Etapele prin care trec Manole si grupul

său de meșteri pentru finalizarea locului sfânt

Primul Act
În primul act, această relație este prezentată într-o manieră plină de tensiune și conflicte
latente, evidențiind dificultățile și presiunile pe care le întâmpină protagoniștii în construcția
bisericii.
În camara de lucru a Mesterului Manole, acesta încearcă să găsească o soluție pentru
problema zidurilor care se prăbușesc în timpul construcției bisericii. Neastamparul demonic care-
l stapaneste pe Manole pentru a realiza un lacas de preamarire (glorie) pentru divinitate este
infruntat de Bogumil - care dezleaga enigma nerealizarii prin jertfa de om. Mesterul Manole
respinge această idee din respect pentru porunca "Să nu ucizi".
Raspunsul privind jertfa il primeste de la Gaman: "... Manole, sunt mai batran decat...
Manole, de sfarsit nu sunt departe. Mestere - biserica ta - ma vreau cladit in ea eu!". Atitudinea
lui Gaman, sugereaza aspiratia spre nemurire, el inscriindu-se in categoria personajelor arhaice
care aspira la realizarea unor valori nemuritoare perene (rezistente).
Ulterior, Mira, soția lui Manole, intră în scenă și își exprimă îngrijorarea față de obsesia lui
Manole pentru construcția bisericii. “Fruntea asta nu se mai netezeşte niciodată?”. Manole se
confruntă cu o luptă internă între dragostea față de soția sa și pasiunea sa pentru construcție.
“Astea n-ar fi pricină de griji, dar s-ar putea intâmpla într-o zi, pe ea s-o numeşti Mira — iar pe
mine — biserica ta.”
Relația dintre Mesterul Manole și ceilalți maeștri constructori este tensionată și marcată de
frustrare și osteneală. Șase dintre cei nouă maeștri constructori îl informează pe Manole despre
prăbușirea continuă a zidurilor bisericii și exprimă îndoiala lor cu privire la alegerea locului de
construcție “Meștere...Pămantul nu ne mai suefere...Am clâdit pe pământ nârăvit.” Aceștia sunt
obosiți și dezamăgiți de eșecurile repetate și își exprimă dorința de a abandona proiectul. Gaman,
înțeleptul și experimentatul maeștru, îi convinge să rămână alături de Manole și să investigheze
cauzele prăbușirii zidurilor.
Astfel, în primul act al operei "Mesterul Manole", relația dintre Mesterul Manole și ceilalți
nouă maeștri constructori este caracterizată de tensiune, frustrare și îndoială. Mesterul Manole se
confruntă cu presiunea de a construi o catedrală remarcabilă și cu dificultățile întâmpinate în
acest proces. În ciuda acestor obstacole, prietenii săi îi oferă sprijin moral și îl încurajează să nu
renunțe la visul său. Prima etapă a operei indică dificultățile și provocările ce vor urma, iar
relația dintre cei nouă maeștri constructori și Mesterul Manole este pusă la încercare în fața
acestor obstacole aparent insurmontabile.
Actul al II-lea
Începutul actului prezintă zidarii, descurajați de eforturile lor care par zadarnice, deoarece
tot ceea ce construiesc ziua se prăbușește în timpul nopții. Ei sunt descurajați și consideră că nu
mai are rost să continue. Această dezamăgire pune la încercare relația lor cu Mesterul Manole,
liderul lor.
Discutia intre Manole, mesteri si Solul venit de la Voda capata si ea un caracter dramatic.
Certitudinea reusitei este sintetizata de cuvintele lui Manole catre sol: "Ai venit sol de la Voda,
intoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!".
Mesterii se invoiesc, dupa o dramatica confruntare, care se vrea o dezlegare de la vrajitoria
ascunsa cu care Manole i-a biruit pe cei 9 cu "chipul mic al biserici" si care nu mai poate fi
uitata.
Manole, rebel in realizarea marii opere, isi da seama ca nu se poate realiza opera fara
ajutorul mesterilor. Previziunea oraculara a unuia incheie acest act: "Pentru sotie care inca n-a
nascut, pentru sora curata sau fica luminata care intai va veni / barbat sa-si vada, / frate sa-si
vada, / tata sa- si vada"
Constructorii se îndoiesc, dar înțeleg că sacrificiul este singura soluție și fac un jurământ
solemn: “jertfa va fi prima femeie care vine să-și vadă soțul, fratele sau tatăl”. În acest moment,
apare și al șaselea zidar, care nu poate uita biserica și decide să rămână alături de ceilalți.
Astfel, in cel de al II-lea act al operei "Mesterul Manole", relația dintre cei nouă maeștri
constructori și Mesterul Manole trece prin etape de frustrare, dezamăgire, revoltă și, în cele din
urmă, acceptarea unui sacrificiu necesar pentru realizarea proiectului lor. Aceste etape
evidențiază tensiunile și provocările cu care se confruntă personajele în căutarea împlinirii unei
construcții deosebite și a dorinței lor de a da viață unei biserici monumentale.

