raport cu epoca şi cadrul socio-cultural,
stimulatoare de inovaţii, cum susţin adepţii istorismului (N. Iorga), ori ai
perenităţii folclorului (Ovid Densusianu). Cum termenul de transformare ni
se pare destul de confuz, (…) mai acceptabil continuă să fie conceptul de
funcţie, introdus în literatura de specialitate (…) de Borislaw Malinowski:
dinamica socială impune formelor culturale o alunecare de sens ceea ce
atrage după sine restructurări în planul construcţiei, şi nu invers. (…)
În sfârşit, un element nou în constituirea definiţiei moderne a folclorului îl
propun Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu, autorii cursului Folclor literar
românesc. Ei elimină categoric conceptul de conglomerat şi îl recomandă
pe acela de sistem. Se poate vorbi, după autorii citaţi, „de un sistem de
cunoştinţe cu valoare practică”, de „un sitem de credinţe”, de un „sistem
de obiceiuri” etc. ar fi vorba, deci, de un sistem de sisteme, completăm
noi, sau de un complex de texte integrate. Termenul sistem poate fi,
oricum, considerat pivotul definiţiei folclorului.
În concluzie, putem afirma că (...), asemenea oricărei structuri,
folclorul se comportă ca un sistem de relaţii şi de transformări, în sensul
că modificările nu sunt nici întâmplătoare şi nici izolate. (...) [s. n.]
Primul termen definitoriu, sistem, ales în opoziţie cu conglomerat
(depozit, tezaur, arhivă, total de documente), indică existenţa unor secţiuni
în interiorul culturii: credinţe, cunoştinţe, obiceiuri etc. (…). Fiecare
secţiune în parte cunoaşte o anume autonomie în raport cu sistemul,
adică dispune de un set de elemente stilistice care îi permit o mai bună
funcţionare în contextul vieţii sociale. Secţiunile sunt denumite de noi
moduri sau serii formale şi înţelegem prin aceasta orice categorie de texte
construite după un şablon unic: doină, oraţie, metaforă etc. Şablonul, care
trebuie înţeles ca un tipar formativ, separă categoriile de texte şi nu
permite confuzii de structură şi de funcţie în conştiinţa colectivităţilor. Al
doilea element al definiţiei şi anume formula sistem de relaţii, precizează
în ce mod poate fi acceptată ideea de autonomie a seriilor formale, atunci
când sunt privite în raport unele cu altele. Este vorba de o autonomie
relativă, în sensul că formele îşi corespund.
Este ceea ce afirmă şi Stanca Fotino, într-un studiu consacrat
problemei: „Cultura orală este un sistem coerent al diferitelor coduri, ca
semne care au în acest sistem propria lor semnificaţie, dar fiecare mesaj
ca un întreg semn are de asemenea propria lui semnificaţie. (…)
Recunoaşterea seriilor formale este necesară în cadrul discuţiilor
noastre, întrucât ne apare mai bine în evidenţă diversitatea funcţională a
folclorului, în ce împrejurări concrete se comportă ca fapt de cultură (aşa
cum este cultivat basmul de anumite colectivităţi de păstori), sau când îşi
însuşeşte statutul de fapt literar (aşa cum apare proza populară în colecţii
sau în conştiinţa filologilor). Cu aceasta am ajuns la explicarea celui de-al
treilea element al definiţiei, pe care ni l-am însuşit din studiile lui Jean
Piage: folclorul se prezintă ca un sistem de transformări. Privit din
această perspectivă diacronică, ele ne apare permanent acelaşi şi mereu
altul. (…) Astfel, una şi aceeaşi serie formală (mod) are o istorie lungă şi
foarte complicată. Noi o cunoaştem parţial, doar din colecţiile recente şi
din oralitatea vie. (…) Dacă ţinem seama de o serie întreagă de procese
interne care au avut loc în cadrul culturii orale, printre care cele mai
semnificative ni se par desincretizarea, alunecarea de funcţie,
literarizarea, că odinioară predominantă era funcţia culturală, iar în timpuri
mai noi cea estetică, că astăzi folclorul se află depozitat în biblioteci,
filmoteci şi muzee -, ne putem da seama cât de fluctuantă şi de diferită a
fost tradiţia de la o epocă la alta şi cât de dificilă este operaţia de
reconstituire a istoriei sale.” (Petru Ursache, Prolegomene la o estetică a
folclorului)36
Folclorul şi sociologia
„Pe la sfârsitul veacului trecut, când antropologia socială si culturală
si etnologia se aflau în plină expansiune, s-a ajuns la o constatare
importantă, cu profunde consecinţe teoretico-metodologice. Observaţii
sporadice făcute până atunci cu referire la caracterul organic si dinamic al
culturilor tradiţionale, la rosturile vitale ale diverselor manifestări ale
spiritului în sânul unor colectivităţi sociale, capătă relief în lucrările unor
sociologi si antropologi, iar după exemplul acestora şi în contribuţiile unor
folcloristi si etnografi. Ideea că manifestările spirituale sunt elemente
organice, cu rosturi bine definite în viaţa socială a colectivităţilor si
grupurilor umane, se impune atenţiei, determinând o tendinţă firească de
abordare holistică, integralistă a fenomenelor si proceselor sociale.
Dorinţa de adâncire a specializării si disocierii unor discipline umanistice
„particulare sau speciale", abia iesite de sub zodia enciclopedismului
antropologic si sociologic caracteristic secolului al XlX-lea, care căutau cu
înfrigurare să se delimiteze unele de altele si să-si definească metode si
tehnici proprii de lucru, a avut, după expresia lui Constantin Brăiloiu, „drept
corolar paradoxal o voinţă tot mai puternică de sinteză, încât am văzut
ivindu-se o nouă Filosofie după concepţia antică, o nouă stiinţă a stiinţelor,
36
P. Ursache, „Conceptul de folclor”, în Introducere la Prolegomene la o estetică a folclorului, ed. cit., pp. 9 –
11.
care îmbrăţisează prin cadrele ei totalitatea cunostinţelor: Sociologia,

stiinţa societăţii, cu disciplina îngemănată în Anglia si Statele Unite ale
Americii, antropologia socială si culturală. Sociologia si antropologia au
avut o influenţă covârsitoare asupra disciplinelor stiinţifice mai vechi ce se
ocupau de cultura populară. Lor le revine meritul de a fi contribuit decisiv
la afirmarea funcţionalismului si în aceste domenii de cercetare, prin
impunerea noii viziuni asupra fenomenelor culturale, apreciate drept funcţii
ale vieţii sociale, prinse în structura complexă a unităţilor sociale. Marii
etnologi ai veacului al XIX-lea remarcaseră destul de des înrădăcinarea
profunda a mitologiei si chiar a unor specii ale literaturii populare în solul
fertil al practicilor ritual-magice curente. Observaţiei lor na scăpat nici
faptul că pentru ţăranul european, literatura este si altceva decât valoare
estetica. Atari constatări aparent surprinzătoare erau rezultatul firesc al
contactelor tot mai directe si mai asidue cu realitatea folclorică vie. Pe de
altă parte, investigaţiile privitoare la originea unor motive si teme, la
substratul lor în manifestări rituale, în vechi practici magico-mitice, au
dezvăluit rosturile iniţiale cultice, religioase ale fenomenelor. S-au putut
formula ipoteze privind evoluţia anumitor categorii ale folclorului dintr-un
stadiu al omogenităţii si polivalenţei funcţionale a valorilor spre altele ce
marcau autonomizarea acestora. Problema funcţionalităţii manifestărilor
culturale a apărut mult înainte de a fi pusă explicit, de fiecare dată când
cercetarea s-a făcut de pe o bază teoretico-metodologică mai largă, si
când erau abordate si relaţiile dintre fenomene si creatorii / purtătorii
acestora. Contribuţiile teoretice dar si aplicative ale unor reprezentanţi de
frunte ai etnologiei si folcloristicii europene (A. Bastian, Ov. Densusianu,
Arnold Van Gennep), alături de aportul antropologiei sociale (B.
Malinowski, Radcliffe-Brown, Fr. Boas) si al sociologiei (Durkheim, L. Levi-
Bruhl. M. Mauss, D. Gusti, J. Schwietering) au fost determinante în
profunda schimbare de orientare ce s-a produs în câmpul cercetării culturii
populare europene. Creaţia spirituală tradiţională era, de acum,
considerata o componentă organică a structurii si vieţii sociale a unei
colectivităţi umane, în cadrul căreia se aprecia că are rosturi multiple, mult
mai profunde decât semnificaţiile artistice atribuite de o cercetare din
perspectiva vechilor concepţii. Cultura constituia un sistem complex, un tot
unitar, organic si viu, în care „producţia literară zisă populară este o
activitate utilă, necesară, în menţinerea si funcţionarea organizaţiei
sociale''.” (Ion Cuceu, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi
antropologie asupra naraţiunilor populare)37
Folclorul ca ştiinţă sintetică
« Folclorul nu este aşadar, cum ne-am putea imagina, simpla
colecţie a unor mici fapte disparate şi mai mult sau mai puţin curioase şi
amuzante : este o ştiinţă sintetică, care se ocupă în special de ţărani şi de
viaţa rurală, şi de ceea ce subzistă din acestea în mediile industriale şi
urbane. Folclorul atinge astfel economia politică, istoria instituţiilor, a
dreptului, a literaturii şi a artei, tehnologia etc., fără să se confunde totuşi
cu aceste discipline, care studiază mai curând faptele în sine decât
raporturile lor cu mediul în care evoluează. In plus, folclorul nu studiază
doar rămăşiţele unor instituţii străvechi, ceea ce numim superstiţii sau
supravieţuiri, şi şi faptele actuale, pe care am propus să le numim « fapte
născânde » [« faits naissants »].(Arnold van Gennep, Folclorul)38
37
Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj, 1999, pp. 92 – 94.
38
Op. cit. p. 18.
„Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În

materie de literatură, el culege şi studiază producţia colectivă şi anonimă,
istoria literară în sensul curent al cuvântului interesându-se numai de
operele semnate şi individualizate. Însă această distincţie, atât de netă în
teorie şi în manuale, apare rapid ca inexactă în realitate. (...) Aici vom
reţine că nici folclorul nu se poate dispensa de istoria literară, nici aceasta
din urmă, orice s-ar spune, nu se poate lipsi de folclor. Exista, la toate
popoarele şi în proporţii diferite în funcţie de epocă, curente neîncetate de
la popular la individual şi de la individual la popular. Prin aceasta, faptul
literar ascultă de legea generală a dezvoltării civilizaţiilor. Există o
producţie de tehnici, de arte, de idei şi de sentimente necontenită, pe care
oamenii obişnuiţi o sprijină şi o transmit în mod inconştient. Însă cei mai
dotaţi dintre ei aleg din acest fond amorf, modifică, modelează, cizelează.
Apoi produsul astfel cizelat reintră în circulaţia generală, trece din mână în
mână, de la om la om şi se uzează. Colectivitatea se serveşte de el şi îl
consideră bun, fără să se sinchisească de numele meşterului, de care se
interesază doar savanţii, artiştii şi colecţionarii.” (Arnold van Gennep,
Formarea legendelor)39
Fenomenul folcloric şi istoria culturii
„În istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomen
autonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv al
culturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen care
ţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept o
componentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul de
devreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului este
perceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă,
imediat, în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi
în arheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie
referitoare la istoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -,
fenomenul folcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de
istoria culturii şi implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele
diverselor motive şi teme folclorice mai întâi în calitatea lor de texte
literare. Totodată, sistemele tradiţionale, ceea ce caracteriza
comportamentul ritual şi ceremonial al grupurilor, au atras atenţia de
timpuriu. Să nu uităm că descoperirile geografice au oferit europenilor
posibilităţile de contact cu lumi şi culturi exotice care le-au ridicat, cel puţin
celor care urmau să întemeieze imperii coloniale, foarte multe probleme”.
(Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”)40
Terminologie folclorică şi concepte operaţionale (B. P. Hasdeu)
„În prefata din 14 mai, 1885 la Etymologicum Magnum Romaniae,
Hasdeu va opta pentru termenul folklore, care denumeste credintele cele
intime ale poporului, obiceiele si apucaturile sale, suspinele si bucuriele
sau, într-o formulare ulterioara, toate prin câte se manifesta spiritul unui
popor, obiceiele lui, ideile-i despre sine-si si despre lume, literatura lui cea
nescrisa, mii si mii de trasure caracteristice cu radacini în inima si cu
muguri în grai [apud Bârlea 1974:173]. În descrierea a ceea ce astazi
39
Polirom, Iaşi, 1997, pp. 28 – 29.
40
Interviu cu Sabina Ispas, „Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre”, în „Contrafort”, nr. 3-6
(77-80), martie-iunie, 2001, articol disponibil la adresa http://www.contrafort.md/2001/77-80/150.html.
numim categorii si subcategorii folclorice, Hasdeu utilizeaza si impune o

