Vioara Stradivarius

“Antonio Stradivari  (cunoscut și ca Stradivarius; n. 1644, Cremona -

d. 18 decembrie 1737, Cremona), a fost un cunoscut lutier, un creator
italian de instrumente muzicale cu coarde, în special viori, rămase celebre
până astăzi.
Antonio Stradivari a făurit aproximativ 1.100 instrumente din care circa 600
au rămas cunoscute astăzi. Puține lucruri sunt cunoscute despre primii
zece ani ai lui Antonio, dar se pare că a devenit ucenic în atelierul lutierului
Nicolo Amati în jurul vârstei de 12 ani. Cea mai veche vioară confecționată
de el datează din anul 1666, fiind semnată cu numele său și inscripția
“Alumnus Nicolai Amati, faciebat anno 1666″. Până în anul 1680, Stradivari
căpătase deja o reputație de bun lutier, iar în 1682 un bancher venețian a
comandat un set complet de instrumente de la atelierul său, ca un cadou
pentru regele James al II-lea al Angliei. Odată cu moartea maestrului
Amati, cererea pentru instrumentele lui Stradivari a crescut semnificativ.
Perioada de început a carierei lui Antonio Stradivari, este considerată
inferioară ultimei părți a vieții sale. În această perioadă, o schimbare
semnificativa a început să diferențieze noile viori Stradivarius de cele din
primii ani: instrumentele au căpătat o culoare mai închisă, un fapt care,
conform celor mai noi cercetări, ar putea fi responsabil pentru calitatea
excepțională a sunetului produs. Dincolo de măiestria artizanatului lui
Stradivari, încă nu este cunoscut motivul exact pentru care viorile sale sunt
atât de bune. Totuși, există mai multe teorii care încearcă să explice
sunetul unic al instrumentelor Stradivarius. Prima teorie, elaborată de
echipa omului de știință american Henri Grissino-Mayer, expert în dendro-
cronologie, știința care studiază pattern-urile de creștere ale inelelor anuale
ale arborilor, spune că lemnul folosit de Antonio Stradivari ar avea o serie
de caracteristici unice, datorate perioadei numite “Mica Glaciațiune”. Între
1645 și 1715, temperaturile globale au scăzut, într-o perioadă de activitate
solară mai redusă decât normalul. În această perioadă, ritmul de creștere
al arborilor a încetinit, rezultând într-un set de inele de creștere mult mai
dense decât cele întâlnite astăzi, explică Mayer într-un articol din
revista National Geographic. Lemnul folosit de către lutierul italian provine,
în cea mai mare parte, de la arbori care au crescut în această perioadă, iar
natura extrem de compactă a materialului ar fi responsabilă pentru sunetul
viorilor Stradivarius. Deși plauzibilă, teoria nu a putut fi confirmată până
acum. O altă teorie spune că lemnul folosit pentru unele componente ale
viorii ar fi paltin de munte din nordul Croației, o zonă recunoscută pentru
creșterea lentă și uniformă a inelelor arborilor. Lemnul de paltin de munte
din această regiune era recunoscut în acea perioadă, fiind o marfă
importantă pentru negustorii venețieni și este folosit și în prezent pentru
producția de instrumente muzicale.

Omul de știință de origine maghiară Joseph Nagyvary pune sunetul special

pe seama tratamentelor care au fost aplicate lemnului. În zona din nordul
Italiei, unde este situat și orașul Cremona, climatul umed impune metode
speciale de conservare a obiectelor din lemn, care altfel ar avea o durată
de viață foarte mică. Pe lângă problema umezelii, cariile de lemn sunt o
altă problemă importantă. Multe dintre artefactele din lemn din perioada lui
Stradivari au suferit foarte mult de pe urma acestui dăunător, dar, în mod
spectaculos, instrumentele celebrului lutier nu au fost afectate deloc. În
mod evident, asta indică utilizarea unui tratament insecticid artizanal pentru
conservarea instrumentelor, spune Nagyvary într-un interviu publicat de
revista Scientific American.
Conform cercetărilor făcute, lemnul a fost impregnat cu o substanță numită
borax, care, pe lângă că este un insecticid foarte eficient, are și efectul
secundar de a face lemnul și mai uniform, prin umplerea tuturor porilor.
Boraxul ia naștere prin secarea prin uscare a lacurilor sărate, care sunt
numite și lacuri de borax, de unde poate fi foarte usor colectat. În afară de
borax, în zona Cremonei oamenii foloseau diverse materiale pentru a
proteja lemnul de umiditate și de mucegai. Printre aceste materiale se
numără și o substanță secretată de pomii fructiferi primăvara, bogată în
zahăr și de consistența unei rășini. Atunci când se usucă, această
substanță are o consistență foarte dură, dar și ușor casantă.