Actul al III-lea
Manole le spune zidarilor că jurământul a fost făcut pentru Dumnezeu și că nu poate înșela
Divinitatea. El le amintește că a împărțit totul cu ei până în acel moment și că împarte și suferința
cu ei. Cu toate acestea, zidarii nu-l cred și doresc să desfacă jurământul ”Jurământul tău a fost
minciună”.
Indicațiile scenice ale acestui act sunt semnificative pentru caracterizarea atmosferei de mare
încordare. "Zidarii sunt in așteptarea celei dintâi care va veni. Fețele lor sunt trase, palide,
slăbite. Mult timp tăcere. Numai câte un tușit s-aude. Fiecare pe câte o piatră".
În acest moment, Mira sosește, speriată și cu respirația tăiată. După o discuție cu Staretul
Bogumil și aflând despre necesitatea unei jertfe umane pentru ridicarea bisericii, sufletul Mirei
este cuprins de neliniște, iar ea vine în grabă pentru a opri această nebunie “Mi-a spus câ aici
trebuie să se facă moarte de om, că biserica nu se va inâlţa până când nu se va zidi în ea viaţă de
om”
 Soțul Mirei este înmărmurit și încearcă să o facă să plece, dar zidarii îi aduc aminte de
jurământ și nu îi permit Mirei să plece “Mira, nu se poate!... Vreau sâ fie numai vis râu... Vreau
sâ mă trezesc. Mira, cine te-a chemat? ”. Cu hotărâre, femeia refuză să lase pe cineva să fie ucis
și îi dezleagă de jurământ. Mesterul o liniștește, asigurând-o că nu au zidit pe nimeni și că
biserica va fi înălțată în câteva zile. Mira crede că blestemul a fost învins “Blestemul e biruit!”
Scena jocului de-a moartea este dramatica. Metaforele pe care Blaga le foloseste in
caracterizarea Mirei adancesc lirismul textului dramei: "caprioara neagra", "izvor de munte" -
simboluri ale frumusetii si ale puritatii - ea find singura capabila de a deveni "altar".
Manole incheie acest act prin cuvintele: "Jocul e scurt. Dar lunga si fara de sfarsit minunea".
Aceasta sintagma este sustinuta in textul acestui act de alte rascolitoare previziuni: " a ta a fost
patima de a cladi".
Astfel, în actul al treilea al operei "Mesterul Manole", relația dintre cei nouă maeștri
constructori și Mesterul Manole trece prin etape de îndoială, conflict și în cele din urmă, de
acceptare a jocului propus de Mesterul Manole pentru a învinge blestemul. Așteptarea primei
femei și rezolvarea acestei dileme reprezintă un punct de cotitură în povestea operei, în care
personajele se confruntă cu propriile lor frici și dorințe, căutând să găsească o soluție în fața
provocărilor.