serie de termeni specializati, precum varianta, tip, prototip, arhetip (si
subdiviziuni ale acestora: subtip, subvariant, subarhetip). Ovidiu Bârlea
considera ca termenul varianta apare pentru prima data în opera lui
Hasdeu cu sensul folosit în folcloristica româneasca a secolului al XX-lea.
În formularea lui Hasdeu, prin varianturi [variatiuni în articolul de dictionar
despre basm], în literatura poporana ca si-n linguistica, se înteleg
exemplare diferite în forma, în accidente, în punturi secundare, dar
identice în toate elementele fondului, iar nu numai în unele din ele. De
asemenea, vorbind despre tip, savantul îl percepea compus din motive,
aproape de sensul lui etnologic de suma folclorica a variantelor, în timp ce
arhetipul sau prototipul este o forma primara din care deriva variante
surprinse în circulatie, fie ca aceasta forma primara este restrânsa la
patrimoniul national, fie ca este universala, ca în acceptia Scolii
Finlandeze [Bârlea 1974:175-176].
Întelegând prin clasificare o înlesnire metodica care reprezinta aproximativ
natura lucrului, Hasdeu propune o împartire a literaturii populare pe genuri
si specii, initial delimitând trei genuri (poetic, narativ si aforistic, în 1867) si
revenind mai târziu cu o alta clasificare, dupa criteriul vârstei participantilor
la actul creatiei orale. În interiorul clasificarilor, delimiteaza specii ale
literaturii populare, pe care le descrie pe larg (colinda ar fi, astfel une
chanson ambulante [1979(1892-3):259-260]) sau detaliat, asa cum se
întâmpla cu doina, strigaturile si basmul: Scurta ca si simtimântul, doina
este simtimânt sub orice forma: tristete si bucurie, amor si ura, entuziasm
si desperare, pace si razboi (1882). Ea exprima toate nuantele
sentimentului începând de la sentimentul de jale si terminând cu
sentimentul de bucurie [1979 (1892-3):237]. Strigatura este o improvizatie
compusa la moment, fara precugetare si sub impresia jocului. Improvizatia
poate fi de trei feluri: 1) totala sau integrala atunci când jucatorul
improvizeaza un cântec întreg; 2) partiala, atunci când jucatorul îsi aduce
aminte si ia o strigatura deja cunoscuta si compusa de altul, dar o modifica
ca sa se potriveasca (foarte bine) cu situatiunea în care se afla 3)
adaptativa când o aplica asa de bine, încât nimeni nu poate zice ca nu e
lucrarea lui (...) când o aplica cu atâta dibacie ca si când ar aplica la
lucrarea lui un proverb. Definitia basmului presupune, pe de o parte,
prezenta obligatorie a supranaturalului (În basm supranaturalul constituie
un element esential [1979(1893):156]) si, pe de alta parte, conditia ca
ascultatorii sa creada în adevarul celor povestite (pentru taran, basmul e
departe de a fi minciuna... [1979(1893):153]), continutul basmului fiind
generat, dupa parerea lui Hasdeu, de realitatea visului, ceea ce exclude
echivalarea basmului cu minciuna. Savantul opereaza distinctii rafinate
între basm (creditat ca adevarat la origine) si basna (nascocire), sugerând
si termenul generic poveste pentru naratiunile populare în cari nu ne
întâmpina nemic miraculos sau supranatural [1979(1893)155]. Totodata,
el propune termenul deceu (Basm menit a da solutiunea unei probleme
apropiat de ghicitoare prin forma interogativa, dar tinând de basm, prin
fond, mijloace si element supranatural [1979(1893):204-209]), notiune
care nu se suprapune cu legenda, ci mai degraba cu basmul cu ghicitori
numerice. Desi deceul a ramas doar o idiosincrazie hasdeiana, termenul îl
ajuta pe savant sa explice alcatuirea mitologiei: Când basmul propriu-zis
si copilul sau, deceul, ajung deopotriva la un însemnat grad de dezvoltare
într-o societate deja relativ destul de înaintata, elementele lor se
fuzioneaza, sistematizându-se într-un complex numit mitologie, în care
sunt doua patrimi neconstiente provenind direct sau indirect din basmul
propriu-zis, o patrime constienta datorita caracterului celui tendentios al
deceului, si o alta patrime constienta rezultata din opera ulterioara de
sistematizare. Prin jumatatea cea neconstienta, sustrasa liberului arbitru,
toate mitologiile se aseamana una cu alta, si ele nu se deosebesc decât
prin jumatatea cea constienta, care le apropie de natura literaturei celei
culte [1979(1893):209]. Comparatia conceptiei hasdeiene despre studiul
culturii populare cu orientarile stiintifice dominante în Europa în a doua
jumatate a secolului al XIX-lea ni-l arata pe savantul român afiliat
pozitivismului fascinat de clasificari biologice si în mod specific acceptiei
germane a studiului etnologic focalizat asupra limbilor naturale, ca mijloc
de a descoperi necunoscutele limbilor originare. Regasim la Hasdeu ideea
lui Max Müller (dealtfel, Hasdeu îl admira si-l citeaza adesea pe
teoreticianul german al mitului) ca povestirile populare sunt dezvoltari ale
unor mituri primitive si justificarea necesitatii cunoasterii vietii naturale
reale a limbajului, raportarea permanenta la literatura culta, care apare si
în opera lui Friedrich Diez, termenul etnopsihologie de la Steinthal si
distinctia poporan/popular de la Göres. Termenul arhetip ne trimite la
Scoala Finlandeza a lui Julius Krohn, care-si publica lucrarea despre
geneza Kalevalei în 1884. Preocuparea lui Hasdeu de a documenta istoria
poporului cu date de cultura populara si chestionarele pe care le
elaboreaza amintesc de Biblioteca traditiilor populare si de teoriile lui
Giuseppe Pitré, iar relatia dintre studiul limbii si cel al vietii folclorice se
poate raporta cu usurinta la etnologia filologica a antropologilor englezi din
scoala lui Edward Tylor sau la etnoglogia lui James George Frazer, pe
care astazi am încadra-o antropologiei lingvistice [Cocchiara
(1971)2004:222-322]. În afara de Müller, Hasdeu mai citeaza din W. si J.
Grimm, Th. Benfey, Mannhardt, Tylor, Veselovski s.a. [Datcu 2006:455].
Ne apare limpede ca sprijinit pe lecturile sale întinse, de o cuprindere
neobisnuita pe acea vreme – toate domeniile principale ale stiintelor
umanistice – Hasdeu a putut elabora la noi jaloanele folcloristicii stiintifice
fundamentând în felul acesta toate principiile teoretice si metodologice ale
tinerei discipline [Bârlea, în Hasdeu 1979:9]. Modul lui de a studia folclorul,
în interdependenta cu limba, va fi preluat de Ovid Densusianu si va face
scoala în folcloristica româneasca [Datcu 2006:454]. În acelasi timp,
perspectiva interdisciplinara a lui Hasdeu asupra traditiei orale nu se
limiteaza la literatura populara, termenii alesi de el (folclor, etnopsihologie,
cugetare poporana) demonstrând fara echivoc deschiderea stiintifica spre
acea filologie comparata care trebuia sa cuprinda studiul limbii, al literaturii
si al obiceiurilor, reliefând deopotriva înrudirea dintre popoare si specificul
fiecaruia dintre ele sau spre ceea ce azi numim etnologie, adica stiinta
culturii populare în ansamblul ei.” (Ioana-Ruxandra Fruntelata,
Terminologia etnologica româneasca în opera lui B. P. Hasdeu, în Anuarul
Institutului de etnografie si folclor "Constantin Brailoiu", pp. 225 – 227)
Trăsăturile culturii folclorice
„Trebuie să spunem de la început aici că „dinamica creaţiei folclorice”
— pentru că întreaga cultură tradiţională orală, având caracter de „sistem
deschis” (V. T. Creţu), este vie şi productivă, iar nu osificată, „relictuală”,
„arheologică”, „muzeală” etc. — presupune, aşadar, mobilitate, înnoire,
„inovaţie” (în limitele tradiţionalităţii, însă, adică schimbări înnoitoare
admise, suportate, omologate şi autentificate de tradiţie), dar niciodată
„autenticul interpret–creator” din sfera culturii tradiţionale nu este
preocupat, nu este adeptul modernizării culturii în care se află sau creaţiei

