PARTIDUL CONSERVATOR

Partidul Conservator a fost între 1880[1] și 1918 unul dintre principalele două forțepolitice
din România, celălalt fiind Partidul Național Liberal. A fost partid de guvernare timp de 14 ani, mai
mult de o treime din existența sa.
A fost fondat pe 3 februarie 1880 în București, pe baza unor doctrine ale diversorgrupuri
conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea politică“Juna Dreaptă”
(Noiembrie 1868), și ziarul Timpul (fondat martie 1876).
Partidul se baza pe susținerea marilor proprietari de pământ, burghezia, și a
unorintelectuali. Politica economică se baza pe susținerea industriei ușoare, dar nu se împotriveau
nici investițiilor în industria grea.
Răscoala țărănească din 1907 a demonstrat necesitatea efectuării unor reforme pe
scenapolitică și socială din România. Acesta este motivul pentru care conservatorii auacceptat în
1913 o serie de reforme, cum ar fi votul universal, promovat de liberali. După Marea Unire a
Transilvaniei cu România, conservatorii nu au mai jucat însă un rol important în Politica
României.La începutul secolului XX, partidul a suferit mai multe rupturi. În ianuarie 1908, Take
Ionescu a părăsit partidul pentru a forma Partidul Conservator-Democrat (PCD). În mai 1915, a
părăsit partidul Nicolae Filipescu împreună cu un grup care susținea intrarea înprimul război
mondial de partea Antantei; în octombrie 1916, grupările lui Filipescu șiIonescu au fuzionat în
Partidul Conservator Naționalist.
În perioada 1918–1919 partidul s-a rupt în Partidul Conservator-Democrat (care a fuzionat
în 1922 cu Partidul Național) și Partidul Conservator-Progresist.
Partidul Conservator a luat fiinta sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, in
Bucuresti, in realitate insa existenta gruparilor si a multor elemente ale doctrinei conservatoare se
masura in decenii. La conducerea partidului s-au aflat: Manolache Costache Epureanu (1880),
Lascar Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino(1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913),
Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). In randul membrilor marcanti
se gaseau: Alexandru Lahovari, general Ioan Emanoil Florescu, Dimitrie S. Nitescu, Mihail G.
Cantacuzino, Dimitrie A. Grecianu, Constantin Garoflid” .
Partidul Conservator s-a sprijinit indeosebi pe marii proprietari de pamant, pe burghezia
comerciala si desigur pe un segment important al intelectualitatii. Ca si la liberali si la conservatori,
baza sociala a manifestat o oarecare mobilitate in conditiile specifice evolutiei vietii politice
romanesti in epoca moderna. Din punct de vedere organizatoric, partidul era structurat pe cluburi.
Nucleul conducator era clubul politic central din Bucuresti, alaturi de care existau cluburile cu
resedinta in centrele de judet.Miscarea si doctrina conservatoare a cautat sa valorifice o serie de
idei, de repere comportamentale specifice conservatorismului, in general: atasamentul la traditie
inteleasa ca norma comportamentala, de colectivitati cladite pe relatii consacrate de datina, de
cultura, de ceea ce tine de rutina si traditie.
Programul „Era noua”, expus in 1881 de P. P. Carp in Parlament, a fost reluat si adoptat
oficial de junimisti in 1888, pe care va cauta sa-l aplice in guvernarea inceputa in acel an. In plan
economic, conservatorii au incurajat mai ales industria mica si meseriile, dar nu s-au opus sporirii
industriei, ba mai mult au adoptat tarife vamale protectioniste si o importanta lege de incurajare a
acestui domeniu in 1912. S-au preocupat avind rezultate dintre cele mai bune de administratia
tarii. Tinand seama de evolutia evenimentelor, dupa declansarea marelui razboi, in septembrie
1914, Take Ionescu, conducatorul prestigios al partidului, a renuntat la toate rezervele de pana
atunci si a incheiat o alianta cu Actiunea Nationala a lui Nicolae Filipescu, desprinsa din Partidul
Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolvarii marii probleme a
desavarsirii unitatii nationale a romanilor.. La 11 decembrie 1916 partidul condus de Take Ionescu
a intrat in guvern cu patru reprezentanti alaturi de liberalii lui Ion I. C. Bratianu, asumandu-si alte
responsabilitati in conducerea tarii, atat de greu incercate in acei ani. Dupa demisia guvernului,
Take Ionescu, alaturi de alti oameni politici si de cultura, a pus bazele, la Paris, in vara anului
1918, Consiliului National al Unitatii Nationale, pe care l-a condus si a carei activitate, a fost pusa
total in slujba idealului national al Marii Uniri.