MIHAI EMINESCU - PUBLICIST

 Majoritatea îl știu pe Mihai Eminescu ca mare poet, dar a fost și un mare

jurnalist. Activitatea de jurnalist a lui Mihai Eminescu a început în vara
anului 1876 şi s-a desfășurat timp de șase ani în perioada (1877-1883),
la cotidianul ,,Timpul’’, organul oficial al Partidului Conservator, unde în
1880 și 1881 a fost redactor șef.
 .
 Ocazional, a colaborat și cu alte ziare, reviste și gazete ale epocii,
publicând articole pe teme politice sau culturale în Albina, Familia,
Federațiunea, Convorbiri literare , Curierul de Iași.
 Marele poet român și universal, Mihai Eminescu , a fost, și un bun și
activ jurnalist, exprimându-și ideile, opiniile și atitudinile, cu inteligență
și talent literar, vis-à-vis de toate domeniile vieții societății timpului său:
istorie, religie, învățământ, cultură, economie, agricultură… și politică,
de care depind toate celelalte.
 Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări,
Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie
oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența.
Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face
cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
 „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și
deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o
crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea
oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a
generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu
ține ca la el însuși.”
 Temele abordate sunt variate şi ating probleme esenţiale
pentru politica ţării.
 În majoritatea editorialelor sale, jurnalistul Mihai Eminescu
desființa proasta orânduire a naţiunii, dar căuta și soluţii pentru
problemele sociale cele mai presante.
 O mare parte a acestor dezbateri au loc pe
subiectul învăţământului românesc, însuşit imediat de autor,
prin trecutul său de revizor şcolar.
 Eminescu insista asupra ideii potrivit căreia şcoala trebuie să
formeze caracterul.
FRAGMENTE DIN ARTICOLELE PUBLICATE DE
MIHAI EMINESCU
Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea
ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea
ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are
educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de
pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu
creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele
chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de
nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a
judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura
în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea
consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în
disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul
în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care
conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri. (Eminescu,Opere, vol. XI, p. 307)
 E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit
străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii.
Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om
bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de
cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om
fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om
pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea,
cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă
unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o
mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe. (în Opere, vol. IX, pg. 446)