din interiorul acesteia; el, ca şi oamenii mediului tradiţional,este instinctiv
convins că „modernizarea” înseamnă părăsirea şi destructurarea acestui
tip de cultură, de unde şi rezistenţa şi potrivnicia nu la schimbare, înnoire
între limitele tradiţiei ci la „modernizare”, la „noul, succesul cu orice preţ”:
cu preţul părăsirii tradiţiei.
De aceea vom spune îndată că tradiţionalitatea (alături de oralitate şi
caracter formalizat / formalizare) este o trăsătură cardinală a folclorului,
încât aceste trei trăsături au importanţă maximă, fiind generale atât pentru
folclor, cât şi pentru întreaga cultură tradiţională orală. Ca urmare, prin
nuanţarea pe care ne-o permite sinonimia parţială în limba română
inovaţie–înnoire–modernizare, afirmăm că în spaţiul culturii tradiţionale
orale perechea înnoire–inovaţie se află în opoziţie pertinentă cu termenul
de modernizare, în ciuda faptului că în antropologia culturii şi în sociologia
comunităţilor rurale din ultimele două – trei decenii, cercetările întreprinse
permit decelarea unui proces denumit „dialectica tradiţie/modernitate”
(Géraud, 2001: 57–59).
Antropologi, sociologi, etnologi de renume precum Claude Lévi-
Strauss (anii ’60), G. Baladier (deceniul următor), J. F. B. Bayart (1989),
J.-P.
Warnier (1993) ocazionează câteva teze reţinute în lucrarea
menţionată mai sus, la care subscriem (adăugând propriile noastre
argumente şi explicaţii):
a. Tradiţia intervine în modelarea prezentului, contribuind la
realizarea de noi combinaţii sociale şi culturale. („Modelarea prezentului”
— în sensul „asimilării moderne” în cultura şi civilizaţia rurală a unor
instrumente, tehnici, obiecte, precum clarinet, saxofon, trompetă,
acordeon, mai nou chitara, chiar orga electronică în interpretarea
folclorului muzical, ori plăcile de faianţă în placarea cu „motive populare” a
faţadelor caselor din mediul rural).
b. Raportul dintre tradiţie şi modernitate nu este (neapărat exclusiv
adăugăm noi) dihotomic, ci dialectic. (Dacă e dialectic, atunci acest raport
se referă la aspecte contradictorii, tensionate, astfel încât întregul raport
se pune în termenii esenţiali de continuitate şi discontinuitate; cu referire
propriu-zisă la cultura tradiţională, aceşti termeni, precum vom arăta mai
jos, se referă la raportul tradiţie–inovaţie şi nu la un raport cvasi-inexistent:
tradiţie–modernitate, raport care, dacă ar exista înăuntrul culturii
tradiţionale ar scoate creaţiile, fenomenele şi procese bazate pe el în afara
culturii tradiţionale propriu-zise, proiectându-le în cultura populară, iar
dacă pierd sprijinul, susţinerea şi temelia tradiţională — atunci respectivele
fapte şi produse ajung în ceea ce am numit „zona E” a culturii populare).
c. Acest raport dialectic (tradiţie–modernitate) permite studierea
schimbării sociale în termeni de ruptură şi continuitate. (Aserţiunea
aceasta este adevărată, doar că „schimbarea socială” se petrece la
frontiera spaţiului culturii tradiţionale — aşa încât, în virtutea „rupturii”,
schimbările de acest fel sunt centrifuge faţă de nucleul de tradiţionalitate al
culturii de tip folcloric proiectând atare fenomene şi entităţi în afara
respectivei culturi tradiţionale, adică modificând cadrul social al culturii,
mutaţie socială ce, prin feed-back, modifică la rândul ei cultura. Aşa stând
lucrurile, raportul tradiţie–modernitate este dialectic la nivelul întregii culturi
şi civilizaţii şi se referă la „sincronia sistemelor integrate” — cultura în
sincronie — şi nu la interioritatea şi intrinsecitatea culturii tradiţionale
orale, unde continuitatea o reprezintă tradiţionalitatea proprie, specifică
acestei culturi, şi nu „tradiţia” în general, iar discontinuitatea o reprezintă

înnoirea/inovaţia raportată şi omologată de continuitatea „tradiţiei
specifice” culturilor folclorice. Această continuitate intră aşadar în „raport
dialectic” cu inovaţia (şi nu cu modernizarea). (...)
Tradiţie şi tradiţionalitate. Pentru a scoate termenul „tradiţie” de
sub înţelesul pe care îl avea în istoria folcloristicii româneşti (când, în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, tradiţie
era sinonimă mai ales cu „legendă” dar şi cu „datină”, „eres”), trebuie să-l
punem în legătură cu tradiţionalitatea, termen de specialitate care, în
accepţia actuală pe care urmărim să i-o dăm, desemnează o trăsătură
cardinală a folclorului (trăsătură de ordin de importanţă mai mare decât
cele „specifice folclorului” — caracterul anonim, colectiv/comunitar,
sincretic), întrucât tradiţionalitatea, alături de oralitate şi formalizare,
caracterizează definitoriu nu doar folclorul, ci întreaga cultură din care
folclorul face parte. După această relaţionare şi în temeiul ei, „tradiţia”
reprezintă:
— continuitatea producţiei folclorice şi a totalităţii faptelor culturii din
care folclorul face parte;
— „etalonul” autenticităţii produselor şi faptelor în interiorul acestei
culturi;
— în sfârşit, „tradiţia” (tradiţionalitatea) reprezintă „forţa motrice” care
amorsează creativitatea în folclor şi în cultura tradiţională orală. (...)
Oralitatea — trăsătură definitorie şi cardinală a folclorului şi a
culturilor de tip folcloric. În înţeles restrâns (şi chiar în cel comun)
oralitatea nu caracterizează exclusiv cultura tradiţională orală şi folclorul
ca parte a acesteia; oralitatea, în acest sens, se întâlneşte ca parte, ca
„însuşire secvenţială” în componenţa unor arte sau produse artistice
precum teatrul nu ca „text” — ci ca artă a spectacolului (unde una din
componentele de bază ale expresiei nu poate exista decât sub forma
oralităţii: cuvântul rostit). Pe de altă parte — pentru a reduce
exemplificările la tipurile esenţiale — se poate vorbi de o oralitate a
textului literar; dar un text care este caracterizat de oralitate, şi-o relevă ca
pe o trăsătură, o particularitate stilistică a textului (implicit a individualităţii
scriitorului) şi nu ca un mod specific de existenţă a produsului cultural
(artistic) însuşi.
Autorii manualului de folclor literar românesc citaţi subliniază această
caracteristică existenţială a oralităţii în cazul folclorului şi culturii din care
acesta face parte (pe care, însă, le aproximează sub eticheta ambiguă şi
revolută de „populare”): oralitatea „defineşte un mod propriu de existenţă
şi manifestare a culturii şi literaturii populare, cu consecinţe esenţiale în
însăşi structura lor estetică”. (Pop, Ruxăndoiu, 1990: 46). O sinteză mai
apropiată de nivelul actual al etnologiei şi antropologiei culturale oferă
Adrian Fochi prin cele şase teze pe care le rezumăm în cele ce urmează
(Fochi, 1980: 22; Boldureanu, 2003/a: 59–61).
(1) Folclorul, în manifestarea sa autentică propriu-zisă este un act de
comunicare caracterizată prin „genurile de ascultare”. Genurile de
ascultare se axează pe binomul vorbire – ascultare şi pun în mişcare patru
elemente: vorbitorul, mesajul, canalul şi publicul. În cazul unui fenomen
complex şi extrem de întins (aproape generalizat în folclor, dar şi în cultura
tradiţională orală) precum este povestitul, codul este cel care „regizează
povestirea” (id.: 23), iar publicul (prezent în chip nemijlocit) are un rol activ
în reproducerea unui text folcloric în chiar procesul e creaţie (id.: 30), ca

un rezonator organic cuprins şi implicat în sfera oralităţii.
(2) Teza (problema) numită „servitutea oralităţii”. Interpretul–creator
(povestitorul, cântăreţul) nu are prea mult timp de gândire în cursul „zicerii”
sale, el fiind obligat de desfăşurarea performării să realizeze un anumit
debit care nu-i permite să-şi caute cuvintele şi să-şi pregătească efectele
(id.: 30). Soluţia este apelul la repertoriu, care (prin „prefabricatele”
formalizării) îi oferă, dincolo de redundanţa deosebit de eficientă, un
anumit consens persuasiv care reafirmă solidaritatea repertorială a
binomului emiţător (interpret)–receptor (public) împreună cu celelalte
elemente ale comunicării (cod, mesaj).
(3) A treia teză se referă la fenomenalitatea folclorului: actul de
creaţie coincide în acest caz într-atât cu transmiterea (comunicarea)
produsului folcloric, încât ele devin acelaşi lucru. Pe această bază Adrian
Fochi apelează la termenul formulă (preluat de la clasicistul elenist
american Milman Parry). Prin formulă se desemnează „un grup de cuvinte
care e întrebuinţat curent în condiţii metrice (prin extensie, de performare
— n. n.) identice pentru a exprima o idee esenţială” (id.: 34), astfel încât
aceste „fragmente de limbaj” îşi pierd semnificaţia şi logica obişnuită a
înţelesului cuvintelor şi se subordonează „simbolismului formei artistice”
(id.: 35),. Ceea ce într-o terminologie mai veche se desemna prin temă,
motiv, episod, tip, schemă, proces etc. poate fi redat prin formule înţelese
ca unităţi/ elemente stereotipe („prefabricate”). Relaţionarea oralitate–
formalizare dobândeşte suficientă claritate şi relevanţă pentru a putea fi
extinsă, „extrapolată” la nivelul întregii culturi tradiţionale orale.
(4) A patra teză arată că produsul folcloric trebuie înţeles (în „teoria
actuală a oralităţii”) ca o „realitate fluidă” în care variaţiile de formă ale
produsului performat nu duc la pierderea (nici măcar la schimbarea)
trăsăturilor individuale, ci prin actul performării se pun în raport dialectic şi
dinamic „ceea ce este variabil şi ceea ce este constant” (id.: 42).
Reajungem şi pe această cale — prin teza a patra din teoria actuală a
oralităţii — la raportul dintre tradiţie şi inovaţie. Originalitatea anonimului
interpret–creator se manifestă prin „dicţie personală”. În privinţa raportului
„variabil–invariabil” autorul citează două mari nume Vladimir Jakovlevici
Propp şi Claude Lévi-Strauss.
(5) Teza a cincea arată că forma specifică a „creaţiei orale” — creaţia
în folclor şi, prin extensie, în întregul spaţiu al culturii tradiţionale orale —
este creaţia prin variante (ibid.). (...) Reţinem că în acest tip de creaţie şi în
acest tip de cultură termenul variantă are cu totul alt înţeles decât în
spaţiul culturii constituite, al artei şi literaturii profesioniste („culte”) şi chiar
decât în cultura populară.
(6) Teza a şasea spune că, potrivit teoriei oralităţii, în faptele folclorice (ce
ţin de folclor şi de cultura de tip folcloric) se încadrează elemente
(componente) suprasegmentale — elemente de expresivitate directă şi
nemijlocită, nonlingvistice — precum gestica, mimica, bătăile ritmice în
obiecte din jur, lovirea unor părţi ale corpului propriu (sau al altora),
mişcări ale corpului, utilizarea (în scop ritual sau păstrând reminiscenţe şi
ecouri ale unor asemenea scopuri) a unei anumite recuzite şi a unor
proceduri. Toate acestea determină o mare complexitate a comunicării
acestei culturi şi a faptelor sale — de fapt o pluralitate de coduri şi limbaje
(Boldureanu, 2003/a: 66) precum şi raporturi speciale dintre interpretul–
creator şi publicul său, dintre actant–pacient–„text” folcloric (id.: 67–69), pe
care în folcloristică le desemnăm prin termenii de sincretism structural