Actul al IV-lea
Zidurile bisericii încep să se ridice, iar zidarii, sub conducerea agitată a lui Manole, lucrează
fără odihnă. Mesterul este neliniștit și aude vaietul în zid, în timp ce ceilalți nu aud nimic. Există
o preocupare cu privire la înțelegerea situației de către Mira, soția sacrificată pentru ridicarea
bisericii. Unul dintre zidari consideră că ea nu a realizat nici măcar după moarte ce s-a întâmplat,
deoarece avea un suflet atât de bun” Şi ea nu inţelege nici acum, ci se m iră din zid sau din cer că
noi tot ne mai jucăm.”.
Mesterul Manole este obsedat de amintiri și are impresia că lucrează de ani de zile, nu doar
de șapte zile. “De şapte zile — fârâ alinare. Nu! Trebuie să fie mai niult. Ani intregi încap în
şapte zile...”. El nu-și mai amintește cum a murit Mira și întreabă un zidar despre acest lucru.
Mesterul este revoltat că Dumnezeu i-a cerut totul pentru a construi această biserică.” Ca oricare
din meşteri voit-am să-i clădesc un lăcaş — Lui! Dar mie mi-a cerut tot. Am crezut că în clipa
cea mai înaltă a încercării va opri cu un semn lucrarea. Dar nu, mie mi-a cerut tot. Din bucuria
vieţii am inceput lăcaşul. Cel ce se ridică e din suferinţa morţii.”
Manole, aflat in momentul disperarii, se razvrateste, obsedat de "vaietul" ce razbate din
zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator ce depaseste durerea individuala,
care indeamna la distrugerea operei neterminate:
"Bici subtire de foc. sarve lung mi-ar trebui. sa va ard. Sa ramaneti insemnati pe trup cu
semn talharesc. Sa va arate lumea. Ei sunt! Sa va ocoleasca, hulindu-va, ca ati sugrumat femeia
in zid. Judecata mea mi-o voi face-o singur, judecata voastra cine va face-o?"
 Manole îi întreabă pe zidari cine a zidit-o pe Mira, cine a pus ultima piatră. Aceștia îi
răspund că el însuși a fost cel care a zidit-o până la ultima piatră. Manole nu poate accepta acest
lucru, deoarece suferința și obsesia sa îl împiedică să vadă adevărul.
Valorile metaforei sunt certe, Blaga gradând intrarea in eternitate prin iubirea Mirei:
"lumina', "femeia din miazazi"si "stea", in jocul etern al dragostei, al muncii in timpul zidirii, al
mortii.
În acest act, relația dintre cei nouă maeștri constructori și Mesterul Manole este marcată de
tensiune, neliniște și dezorientare. Manole, afectat de pierderea soției sale și de propria sa
obsesie, începe să se desprindă de realitate și să se lupte cu propriii sai demoni. Zidarii încearcă
să-l oprească și să-l readucă la luciditate, dar se confruntă cu o situație dificilă, în care Mesterul
pare să fie pierdut într-o lume interioară de suferință și confuzie. Relația lor se schimbă într-o
luptă între rațiune și nebunie, între acceptare și negare, aducând la suprafață conflicte și tensiuni
profunde.

Actul al V-lea
Atmosfera este încărcată de așteptarea sosirii domnitorului și a vestirii pedepsei pentru
Manole și, posibil, pentru ceilalți zidari.
Mesterul pare că nu mai trăiește cu adevărat; el se plimbă în jurul bisericii într-o stare de
confuzie” Am ucis-o cu mâinile mele. Dar ea a zâmbit.”.
Apare Gaman, care îl anunță pe Manole că a vizitat mănăstirile pentru a se ruga. Mesterul îi
mărturisește că a ucis-o pe Mira și îi arată zidul în care trupul ei este înmormântat. Gaman
recunoaște că știe întreaga poveste și că și el aude cântecul Mirei din zid.” Tu auzi cântecul din
zid?.. Î1 aud. “.
Deznodamantul este numai la prima vedere rezultatul unui factor exterior: Voda, insotit de
boieri si calugari, vine sa vada “minunea”, iar reactille sunt contradictorii. Voievodul e multumit
ca in timpul sau s-a zamislit un lacas intru vecie. Ceilalti, boierii si mai ales calugarii, il acuza pe
Manole de crima si cer pedepsirea lui.
Cu toate acestea, Voda, în loc să îi asculte, îi urează lui Manole să trăiască mulți ani, fiind
chiar îngrijorat de starea lui de sănătate.” Nu strânge pumnii, Manole, că biserica ta cântă peste
toată ţara. Dacă ai vedea-o o dată din vale, uitarea ţi s-ar aşterne pe amintiri.”
Pe Manole nu-l mai poate ajunge ceea ce e omenesc. Intru-un gest iconoclast, el se
adreseaza unui Dumnezeu, care a creat doar prin cuvant, in timp de lui, omului-creator, i-a cerut
totul: "Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a zamisli frumusete?"
Manole solicită permisiunea de a trage primul clopotul cel mare și intră în biserică. “Vreau
să trag eu clopotul întâia oară pentru aceea care cântare de clopot n-a avut “. Manole trage
clopotul și apoi se aruncă din biserică, murind la câteva secunde după ce atinge solul.”Manole s-
a aruncat in vâzduh.”
Gamăn simte că sufletul Mesterului este atras către o altă lume. “Cântecul din zid te cheamă
spre alt tărâm, unde huma e albastră şi unde se duc toate vieţile.”.
Zidarii rămân într-o stare de pierdere și de nesiguranță după moartea lui Manole. Fără el, ei
simt că nu-și vor mai găsi locul în lume. Relația lor cu Mesterul a trecut prin etape de loialitate,
îndoială și confuzie. În final, acestă relație se încheie cu moartea tragică a lui Manole și cu
impactul profund asupra celorlalți zidari, care rămân marcați de întreaga experiență.