Ultimul ingredient chimic adăugat, conform lui Nagyvary, este o pulbere

cristalină extrem de fină, obținută fie din cristale de quartz, fie din sticlă
venețiană măcinată. Combinând aceste trei ingrediente, se obține un
amestec care dă viorilor Stradivarius unicitatea de care se bucură.
Procedeul a fost reprodus de omul de știință cu un grad destul de ridicat de
acuratețe, el fiind la ora actuala unul dintre principalii producători de viori
de înaltă calitate inspirate de Stradivarius.

Cel mai probabil, adevărul este undeva la mijloc. Niciuna dintre teoriile
expuse mai sus nu reușesc să explice întru totul de ce viorile Stradivarius
sunt unice și de ce nimeni nu a reușit întru totul să îl reporducă. Pe final, vă
invităm să reascultați gândurile lui Alexandru Tomescu despre vioara pe
care cântă acum, Stradivarius Elder Voicu
A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, violoncele, chitare dar
și o harpă, actualmente aflată în proprietatea Academiei de muzică din
Neapole, Italia. Instrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit și rareori
egalat, o investiție financiară foarte bună. În ultimii 40 de ani prețul
instrumentelor semnate Stradivarius a crescut de peste 200 de ori,
ajungându-se astăzi a fi estimate la 5-6 milioane de Euro per instrument
(ceea ce ar însemna circa de 500 de ori greutatea lor în aur), și sunt în
continuă creștere.
Viorile și mai toate celelalte instrumente stradivariene au fost botezate de-a
lungul timpului (Soil, Doamna Tennant, Elder, Tuscan, Medici, Amarillys
Fleming, etc.), fiecare având o istorie pe măsură. A avut elevi celebri, ca
Ruggeri, Bergonzi, sau Omobono Stradivari, fiul său. Alături de Giuseppe
Guarneri del Gesu, este considerat un etalon în domeniul său. Numărul
copiilor realizate după viorile sale este remarcabil (milioane în toată lumea).
Multe mistere s-au născut de-a lungul timpului legate de sunetul
instrumentelor sale, vorbindu-se mai ales de lac, lemn, rareori despre
lucrătura sa perfectă (Emiliano Sacconi, unul dintre cei mai mari lutieri
contemporani le dedica acestora o carte, unde dovedește că sunt toate
simple legende, lucrătura fiind singura care face diferența). Un fapt
interesant este că lemnul provine din zona munților Balcani, dar și a arcului
carpatic, adunându-se dovezi chiar că ar proveni de lângă Mănăstirea
Putna.

Vioară Stradivarius II, circa 1687

Creația sa se distinge în trei mari perioade. Prima, influențată de maestrul
său, Amati, (1665-1700) în care construiește viori după modelul acestuia. A
doua (1700-1730) sau "golden age" este perioada în care a creat cele mai
distinse instrumente (a ajuns la măestria deplină la 70 de ani) și ultima, în
care a fost ajutat de fiul său, Omobono, datorită vârstei înaintate decedând
la 93 de ani. După moartea maestrului, în atelierul său au fost găsite 92 de
instrumente, printre care și celebra vioară "Messeas" la care nu s-a cântat
niciodată, expusă într-un muzeu și evaluată la 20-30 milioane euro. Cu
toate acestea, autenticitatea ei este pusă sub semnul întrebării de marii
experți în domeniu, printre care și Stewart Pollens.”