respectiv sincretism funcţional — trăsături ale folclorului.
Caracterul formalizat („formalizarea”) — trăsătură definitorie şi
cardinală a folclorului şi a culturilor de tip folcloric. Caracterul
formalizat — „formalizarea” este o trăsătură definitorie şi cardinală în
spaţiul culturii tradiţionale orale, întrucât ea (alături de tradiţionalitate şi de
oralitate) determină nu doar folclorul în totalitatea lui, ci şi întregul din care
acesta face parte: cultura tradiţională orală — cultura de tip folcloric,
complementară culturii moderne. În spaţiul mai restrâns, al folclorului,
caracterul formalizat marchează semnificativ actul de creaţie–interpretare
(reasamblarea, resemnificarea, resemantizarea la toate nivelurile prin
„prefabricate”, prin „formule” în sensul precizat mai sus). În celelalte zone
ale culturii tradiţionale (artele folclorice, tehnicile tradiţionale, civilizaţia
rurală), caracterul formalizat se manifestă şi se concretizează prin
utilizarea de elemente expresive consacrate ca „unităţi formalizate” (în
totalitate sau aproape în totalitate centrate pe embleme, arhetipuri,
simboluri care au şi un „corespondent lexical”). Asemenea unităţi
formalizate („prefabricate”) sunt utilizate pentru organizarea semnificativă,
semantic–funcţională, expresivă „grăitoare” a spaţiului plastic în
ornamentica folclorică, pentru con-figurarea şi reconfigurarea volumelor,
suprafeţelor, culorilor în arhi-tectura rurală, în armonizarea şi echilibrarea
funcţională a obiectelor şi ansamblurilor ce alcătuiesc într-un anumit fel
civilizaţia rurală a unei comunităţi (folk society).
În folclor (subdomeniu al culturii tradiţionale orale care, sub aspectul
studierii de specialitate ne interesează în mod special), îndeosebi în
folclorul literar („literatura folclorică”), formalizarea se întinde de la nivel
micro-structural până la a organiza specii ample structural (şi funcţional —
vezi celelalte „funcţii” definite şi teoretizate de V. I. Propp — care
organizează şi guvernează prin redispuneri caleidoscopice structura uneia
dintre cele mai ample specii narative ale folclorului — basmul).
La nivel microstructural formalizarea „se leagă” de sintagme (uneori
cuvinte ori chiar frânturi de cuvinte şi onomatopee) care se asociază în
formalizarea progresivă (spre structuri tot mai mari) cu rima împerechiată
pe care prin forţa formalizării şi-o atrage („…Şi atâta plânge/ Cu lacrimi de
sânge”), prin repetiţii („ai-na şi daina”, „lerui-ler şi flori de măr”, „florile-s
dalbe”, „crenguţă verđi đi brad”, „frunză verde”), apoi la nivelul versului
scurt (unde adesea, spre a strica monotonia, apar asonanţe sau
hemistihuri), distihuri sau terţine „pasagere”. Tot la acest nivel
microstructural apar ca elemente de formalizare interjecţii precum oftatul,
icnitul, locuri comune desemantizate („au-au!”, „hop-ş-aşa şi num-aşa!”,
„hei-hei”, „he-he-he-hei”, „arz-o focu!” etc.).
La un nivel mai cuprinzător formalizarea se întâlneşte de pildă în
poezie prin simetrii, paralelisme, „motive pasagere” (frecvente în poezia
lirică, dar şi în colinde şi balade), iar în naraţiuni în proză sub forma unor
clişee şi formule care implică pe ascultător în desfăşurarea naraţiunii.”
(Ioan Viorel Boldureanu, Cultură tradiţională orală. Teme, concepte,
categorii, Editura Marineasa, Timişoara, 2006 pp. 40 – 46).
Teste
1. Identificaţi şi comentaţi trăsăturile cardinale ale folclorului.
...................................................................................................
....................................... ............................................................
...................................................................................................
................................................................................................. ..
...................................................................................................
...................................................................................................
........................................................ ...........................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
......................................................................... ..........................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
2. Alcătuiţi un scurt eseu pe tema Folclorul ca ştiinţă sintetică.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................................... ................
...................................................................................................
...................................................................................................
.......................................... .........................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
........................................................... ........................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................................................................................
3. Comentaţi definiţia folclorului ca „ sistem de transformări”.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................................................... ............................
...................................................................................................
...................................................................................................
.............................. .....................................................................
..................................... ..............................................................
........................................................................................ ...........
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................... ....................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................................................................................
4. Comentaţi cele şase teze asupra specificităţii faptului folcloric formulate de Adrian
Fochi şi puneţi-le în relaţie cu interpretările date fenomenului de alţi folclorişti.
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................. ..................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................... ..............................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................................... ................
...................................................................................................
................................................................................................
Genuri și specii ale literaturii populare. Glosar

GENURI ŞI SPECII ALE LITERATURII POPULARE.
GLOSAR
EPIC
LIRIC RITUAL
ÎN PROZĂ ÎN VERSURI
Doina (cântec, Basmul Balada Descântecul
cântecă, daina,
cântec lung de Povestirea Cântecul epic Oraţia de nuntă
dragoste) (fantastico-mitologic,
Legenda istoric, haiducesc) Cântecul ritual funerar
Cântecul de (etiologică,
leagăn mitologică, Poezia obiceiurilor
hagiografică / calendaristice
Bocetul improvizat religioasă, (Colindul, Paparuda,
istorică) Caloianul etc.)
Strigătura /
Cântecul de joc Snoava Folclorul copiilor
Blestemul erotic Proverbul Teatrul folcloric
Zicătoarea Ghicitoarea
BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă),

cu originea în Evul Mediu european. De obicei narează faptele unui erou
implantat în tradiţiile şi obiceiurile populare, o legendă, o profundă idee
filosofică (E. Ţarălungă). Ca specie se apropie adesea de cântecul
bătrânesc, care tratează mai ales evenimente memorabile, fapte istorice,
dar şi de colindă, prin subiect, şi, uneori, de „firul epic” al unor cântece
lirice După I. V. Boldureanu, balada folclorică „integrează fapte şi
evenimente ale istoriei (ale realităţii trăite) prin asimilare după o prototipie
mitic–legendară (de unde şi „vecinătatea” cu legenda), hiperbolizând
trăsături precum eroicul, violenţa, cruzimea, fantasticul etc.” Tipologia
baladei a făcut obiectul a numeroase studii folcloristice româneşti (G.
Dem. Teodorescu, I. C. Chiţimia, Al. I. Amzulescu, Gh. Vrabie, Mihai Pop
şi Pavel Ruxăndoiu ş. a.). Se cuvine amintită clasificarea lui Gh. Vrabie,
care distinge 6 categorii tematice ale baladei: legendară, păstorească,
cântecul istoric de curte, balada antiotomană, antifeudală şi familială,
precum şi cea a profesorilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu (Folclor literar
românesc), preocupaţi de dimensiunea mitică a speciei, denumită „cântec”
(cântecul epic, cântecul legendar, cântecul mitologic sau cântecul
fantastic. I. V. Boldureanu descoperă trei nivele „ideatice” ale baladei:
substratul arhaic/mitologic, „unde sâmburele mitemic are generalitate
antropologică (acesta nu este întotdeauna evident)”; cel al
„(proto)conceptelor transpuse zonal (pe mari arii)” şi „nivelul etnic
particularizat în funcţie de ethosul folcloric (unde „cântecul epic” se
înrudeşte cu alte specii — basm, legendă, colind)”. Ex.: Mioriţa, Toma
Alimoş.
BASMUL – specie а epicii populare în proză subordonată categoriei
estetice a miraculosului, a cărui structură alegorică se raportează la o
schemă mitică raţionalizată - lupta dintre bine şi rău / întuneric şi lumină,

cu biruinţa finală a binelui. Basmul prezintă ca trăsături definitorii: o
„structură epică amplă pluriepisodică (realizată prin combinarea unităţilor
formal-funcţionale în actul povestitului); reflexe şi ecouri ale ritualităţii;
intruziunea fantasticului (de la dozele mari ale unui „fantastic existenţial” în
basmul propriu-zis până la forme mai uşoare ale unui anume „degradé”
folcloric — misteriorul, miraculosul, feericul. (I. V. Boldureanu) Folcloriştii
analizează, între „subcategoriile” basmului, b. despre animale (v. studiile
lui Lazăr Şăineanu), ca variantă arhaică în care „personajele” — animale
sau obiecte „însufleţite” — nu reprezintă alegorii ale unor trăsături umane,
„ci sunt întruchipări ale atotputernicului şi atotcuprinzătorul animism
arhaic” (id.), şi care va evolua, o dată „eliberat de autoritatea miturilor
totemice” (B. Lajos) spre snoava sau alegorie, şi b. „fantastic”. Acesta din
urmă are o funcţie rituală (v. „ceremonializarea” povestitului), una
apotropaică (vizând scopul protecţiei sau transformării magice a spaţiului
şi timpului în care se povesteşte basmul) şi una de divertisment
(secundară, deşi devenită în vremurile moderne preponderentă, bazată tot
pe vechea „funcţie magică” a basmului de a revela/impune realităţii un
model ideal–deziderativ). (id.) Alte subtipuri ale b. folcloric sunt: basmul
nuvelistic (apropiat de povestire); basmul legendar (apropiat de legendă).
După B. Lajos, raporturile dintre legendă, mit şi basm ar putea fi descrise
astfel: „Funcţional, legenda descrie iar mitul explică; basmul creează o
lume nouă, care îi este proprie, reorganizând elemente de legendă şi
mituri primitive. În trecerea de la mit la basm nu se înregistrează numai o
schimbare de funcţie, ci şi un salt pe un alt plan, într-un nou sistem
cultural. Se elaborează o nouă structură care corespunde unei noi
necesităţi sociale şi spirituale”.
COLINDUL – specie narativ-dramatică subordonată genului folcloric
ritual, inclusă în scenariul colindatului, care ar avea ca model „scenariul
morţii şi renaşterii divinităţii adorate împreună cu timpul anual sau sezonul
ce-l reprezintă, împreună cu textele ceremoniale (colinde), formule
magice, dansuri, scenete, recuzită rituală şi sacrificii, interpretat din casă
în casă, pe uliţele sau în anumite locuri din vatra şi moşia satului de o
ceată sacră” (Ion Ghinoiu). Prin originea sa, arată I. V. Boldureanu, acest
complex ceremonial poate să fie redus doar la perioada de iarnă. După
Mihai Pop „în latină, calendae are forma verbală calare « a vesti » şi
calatores sunt cei care vestesc în Imperiul Roman sub influenţa cultului
[lui] Mithra din secolul al III-lea e.n. « Dies Natalis Solis Invicti » [Ziua
Naşterii Soarelui celui Neînvins — n. n.]. Mai târziu, prin aculturare
creştină, colindătorii au vestit din secolul al IV-lea naşterea lui Iisus Cristos
(…) Credinţa în puterea colindatului de a aduce îndeplinirea dorinţelor îl
situează pe palierul acelor fapte de cultură tradiţională în care ritul este
operatorul cu care se mediază între limitele vieţii şi dorinţele oamenilor”.
Colindatul şi, implicit, colindul ca textul ritual, ar avea, aşadar, o funcţie
originară, de vestire a unui eveniment divin hipermarcat (M. Pop), una de
mediere magică, una augurală (prin prevestiri şi urări de sănătate, viaţă
lungă etc.), una apotropaică (de protecţie, de alungare a răului) şi una
propiţiatorie (de îmblânzire, împăcare, obţinerea unor favoruri şi protecţie
din partea soartei, norocului prin evocarea sacralităţii, divinităţii şi
instaurarea condiţiilor ritual–ceremoniale pentru acestea) (I. V.
Boldureanu). Ex. Pluguşorul, Vasilca, Sorcova, Steaua, Vicleimul (Irozii)
etc.
DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie

propiţiatorie şi apotropaică, prezentând, în funcţie de sincretismul mitico-
magic, următoarele structuri, identificate de Nicoleta Coatu41 şi I. V.
Boldureanu42:
- enumerativ–negative — răul / boala se anihilează prin enumerarea unor
acţiuni / lucruri de la 10 (9) la 1 (zero) — în descântece de spăriet, de
apucat, de gâlci, de bubă etc.; — imperativ–enumerative — enumerare de
tipul poruncii „să pleci din: creştetul capului, din albul ochilor, din
mădulare!”, în scopul alungării bolii; descântece de ceas rău, de izdat, de
soare rău, de babiţe (greţuri), muma–pădurii etc.; — contrastante–
imperativ–enumerative: retorică imperativă bazată pe contrastul verbelor
(formelor verbale) şi opoziţia interior (corp) / exterior (locuri îndepărtate)
unde trebuie alungat, spre a fi absorbit, răul/boala din trupul omului;
descântece de: rânză, vătămătură, izdat, brâncă etc.; — contrastante —
bazate pe formula „nu aşa … ci aşa”) — afirmarea apoi negarea efectului
malefic, plasarea bolnavului la polul negativ, concomitent cu crearea unui
pol pozitiv şi inversarea lor, astfel încât bolnavul să fie „adus” magic în
starea de sănătate; descântece: de apucat, de puşchea, de şarpe, de
soare, de plânsuri, de guşă etc.; — dialogice — dialog fictiv cu o fiinţă care
imaginează boala — despre o situaţie (situaţii) care, acumulându-se,
anihilează suferinţa; — încifrate (asemănătoare întrucâtva cu
„numărătorile” din jocurile de copii): „Meletică peletică / Pog Conopago /
Eara gena carga cararata / Cruce-n cer, cruce pe cer, cruce pe pământ /
veninul şarpelui să fie înfrânt” (Descântec de muşcătură de şarpe); —
oximoronice (prin contrarii şi inversări) — boala e declarată ireversibilă —
apoi se neagă totul în legătură cu ea (timp, loc, putere) spre a o alunga şi
a induce magic starea de sănătate; descântece de: pocitură, de trânji; —
comparative — discurs relativ amplu, bazat pe un mecanism analogic, în
care boala este alungată, trupul regenerat exemplar („curat / ca argintu
strecurat”); descântece: de deochi, de bubă, de cârtiţă, de orbalt etc.); —
narative: narativitatea ca strategie de alungare a bolii; descântece de:
guşă, de bube dulci, de cârtiţă, de Dânsele etc.; — narative–exemplare —
narare cu intensificare retorică vizând intervenţia benefică în chip
exemplar; descântece: de spăimat, de vânturi, de durere de cap etc.
DOINA – Formă a cântecului popular liric, constituită ca specie
aparte numai din punct de vedere muzical.Considerată principala specie
a genului liric, doina, numită de Ovidiu Bîrlea „cântec liric”, este
reprezentativă pentru „lirica vieţii cotidiene, care nu e legată de anumite
momente sărbătoreşti ale vieţii colective”. (Ovidiu Papadima) Folcloriştii au
subliniat dimensiunea sincretică a doinei, a cărei valoare rezidă în
„unitatea indisolubilă” (C. Brăiloiu) dintre textul poetic şi cântec. Analizând
specia dintr-o perspectivă psihanalitică, Petru Ursache subliniază, ca
aspecte definitorii pentru organizarea tematică a acesteia, funcţia
compensatoare a cântecului, cu rădăcini în orfismul practicat în scopuri
general-terapeutice, viziunea dragostei ca boală şi păcat, după modelul
terapiei emoţionale (v. Dorul, ca „personaj” central al mitologiei erotice,
investit cu o funcţie psihică benefică), „starea de jale, de amar şi de urât”
(ca expresie a matricei stilistice româneşti), caracteristică unei poezii
intimiste, „larg omeneşti” şi elegiace. Denumirile doinei (respectiv cele
41
Nicoleta Coatu, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998, pp. 151 – 231, apud Ioan Viorel
Boldureanu, op. cit., pp. 56 – 57.
42
Folcloristică şi etnologie, Editura Mirton, Timişoara, 2003, pp. 107 – 109, ibidem.
date cântecului propriu-zis) diferă după regiune: cântec, cântecă, daina,

hora, hore, cântec lung de dragoste etc. Textul nu este constant legat de
aceeaşi melodie. În general melodiile sunt în număr redus şi sunt specifice
fiecărei zone etnofolclorice. (I. V. Boldureanu)
LEGENDA – Încercând să delimiteze legenda de o serie de specii
cu care aceasta prezintă interferenţe, A. van Gennep pornea, într-o carte
care „a impulsionat cercetarea epicii folclorice”, Formarea legendelor, de
la distincţia între două clase de povestiri : cele care au o valoare estetică
şi cele care au o valoare în primul rând utilitară, adăgând, între criteriile de
clasificare, conţinutul – temele, credinţele şi calitatea personajelor. Astfel,
„prin fabulă se înţelege o povestire în versuri cu personaje animale dotate
cu însuşiri omeneşti sau care acţionează ca şi cum ar fi oameni. În proză,
această povestire este numită poveste cu animale. Povestea ar fi acea
povestire cu miracole şi romanescă, al cărei loc de acţiune nu este
delimitat, iar personajele nu sunt individualizate, ceea ce ar răspunde unei
concepţii infantile asupra Universului şi ar prezenta o indiferenţă morală
absolută. În legendă, locul este indicat cu precizie, personajele sunt
indivizi determinaţi, faptele lor au un fundament care pare a fi istoric şi
posedă însuşiri eroice. În sfârşit, mitul ar fi, în fapt, o legendă localizată în
regiuni şi timpuri situate în afara atingerii umane, personajele fiind divine”.
În realitate, legenda reprezintă o variantă raţionalizată a mitului, având o
funcţie expresiv–explicativă („ontologizantă”), care face din ea „specia
magistrală” a genului narativ (I. V. Boldureanu), suma „explicaţiilor” oferite
de legendă alcătuind o adevărată „enciclopedie a cunoştinţelor populare”
(Fr. Hebbel). În termenii lui Ovidiu Bîrlea, „(…) legenda denumeşte o
naraţiune cu ţel explicativ sau un comentariu despre oameni şi aspecte
mai proeminente. Comentariul legendei se concentrează în jurul
trăsăturilor neobişnuite, cu vădită predilecţie pentru ciudăţeniile oferite de
natură şi viaţă. Mentalitatea populară [tradiţională — n. n.], mai cu seamă
cea de grad arhaic este orientată structural spre perceperea contrastantă
a realităţii (…)” După I. V. Boldureanu, „logica legendei” poate fi astfel
formulată (ca silogism): — se postulează o realitate neconfirmată în lumea
obişnuită (căreia i se dă statut de premisă majoră); — se prezintă o
întâmplare extraordinară, ireversibilă în consecinţele ei (posibilă dar
neconfirmabilă), căreia i se dă statutul de premisă minoră; — prin
joncţiune/conjugarea (silogistică) a premiselor, se formulează explicit o
concluzie privind starea actuală (şi definitivă) a entităţii a cărei noimă
(semnificaţie de obicei eclatantă, surprinzătoare) se relevă astfel. Entitatea
„explicată” în acest mod aparţine indubitabil lumii obişnuite, de a cărei
realitate nimeni nu se poate îndoi în vreun fel. Acelaşi autor arată că
legenda se poate „esenţializa” printr-un fel de contragere restrângându-şi
corpul său narativ până la proporţiile reduse ale unui proverb, menţionând
totodată, între trăsăturile care permit reperarea diferenţelor dintre legendă
şi basm, faptul că metamorfozele (şi în sens larg „transformările”)
prezentate în legende sunt ireversibile.
Clasificarea legendelor a avut la bază, cel mai adesea, criteriul
tematic. Subliniind varietatea / juxtapunerea mai multor teme în interiorul
aceleiaşi legende (ciclu tematic), A. van Gennep, care confundă adesea
legenda cu mitul, analizase, în Formarea legendelor, următoarele tipuri: l.
explicative, l. astrale, l. cu personaje animale, l. despre lumea
supranaturală, l. despre demoni şi zei, l. rituale şi dramatizate, l. despre
eroi civilizatori şi sfinţi şi l. istorice.
Oprindu-se asupra folclorului românesc, V. I. Boldureanu reperează:

legende etiologice (a căror funcţie etiologică este predominantă şi a căror
temă se referă la „cele dintru începuturi”); legendele cosmogonice
(derivate din prima categorie), despre „facerea lumii şi lucrarea demiurgilor
(actanţii şi a adjuvanţii lor)”; legendele despre vieţuitoarele văzduhului;
legendele despre vieţuitoarele apelor; legendele despre vieţuitoarele
pământului (cu subcategoriile Omul şi felurimile lui: eroii, sfinţii, căpcăunii,
moşii, strigoii şi Legendele despre sfârşitul lumii)”.
POVESTIREA – Tributară unor convenţii (discursive, dar şi tematice)
cu origini îndepărtate în Orientul antic, povestirea se constituie în baza
unor invarianţi, privilegiind mecanismul ceremonialului (investită cu funcţii
iniţiatice, povestirea capată o dimensiune ritualică). Acesta din urmă se
întemeiază pe un sistem de „reguli”: prezenţa unui cronotop specific (un
„spaţiu-timp” favorabil ritualului povestirii); un incipit care, în afara funcţiei
de prezentare a naratorului şi, eventual, a naratarilor (al căror dialog este
prezent masiv la nivelul discursiv), se constituie într-o formulare indirectă a
temei / motivului pe calea enunţării unei reflecţii general-umane; prezenţa
unor strategii de amânare cu rol de instituire a suspense-ului, precum şi a
unora de captare a atenţiei auditorului prin supralicitarea evenimentelor
povestite din perspectiva unui narator martor sau participant la ele. Acesta
din urmă îşi asumă regia întregului „spectacol” (implicându-i pe naratarii
adesea interpelaţi prin intermediul unor formule în măsură să întreţină
tensiunea epică), având, în egală măsură, funcţia unui comentator avizat
al evenimentelor istoriei cărora li se conferă un caracter exemplar şi,
implicit, semnificaţii etice (în povestire, accentul cade pe situaţie şi nu pe
personaj, ca în nuvelă). Denumită în limbajul popular tradiţional „păţanie”
sau „pătăranie”, povestirea este o specie folclorică de dimensiuni medii,
„de regulă pluriepisodică (cu puţine episoade), rareori uniepisodică, caz în
care ea se cere continuată imediat, (...) unul sau mai mulţi ascultători
devenind (empatic) la rândul lor povestitori” (I. V. Boldureanu), printr-un
mecanism apropiat de acela al povestirii – serie din literatura cultă.
Ancorată cel mai adesea în realitatea cotidiană, povestirea folclorică se
subordonează unei poetici „realiste”, fiind „direct sau disimulat
autobiografică” şi apelând, prin narator(i), la o serii de strategii de
verosimilitate, inclusiv la formule finale de tipul „…apoi, dacă cel de la care
am auzit-o o fi minţit, iaca mint şi eu” sau „nu mă credeţi mincinos, rogu-
vă, oameni buni”. După I. V. Boldureanu, în ciuda caracterului ei „realist”,
povestirea folclorică poate aluneca „în fantastic sau cel puţin în misterios
şi miraculos — priceperea povestitorului vădindu-se în a soluţiona miza,
poanta firului întâmplării printr-o „cheie” surprinzătoare, neaşteptată care,
în acelaşi timp închide povestirea proprie, dar principial deschide
posibilitatea continuării imediate a actului povestirii prin altcineva din
rândul ascultătorilor. Dar deschiderea poate să ducă şi spre legătura cu
prototipia mitico-legendară, astfel povestirea ajungând să se învecineze
nu doar cu basmul nuvelistic, ci şi cu legenda folclorică”.
PROVERBUL – considerat o „expresie sintetică, de sursă folclorică,
având o largă circulaţie şi cuprinzând, concentrat şi sugestiv, o învăţătură
bazată pe experienţa de viaţă” (E. Ţarălungă), proverbul aparţine, prin
tematică şi miza filosofic-morală, literaturii aforistice, caracterizându-se
adesea, în plan retoric, prin apelul la o serie de figuri având drept scop
„sensibilizarea” ideii transmise: metafore, comparaţii, alegorii etc. Un
sinonim neologic este paremiologia, „prin care se desemna atât domeniul
(obiectul cercetat), cât şi preocuparea de a-l cerceta” (I. V. Boldureanu).

Proverbul trebuie diferenţiat de maximă, aforism şi de zicătoare:
„situându-se cumva la mijloc, proverbul separă „realităţile”, entităţile
desemnate prin maximă, aforism, pildă — specii culte, aparţinând aşa-
zisei „literaturi gnomice” (...) — de cele „populare” (zicătoare şi celelalte)
(id.). Ex. Povestea Vorbei de Anton Pann (1847).
SNOAVA – Specie narativă scurtă, de regulă cu un singur episod
subordonată literaturii populare (influenţând însă literatura cultă), snoava
(o „variantă” autohtonă a faceţiei (v.) latine) este o povestire cu caracter
satiric şi, uneori, licenţios care vizează, în ordine tematică, diverse
aspecte ale vieţii sociale şi familiale (relaţii între indivizi, defecte umane
etc.) redate într-o manieră realistă sau chiar naturalistă. Confundată
uneori cu anecdota (care implică istorii picante despre personaje celebre),
snoava îşi face apariţia la noi începând cu textele cronicarilor moldoveni
şi munteni şi e cultivată frecvent de A. Pann, I. Creangă, M. Sadoveanu
ş.a. După Ovidiu Bîrlea, snoava este „specia cea mai apropiată de
basmul despre animale [cu care] a fost adesea confundată (…)”.
Denumirile populare ale snoavei sunt: poveste, glumă, (i)snoavă,
anecdotă, chiar basm (basnă). Mecanismul narativ al acesteia „trebuie să
fie simplu, condus însă cu dibăcie pentru ca, topind satira în undele
comicului, prin deznodământul–surpriză, să provoace râsete, ilaritate,
voioşie, — fără de care snoava eşuează într-o plăsmuire neizbutită”. (I. V.
Boldureanu)
ZICĂTOAREA – După Ovidiu Bîrlea, zicătorile sunt „exprimări
figurate, în care imaginea îşi capătă înţeles prin transfer metaforic”. fiind
aproape întotdeauna intraductibile cuvânt cu cuvânt. Acelaşi autor arată
că proverbul poate deveni zicătoare „prin eliminarea unei părţi (…),
binomul semantic [proverbul n. n.] fiind amputat de monomul care îl
particularizează. În realitatea folclorică, procesul e întrucâtva curent,
petrecându-se chiar în amândouă direcţiile, prin reducerea proverbului la
zicătoare şi invers, prin întregirea zicătorii cu partea eliptică prin care
capătă profil de proverb”. I. V Boldureanu arată indică sursa generică a
zicătorii în „contragerea” unei legende (nu întotdeauna detectabile, dar
care întotdeauna poate fi presupusă şi foarte adesea chiar imaginată).
Zicători precum: Pestriţ la maţe, Cum e salcia-i şi răchita, A bate apa-n
piuă, A spăla putina, (S-a dus) pe apa Sâmbetei, Nici în car, nici în căruţă,
Dracu-n apa mică, Dracul nu-i bun nici fiert, nici nefiert au, foarte probabil,
originea în legende care le „explică”.
Teste
1. Enumeraţi şi definiţi genurile şi speciile literaturii populare.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................................................ .......
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................... ................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.................................................................... ...............................
...................................................................................................
...................................................................................................
2. Precizaţi şi comentaţi relaţiile dintre basm şi legendă, pe de o parte, şi dintre
legendă şi proverb, pe de altă parte.
...................................................................................................
.............................................................. .....................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................................... ....................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................... .............................................................
...................................................................................................
................................................................................................ ...
...................................................................................................
...................................................................................................
....................................................... ............................................
3. Identificaţi şi comentaţi asemănările şi diferenţele dintre proverb şi zicătoare.
...................................................................................................
.............................. .....................................................................
...................................................................................................
........................................................................................ ...........
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................... ....................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
................................................................ ...................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
4. Enumeraţi şi definiţi principalele tipuri de legende.
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.................................................................................... ...............
...................................................................................................
...................................................................................................
........................................... ........................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................ .......................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
5. Comentaţi un basm la alegere şi analizaţi, în interiorul acestuia, raporturile între
schemele alegorice şi modelele mitice.
................................................... ................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
.................................................................... ...............................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
..................................................................................... ..............
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................ .......................................................
...................................................................................................
6. Alcătuiţi un eseu de 3 - 4 pagini pe tema Doina şi matricea stilistică
românească.
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................................ .......................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
............................................................................................. ......
...................................................................................................
...................................................................................................
.................................................... ...............................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
...................................................................................................
Antologie de texte de referință
ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ
LIRICUL43
Săraca inima me Nu e bună dragostea

Săraca inima me Frundză verde şi una
Unde vede-o fântâne Tătă lumea dzîce-aşa
O tulbură şi-apoi be Că nu-i bună dragostea.
Şi zice c-aşa-i tigne. Dar, dzău, dragostea-i amară
Zice c-aşa-i învăţată Cum nu-i altă boală-n ţară.
Tăt cu apă tulburată, Când la inimă să pune
Cu limpede niciodată. O arde ca ş-un tăciune;
Tot cu apă de ponor, Tăt o arde şi o frige
Nu limpede de izvor. Şi nime n-o poate stinge.
(doină dinŢara Maramureşului) Nu să stinge ea uşor
Nici cu apă din izvor,
Cine iubeşte şi lasă Nici cu apă din fântână
Cine iubeşte şi lasă De-ai turna o săptămână;
Dă-i, Doamne, potică-n casă, De-ai turna să curgă vale
Leacurile rând pe masă, Ea tăt arde şi mai tare.
Tri doftori la căpătâi, (doină dinŢara Maramureşului)
La picioare măr gutâi.
Măr gutâi să nu-nfloresacă, În cătane m-o luat
Badea-n pat să putrezească, În cătane m-o luat,
Să-şi aducă el aminte Mândre flori mn’i-am sămănat
Că-i blestem de oriunde; Pă o verde ţălinioară,
Că l-o blestemat mândra La cornu Gutâiului,
Să să uşte ca frunza, Lâng-o rece fântânioară.
Să-l întoarcă mă-sa-n pat,
Să-l întoarcă cu ţolu Numa, ia, când am plecat
Şi să-i deie cu olu; Florile le-am blăstămat:
Să-l întoarcă cu cerga, - Creşteţi, flori, şi înfloriţi,
Să-i deie cu lingura. Că mie nu-mi trebuiţi;
Creşteţi pă cât gardurile
(blestem de dragoste – Maramureş) Ş-astupaţi prilazurile;
Horea înstrăinatului Să vă sufle vânturile,
Să vă ciunte vârfurile
Care fată-şi lasă satul Că eu nu v-oi mai purta,
Bat-o jelea şi bănatul. Că mă duc în cătunie
Nu o bată tare rău, Şi lozeşte-o bătălie –
Că mi l-am lăsat şi eu; Ştim-mă focu şi bdiata
Nu o bată tare-tare, Oare când oi înturna.
Că şi eu mi l-am lăsa-re. ……………………….
Am cătat altu mai bun, (cântec de cătănie – Maramureş)
Face-l-ar Dumnedzău scrum.
Şi din scum să-l facă pară,
43
Textele sunt selectate din Antologia de folclor din Maramureş, de Dorin Ştef, Editura Ethnologica, Baia
Mare, 2007.
Etnologie și folclor 51
Să să ducă fum în ţiară, N-am avut noroc pe lume

Să vadă că n-am tigneală.
- Spune, măiculiţă, spune,
- Hei, tu, mămulica mea, Avut-am noroc pe lume?
Halubele din fetie - Eu ţ-am spus şi ţ-oi mai spune
Le scoate între hotară Că tu n-ai noroc pe lume.
Şi le fă focuţ şi pară. Măi, copile, supărat,
Cine mi-a vede fumul Eu noroc ţ-am sămânat
Şti-u-a cui i-i năcazul; Astă primăvară-n strat.
Cine mi-a vede para, L-am pledit şi l-am udat
Şti-u-a cum mi-e tigneala. A ta parte s-o uscat
Frunză verde de şălată De jele şi de bănat;
Mândră-i horea legănată Măi, copile, bănuit,
La fata cea scuturată. Eu noroc ţ-am răsădit
Mândru-i doru legănat Astă primăvară-n rât,
La feciorul supărat L-am udat şi l-am pledit,
Care-i tare-nstrăinat. A ta parte s-o toptit
(Cântec de înstrăinare – Maramureş) De jale şi de urât.
(Cântec de jale – Maramureş)
Horea înstrăinatului
Care fată-şi lasă satul Jălcuire
Bat-o jelea şi bănatul. Frunză verde-a codrului,
Nu o bată tare rău, Zălcui-m-aş şi n-am cui,
Că mi l-am lăsat şi eu; Că supărat ca mine nu-i
Nu o bată tare-tare, Numai puiu cucului.
Că şi eu mi l-am lăsa-re. M-aş jălcui codrului,
Am cătat altu mai bun, Codru are frunza lui
Face-l-ar Dumnedzău scrum. Şi nu crede nimănui.
Şi din scum să-l facă pară, Până-i frunza pă dânsu
Să să ducă fum în ţiară, Nu vre crede la altu;
Să vadă că n-am tigneală. Dacă frunza i-o ptica,
- Hei, tu, mămulica mea, Nu ştiu, crede-mă o ba.
Halubele din fetie - Crede-mi, codrule, şi mie,
Le scoate între hotară C-am fost prunc de omenie,
Şi le fă focuţ şi pară. Prea mult rău mi s-o dat mie.
Cine mi-a vede fumul Când s-o-mpărţât năcazu
Şti-u-a cui i-i năcazul; Eram în câmp la lucru;
Cine mi-a vede para, Tăt gândesc cum s-o-mpărţât
Şti-u-a cum mi-e tigneala. Că prea mult mi s-o vinit.
Frunză verde de şălată Atâta mi s-o vinit,
Mândră-i horea legănată Cât şohan n-am osâmbrit.
La fata cea scuturată. De frică trabă să-l port,
Mândru-i doru legănat Da’ vezi, codrule, nu pot.
La feciorul supărat Văzând că nu-l pot purta,
Care-i tare-nstrăinat. Prindă-mi ochii lacrima –
(Cântec de înstrăinare – Maramureş) Grea pedeapsă-i aiasta,
Osâmbrit-u-am ori ba?
Codrule, n-am osâmbrit,
Pă nime n-am năcăjât.
De-am văzut om supărat,
De-am putut l-am agiutat,
Cu graiu l-am mângâiat;

De nu,-am mărs şi l-am lăsat.
De n-am putut bine-ai face,
Dusu-m-am şi i-am dat pace.
De năcazuri năcăjăsc
Şi prin codru pribegesc,
La frunză mă jălcuiesc;
La frunza cea de pe munţi,
Că n-am oameni cunoscuţi,
Numai frunza şi codru
Care-i pă tăt pământu.
(Cântec de jale – Maramureş)
EPICUL
Balada44
Balada lui Pintea Horea lui Ion Berciu

(cântec mioritic)
Pintea-n munte să suie,
Mândră curte zugrăve, Frunză verde a malinii,
Cu cătane-o d-îngrădea, Plecat-o turma Dunchii
Cu frunze-o acoperea. Şi cu fratele Bercii.
Numai Pintea ş-o strigat: Marţi stâna Dunchii o plecat,
-Dintre voi de s-a afla, Joi, Ion Berciu s-o-necat
De s-a afla careva La Luha, din sus de sat,
Să meargă la Baia Mare Că grea ploaie o plouat,
După pită, după sare, Izvorul s-o turburat
După vin din cel mai tare Şi Ion Berciu s-o-necat.
Ce beau domnii la gustare. După-aceea l-o aflat
Nimeni nu s-o mai aflat, La Luha, din jos de sat.
Numai a Pintii fârtat; Şi el, bietul, n-o avut
Numai el că şi-o strigat: Nice pânză pe obraz,
- Mere-oi, Pinteo, mere-oi eu, Fără scoarţă de buhaş;
De mi-ai da tu murgul tău, Nici scânduri de copârşeu,
Mulguţul tău cel de vânt, Fără scoarţă de durzeu.
Cu coama până-n pâmânt; Numai el ş-o poruncit
De mi-i spune moartea ta, Pe un fir de iarbă verde
Moartea ta din ce ţi-a sta? Şi la feciori şI la fete
- Moartea Pintii-i atâta-ră: Să facă bine să-l ierte.
Trei grăunţă de secară, Şi soru-sa, Palaguţă
Trei de grâu de primăvară, Tot să-l cânte mândru-n frunză,
La Pintea la subsuoară; Tot să-l cânte răspicat
Trei grăunţe de grâu sfânt Să se-audă peste sat
Ş-on plumbuţ mândru de-argint, Că Ion s-o înecat.
La Pintea fără de rând. Pe Ion că l-or jeli
El în Baia când o-ntrat, Fetele cu mununile,
Toţi băieşii l-o-ntrebat: Nevestele cu cepsele.
44
Ibidem.
- Spune-ne moartea Pintii! Colea la Sfâtă Mărie,

- Moartea Pintii nu oi spune Vremea-i oilor să vie
De mi-ai da oricât în lume. Ion Berciu să rămâie.
- Spune-ne moartea Pintii, La mormântul lui i-o pus
Pă tine te-om omorî! Trâmbiţa lui de-a dreapta
- Moartea Pintii-i atâta-ră: Şi fluierul de-a stânga.
Trei grăunţe de grâu sfânt Vânturi mari că şi-or sufla,
Ş-un plumbuţ mândru de-argint, Trâmbiţa şi-a trâmbiţa,
La Pintea fără de rând. Fluierul şi-a fluiera,
- Nici acela nu-i viteaz Mare jele-n lumea-a fa’.
Care dă sfat la fârtaţi. Tot pe Ion l-o jelit
Şi eu unul mi l-am dat Oile cu lânile,
Şi capu mi l-am mâncat. Mnieii cu jocurile,
Berbecii cu coarnele.
Povestirea
„Auzeam din batrâni povestind… C-aici la noi, cum se zice, pe Gutâi era un strat
facut ase de frumos — p-înga drum era! —, dar nu era voie nimeni sa se-apropie sa ieie
dint-el ceva. Era flori în el, era toate cele. O zis ca acela strat o fost a Fetii Padurii. Omul
de Mniazanoapte zice c-o-umblat sa o ieie în casatorie. Ea, daca ea o fost un pic mai
frumoasa decât el… El o zis c-o fost un om negru si-ase, cu niste ochi mari si ase, mai
holbat, el, tare, si ea nu s-o vru’ maritat dupa el. Si el, de ura acee ca nu s-o vrut marita
dupa el, el o umblat numai cum s-o omoara pe ea. Dar el nu avea cam dreptul ziua sa
îmble… Ele-mbla si zâua, dar el numai pe la miaza-noapte trabuia sa marga si le cata.
Daca nu le gasea unde era, el nu putea mere înt-altu loc, fara numa’ unde-o fost lacuintale
lor, acolo trabuia sa marga el. Si daca n-o mars acolo, ele s-or dus si s-or ascuns s-apai el
o ramas. Si el, zice ca pa veci o ramas el necasatorit, ca daca n-o vrut sa marga Fata
Padurii dupa el… Si ea o zis ca s-ar fi maritat dupa el, c-o fost Om de Mniazanoapte, ele-o
fost si de zi si de noapte, da’ numai de ce o fost asa hâd si negru si-nholbat, ea n-o vrut.
S-apai ele-o zis ca pranica… spala haine, la ora doisprezece fix noaptea. Si-api or zis ca
ele hore. S-api când vinea Omu de Mniazanoapte, o zis ca vinea un vânt dipa el, apu ele
stie ca cine-i. Atunci ele fuge din vale, din valea unde spala. S-apu ele hore:
— Hai dui dui,
Num-acee de n-ar fi,
Odolean si rostopasca,
Tata lume-ar fi a noasta!
Da’ rostopasca creste mare,
Omu de Mniazanoapte
Femeie sa stiti ca nu are!
Nici el nu s-a-nsura,
Ca de el nime’ nu s-a lega!
S-atuncea când vinea vântul tare, ele fuge si ele mere unde-o fost ele. Si le cata si
nu le gasea. El nu le gaseste, apa el era suparat. S-api o gasât pa una în munte. Ea o fost
dusa-n munte. Si el o trecut p-acolo… Amu o zis ca o fost un vânt, când o trecut, de-o zis
ca s-or temut pacurarii de vântul ce sufla. S-o vinit Omul de Mniazanoapte. O zis:
— Cine-o trecut p-aici?
Omul s-o temut sa spuie:
— N-am vazut pa nime’!
— Îti vide acuma!
O-ajuns pa Fata Padurii. Pa când o-ajuns-o o zis c-o prins-o si-o dejghinat-o drept în
doua. Si jumatate o pus-o pa foc sa arda, ca sa vada omul… — Omul tot s-o spariat, s-o
temut. — …s-o arda, si jumatate o zis ca o mars si-o aruncat-o într-o vale, el Omul de
Mniazanoapte. Na, apai câte lucruri zice c-o facut! […] Ele nu stiu pe cine-o avut, nu sa
stie, ca ele, apoi, s-o rodit! O fost fete mai multe, o fost micute, o crescut, minten s-o facut
mari… Ele în tri luni s-o facut de-o zis ca trebuia sa marga ea din vârful Gutâiului si dac-o
coborât pâna din jos, ea nu i-o trabuit mai mult de zace pasi, asa o fost de mare…
[…] S-o temut oamenii peminteni de ele… Ase-o avut un par mare si-o fost ele foarte
voinice. Ele un om de asta l-o luat susuoara si l-o dus asa ca cum as lua eu un copil de
jumatat’ de an. Asa o fost de greu un om sa-l duca ele. Asa spuneau batrânii, atuncea…
Maria Godja: — Matusa Ioana, mama, Dumnezau o ierte, spunea ca Gavrila a lu Lutu o
fost de-o durmit în sopru. Si-o zis ca la noi în gradinuta si-o zis ca toata noaptea o strâgat
Fata Padurii si, auzi, o zis ca tot era dupa ca potcoava de cal… Da’ o zis ca nu stiu ce
bracinar o bagat pân gatii…
— Da, ca sa nu se poata apropia de el. Da, ea atunci când s-apropia de barbati, ea l-
o putut lua de susuoara sa-l duca unde-o vrut. Dar el, atuncea, si-o luat un bracinar: zice
ca l-o legat cu noua noduri. O facut noua noduri si s-o legat, asa, cu un fel de atuca si ea,
atunci, nu s-o putut apropia. Si-atunci o zis:
— Ei, sa pot io prinde pe cine te-o-nvatat de-ai facut aiestea, de nu pot sa m-apropii
de tine!
D-api cine-o-nvatat? O-nvatat tot orice batrâne de pe timpuri, care or stiut de-aieste
lucruri. Erau batrâne, da, care stia cum sa-i faca si cum sa nu s-apropie. Si daca nu avea
el acela pe lânga el, atunci de-acela s-apropie! S-apai Fata Padurii l-o dus pe unul — Asta
nu-i poveste, asta povestea mama… — o fost la oi. Si el, când o vazut ca vine asa, un
vânt, el o sarit. Si-atunci Fata Padurii l-o luat susuoara si l-o dus. D-apu-o zis ca n-o mai
fost om. P-a lui viata o fost pierduta mintea lui. Cum l-o dus pâna-ntr-o vâlcea si cine stie
câte-o facut cu el si pa când l-o lasat s-o-ntors, dar o fost fara stiinta.
Maria Godja: — Patru lu Gavrila, n-apu zice ca o avut femeie din Iapa, zice ca l-o dus pa
sus si tot striga “Apa, apa…”
— Da, da, l-o dus pa sus… O fost o fata din Slatioara, nu stiu ce-o stiut atunci sa
vrajeasca. Si ea si-o luat samn de pe-un fecior, si-o luat un samn de pe el. O luat ce-o luat
de pe el: par din cap ori ce i-o luat si-o vrajit. Si omul asa, pa sus, cum s-o dus avionul ieri-
alaltaieri, o zis ca asa s-o dus pâna pe deasupra si când o fost în Slatioara s-o napustit
jos. Si i-o dat si-o baut un pic de apa. Si-o zis:
— Daca nu-i vini pentru totdeauna, aici te lasam si te-ntorci ‘napoi! — si s-o-ntors pe
jos. Când te mai aducem mai odata, te-aducem mai pa sus, pa când te-om lasa jos, esti
mort!
Si-o zis ca s-o-ntors si-o luat-o pe-aceea din Slatioara, ca de nu, l-ar fi purtat, l-ar fi
dus…
[…] Fata Padurii nu cam se amesteca în lucruri de astea, ca Omul de Mniazanoapte…
Mere, când trece pe lânga oameni, pe unde fac focuri, prin paduri si trece un vânt, asa un
vânt, atunci stii ca trece Fata Padurii. Dar Omul de Mniazanoapte, mai ciudat. C-acela,
apai, îmbla dupa ea s-o omoara… Si daca cineva ar vrea s-o scoata, îl omoara. El, stii, nu
stiu, îi lasat de Dumnezau ori de Satana, nu stiu de care-i lasat. (povestită de Ioana Cora,
Bârsana, apud Otilia Hedeşan, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara,
2000, cap. „Fata Padurii. Povesti în gura mare”, pp. 45-47).
GENUL RITUAL45
Colindul
Crăciunul cel bătrân Mulţămitură după colindă

Vine Crăciun cel bătrân (Stărostitul colacului)
Viţă verde iadăra Noi umblăm cântând, corindând,
Cu căluţu’ tăt juncân’, Gazda bine s-o fost gătind,
Cu barba tăt scuturân’, Cu mese întinsă,
C-on tocuţ de lapte-n sân, Cu făclii aprinsă,
Cu ouţă-n coşerguţă, Cu scaune pângă dânsa.
Să să deie la fătuţă, Pă noi bine ne primiră
La care îs mai micuţă. C-on colac mândru de grâu.
Noi mai mult v-am colinda, …………………………..
Da’ ni-I scurtă gubuţa, Da noi când vedem colacu acesta
Ne temem c-om îngheţa. Gândim că-i stogu cu faţa.
Ne-om muta la altă casă, Stogu cu faţa nu poate fi
C-am văzut felea pe masă Că tulnicele şi paiele nu-s aci.
Şi paharu’ lângă ie Da’ să sculă jupânu gazdă în zori,
Şi-om be care cât om vre. (t. 23) Şi-n cântători,
Şi-o ciocănit pe la cheotori,
Să fii, gazdă, veselos, Marsă-n grajdurile sale,
C-ai ajuns Crăciun frumos Scoasă opt juninci cu coarne lungi,
Şi găzdoaia veseloasă, La buză auriţ,
C-o gătat frumos pân’ casă. La picioare potcoviţ.
Pă la uşi cu pupti de ruji, Marsă-n câmpul Rusalimului,
Pân’ fereşti, cu flori domneşti, Trasă brazdă neagră,
Şi pă masă tri oieji. Răvarsă grâu roşu,
Plata noastră nu-i nimică, Ploaie tropote,
Num-o fele de horincă. (t. 22) Soarele luce,
(Colind – Ţara Lăpuşului) La gazdă bine-I păre.
…………………………
(După ce feciorul a terminat de tăiat
colacul, continuă:)
Ia’ uite-n cornu mesî,
Ieste-o scumpă de oiagă,
Care şi mie mi-i dragă,
Acoperită cu flori de mac,
Care-i bună de leac.
Crâşmariu nu-i de omenie,
Că ne dă numai leşie.
Asta-i făcută cu miere,
Care-i pe-a noastră plăcere.
Să trăieşti dalbă coconiţă
C-un struţ mândru de săniţă!
Dumnezo te ducă-n rai
Cu tăt neramu care-l ai.
Şi pă mine lângă tine,
Ş-acolo să trăim bine.
Da de mi-i şti mulţămi
45
Textele sunt selectate din Dorin Ştef, Antologia de folclor din Maramureş, ed. cit.
Tri şi patru îi dobândi.

De nu mi-i şti mulţămi
Lasă pălincuţa aci.
(Fata gazdei răspunde:)
D-apoi io nu ţ-oi şti zâce,
Că io-s o fată sângure
Şi mă tem că nu ţi-oi pute.
Mulţămască-ţ spicu grâului
Din mijlocul stogului
Şi spicul secării
Din marginea ţării…
Să trăiţi, s-aveţi noroc.
(Colind – Maramureş)
Descântecul
Descântec de deochi Descântec de dragoste

Luăm cărbuni înfocaţi şi ţâpând câte unul Io nu culeg florile,
într-un vas, zicem: Da’ culeg dragostea me,
Pasăre neagră, Iubostea me,
Pasăre galbenă, Cinstea me,
Sai în ceri, Să fiu dragă ca şi florile-n rât.
Sai în pământ, Să fiu dragă la toată lumea
Sai în piatră seacă, Şi la toată suflarea şi mişcarea
Piatra-n patru crapă. Să fiu dragă.
Da nu crapă piatra, Io nu culeg florile
Ci crapă (cutare). Da’ io culeg dragostea fetii,
De-i deochiat Iubostea fetii,
De cocon, de cocoană, Să sie dragă ca şi florile-n câmp,
De fecior, de fată, Să sie dragă ca şi apa
Ori de vâj, ori de babă, curgătoare,
Ori de ţigan, ori de ţigancă, Ca roua scuturând,
Ori de jidan, ori de jidancă, Dragoste-adunând.
Crepe-i-se tâţele, *
Versă-i-se laptele, N-adui vânt de la pământ,
Sară-i ochii ca şi stropii. Nici răcoare de la soare,
Să rămâie curat C-adui iboste,
Şi luminat Dragoste…
Ca argintul cel curat, (Maramureş)
Ca vinul strecurat.
(Maramureş)
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, Editura Minerva, 1981 (vol.1), 1983 (vol.2)
Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucuresti, Editura Enciclopedica
Romana, 1974
Bîrlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Bucureşti, E.P.L., 1969
Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura tradiţională orală, teme, concepte, categorii,
Timisoara, Editura Marineasa, 2006 (ediţia I), 2007 (ediţia a II-a); sub titlul
Etnologie si folclor – ediţia a III-a
Boldureanu, Ioan Viorel, Folcloristică şi etnologie, Timişoara, Ed. Mirton, 2003
Candrea, Ion Aurel, Iarna fiarelor. Studii de folclor, Bucureşti, 2001
Candrea, Ion Aurel, Lumea basmelor. Studii şi culegeri de folclor românesc,
Bucureşti, Ed. Paideia, 2001
Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiţionale, Bucureşti, Bic All, 1998
Constantinescu, Nicolae, Dobre, Alexandru, Etnografie şi folclor românesc,
Bucureşti, Ed. Fundaţiei "România de Mâine", 2001
Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Bucureşti, Minerva, 1986
Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra
naraţiunilor populare, Cluj-Napoca, Ed. EFES, 1999
Cuceu, Ion, Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2000
Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană,
Compania, 2004
Van Gennep, Arnold, Le Folklore. Coutumes et croyances populaires françaises,
Paris, Librairie Stock, 1924, disponibil la adresa: http://classiques.uqac.ca/
Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi,
Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, 330 p.
Ghinoiu, Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Ed. Elion, 2002
Gorovei, Artur, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Ed. Grai şi
Suflet - Cultura Naţională, 2003
Gorovei, Artur, Datinile noastre la naştere şi nuntă, Bucureşti, Ed. Paideia, 2002
Hedeşan, Otilia, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timişoara, 2000
Ispas, Sabina, Cultură orală şi informaţie transculturală, Bucureşti, Ed. Academiei
Române, 2003
Ispas, Sabina, Povestea cântată, studii de etnografie şi folclor, Bucureşti, Ed. Viitorul
Românesc, 2001
Lajos, Balázs, Folclor. Noţiuni generale de folclor şi poetică populară, Cluj-Napoca,
Scientia, 2003
Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed.
Saeculum I.O., 2000
Marian, Simion Florea, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Paideia, 2000
Marian, Simion Florea, Naşterea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed.
Saeculum I.O., 2000
Marian, Simion Florea, Nunta la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Ed. Saeculum
I.O., 2000
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. Vol. I-III, Bucureşti,
Ed. Grai şi Suflet, 2001
Mazilu, Dan Horia, O istorie a blestemului, Iaşi, Ed. Polirom, 2001
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism,
Bucureşti, Saeculum I. O., 2000, cap. „Creaţia orală”, pp. 7 – 17.
Etnologie și folclor 59
Bibliografie
Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001

Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Din istoria şi poetica ei, E.P.L., 1968
Pop, Mihai, Folclor românesc, Vol. I-II, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet - Cultura
Naţională, 1998
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Ed. Univers, 1999
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Institutul de Cercetări Etnologice şi
Dialectologice, 1976
Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Bucureşti, E.D.P., 1999
Prahoveanu, Ioan, Etnografia poporului român, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2001
Ruxandoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti,
Editura „Grai si suflet – Cultura Nationala“, Bucuresti, 2001
Ruxăndoiu, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti, Bucureşti,
Ed. Grai şi Suflet, 2001
Sporiş, Mihai, Mitologie românească. Calendarul popular, Bucureşti, Ed. Floarea
Darurilor, 2000
Şăineanu, Lazăr, Studii folcloristice, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă
şi Artă, 2003
Ştef, Dorin, Antologie de folclor din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare,
2007
Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Ed.
Enciclopedică, 2001
Ursache, Petru, Prolegomene la o estetică a folclorului, Bucureşti, Cartea
Românească, 1980
Vedinaş, Traian, Sistemul culturii ţărăneşti, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,
2000
Vrabie, Gheorghe, Balada populară română, Ed.Academiei Române, 1966
Vrabie, Gheorghe, Folclorul. Obiectul – principii – metodă, categorii. Ed.Academiei
Române, 1970
Vrabie, Gheorghe, Ritualurile agrare la români, Bucureşti, Ed. Paralela 45, 2002
Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie, Bucureşti, Albatros, 1979

Etnologie Si Folclor (Semestrele 1 Si 2) - Alina Iorga (Crihana)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Etnologie Si Folclor (Semestrele 1 Si 2) - Alina Iorga (Crihana)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galați

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

Conf. dr. Alina Crihană

Unitatea de învăţare nr. 1

Obiectivul general al disciplinei

Însuşirea conţinuturilor teoretico-metodologice, istorico-literare şi critice

1. Cunoaşterea conţinuturilor şi a problematicii actuale a studiilor critice

Unitate de învăţare nr. 1

1.1. Repere în folcloristica europeană

spiritului naţional”, este autorul unei teorii asupra etapelor de dezvoltare a

sale istorice, rezultatul combinării acestor basme populare cu legendele

povestitului, şcoala rusă va pune, prin Mark Azadovski, bazele analizei

1.2. Repere ale folcloristicii româneşti

îndemnurilor romantice la întoarcerea către originile populare ale literaturii

Marienescu, Miron Pompiliu, Ion Micu Moldovanu, C. Rădulescu-Codin,

veacurilor XIX şi XX, o serie de contribuţii substanţiale, considerate şi

cât şi sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, un rol deosebit de important

1. Identificaţi principalele momente în evoluţia folcloristicii româneşti.

nouă ni se reproşează compararea unui basm popular breton cu unul

„numai în măsura în care îşi înscrie cercetările în planul artisticului, nu şi al

Unitatea de învăţare nr. 2

2.1. Definiţii ale folclorului şi ale folcloristicii (Glosar)

sistem de creaţii populare si stiinţă, se bucură în România de o îndelungă

2.2. Concepte operaţionale ale folcloristicii şi ale disciplinelor

comunicare nu sînt diferenţiate, vehiculează mai mult idei sl valori

(schematică, tipologică si de modelare statistico-matematică). Sub raportul

populară, cutume si tradiţii populare; 4. manifestările culturale

a acestor două trepte ale aceleiasi investigaţii stiinţifice. Cercetările e. au

americane, asiatice, muzee si reviste de etnologie, s-au scris numeroase

efectuează cu ajutorul metodelor: analogiei, comparaţiei, ipotezei, sintezei

determinat, din generaţie în generaţie, si este statornicită prin habitudini si

2.3. Conceptul de folclor în literatura de specialitate.

care îmbrăţisează prin cadrele ei totalitatea cunostinţelor: Sociologia,

„Folclorul, prin definiţie, nu se ocupă decât de viaţa populară. În

numim categorii si subcategorii folclorice, Hasdeu utilizeaza si impune o

preocupat, nu este adeptul modernizării culturii în care se află sau creaţiei

acestei culturi, şi nu „tradiţia” în general, iar discontinuitatea o reprezintă

în reproducerea unui text folcloric în chiar procesul e creaţie (id.: 30), ca

care în folcloristică le desemnăm prin termenii de sincretism structural

Unitatea de învăţare nr. 3

Blestemul erotic Proverbul Teatrul folcloric

BALADA – specie a epicii populare (prezentă şi în literatura cultă),

schemă mitică raţionalizată - lupta dintre bine şi rău / întuneric şi lumină,

DESCÂNTECUL – specie rituală mitico-magică cu funcţie

date cântecului propriu-zis) diferă după regiune: cântec, cântecă, daina,

Oprindu-se asupra folclorului românesc, V. I. Boldureanu reperează:

(obiectul cercetat), cât şi preocuparea de a-l cerceta” (I. V. Boldureanu).

ANTOLOGIE DE TEXTE DE REFERINŢĂ

Săraca inima me Nu e bună dragostea

Să să ducă fum în ţiară, N-am avut noroc pe lume

Cu graiu l-am mângâiat;

Balada lui Pintea Horea lui Ion Berciu

- Spune-ne moartea Pintii! Colea la Sfâtă Mărie,

Crăciunul cel bătrân Mulţămitură după colindă

Tri şi patru îi dobândi.

Descântec de deochi Descântec de dragoste

Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Bucureşti, Univers, 1999

Olinescu, Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 2001

S-ar putea să vă placă și