Partidul

Conservator-
Democrator

S T EFA N PA U L A
Partidul Conservator-Democrat a fost un partid politic din România care a activat
între 3 februarie 1908 și 21 noiembrie 1922. De-a lungul timpului a mai purtat
următoarele denumiri: Partidul Democrat, Partidul Conservator
Naționalist sau Partidul Conservator Unionist.
Partidul Conservator Democrat s-a înființat la 21 noiembrie 1908, prin
desprinderea unei aripi din Partidul Conservator, condusă de Take Ionescu, având
ca scop declarat crearea celui de-al treilea partid de guvernământ, menit să
întrerupă ciclul „rotativei guvernamentale” dintre conservatori și liberali. Baza
electorală a partidului era constituită, în special din reprezentanți ai micii
burghezii (comercianți, proprietari mici și mijlocii de averi imobiliare și
mobiliare, industriași, țărănime înstărită, etc.), și ai profesiunilor liberale
(avocați, profesori, medici, etc.). Un alt segment important de susținători ai
partidului condus de Take Ionescu a fost constituit din funcționarii de stat și
„proletariatul intelectual urban” – absolvenții de studii liceale și superioare care
nu puteau fi absorbiți de o piață a muncii insuficient dezvoltată.
Partidul a fost legat indisolubil de liderul său, Take Ionescu, care l-a condus pe toată
durata existenței sale. Ascensiunea sa inițială a fost una foarte rapidă, partidul reușind să
câștige marea majoritate a alegerilor parțiale desfășurate în perioada 1908-1910,
devansând detașat Partidul Conservator din care se desprinsese. Cu toate acestea, regele
Carol I refuză să recunoască această nouă realitate politică și să renunțe astfel la
sistemul alternativei liberali-conservatori la guvernare, și nu îi va încredința niciodată
Partidului Conservator-Democrat sarcina de a face guvernul.
Partidul va participa la guvernare, în guverne de coaliție, cu conservatorii, între 1912-
1914, cu liberalii între 1916-1918, sau cu Liga Poporului, între 1919-1920. Singura dată
când Partidul Conservator-Democrat a dat singur guvernul a fost în perioada 17
decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922, când președinția Consiliului de Miniștri a fost
asigurată de Take Ionescu.
Moartea lui Take Ionescu la 21 iunie 1922, a dus practic la dispariția partidul creat de el,
reprezentând în acel moment mai degrabă o grupare de prieteni ai săi decât o adevărată
formațiune politică. Partidul își încetează oficial existența la 21 noiembrie 1922, când
este anunțată fuziunea sa prin absorbție, cu Partidul Național-Țărănesc, condus de Iuliu
Maniu.
 • Take Ionescu, Nicolae
Titulescu, Alexandru
Bădărău, Constantin
Dissescu, Toma
Cămărășescu, Gheorghe

Liderii politicii: Derussi, Stelian

Popescu, Gheorghe G.
Mironescu, Mihail
Vlădescu, Mihail
Oromolu, Nicolae
Xenopol sau Constantin
Xeni
Activitate
• În istoria politică și social economică a țării se poate spune pe bună dreptate că marea
răscoală a țăranilor din 1907 a jucat un rol de importanță deosebită, care o situează alături
de momentele cruciale din istoria poporului român. Începând din aceste zile ale răscoalei
se produce în fapt și desprinderea din Partidul Conservator a fracțiunii care va urma pe
Take Ionescu și va deveni Partidul Conservator Democrat. [1]:p. 223

• Take Ionescu un lider carismatic și cu influență în mediile burgheze ale Partidului

Conservator, P.P. Carp iniția, la începutul anului 1908, câteva demersuri spre a-l
marginaliza și a-l îndepărta în felul acesta de puterea decizională din cadrul partidului

• Astfel, în 9 ianuarie 1908, el convocă membrii conducerii conservatoare în vederea alegerii

unui nou comitet al Clubului conservator, știind că Take Ionescu nu se afla în țară. În ciuda
solicitărilor telegrafice venite din partea acestuia din urmă de a amâna întrunirea pentru o
dată ulterioară, P.P. Carp, la data stabilită, procedează la schimbarea componenței
conducerii conservatoare astfel încât acum, din cei 20 de membri ai comitetului, doar doi
erau takiști. [2]:p. 354
Până la izbucnirea Primului Război Mondial

• P.C.D. a luat ființă în urma neînțelegerilor din rândul Partidului Conservator. A fost
mai mult o simplă disidență a Partidului Conservator. Întreaga sa activitate s-a
desfășurat și a fost condusă practic de Take Ionescu, care a dorit să creeze un al
treilea partid de guvernământ. Succesele electorale inițiale ale P.C.D. au fost
spectaculoase, câștigând între 1908 și 1910 aproape toate alegerile parlamentare
parțiale. Regele Carol I a adus însă la putere Partidul Conservator, nevrând să
schimbe sistemul bipartit de până atunci. În alegerile din februarie 1911, cu toate
că a fost în cartel eu liberalii, P.C.D. nu a reușit decât obținerea a 20 de mandate.
Mereu în alianță cu liberalii, a făcut mari greutăți Partidului Conservator, silindu-l
ca, la 14 octombrie 1912, să împartă puterea cu P.C.D. Cu această ocazie, Take
Ionescu, C. Dissescu, Al. Bădărău și N. Xenopol au intrat în guvernul condus de Titu
Maiorescu (guvernul Păcii de la București). în cadrul lui, conservatorii-democrați s-
au remarcat prin strădania de a readuce o atmosferă polítică de încredere
reciprocă în Balcani.
•
In perioada neutralitati
în anii neutralității, P. C.-D. a fost alături de gruparea conservatoare a lui Nicolae Filipescu, organizatorul marilor
campanii de intrare a țării în război alături de Antantă. În cursul acestei colaborări, cele două ramuri conservatoare
s-au apropiat tot mai mult iar la 22 mai 1916, perioadă care va duce la evidențierea mai multor persoane, au
fuzionat. După moartea lui N. Filipescu, Take Ionescu a preluat singur șefia partidului fuzionat (numit Partid
Conservator până în 1918, coexistând cu celălalt partid, al lui Al. Marghiloman, care tot „Conservator” se chema).
Național-Conservatorismul a fost reprezentat mai apoi de formațiunea politică a lui Nicolae Iorga.

Pe timpul Razboiului
La 11 decembrie 1916, partidul lui Take Ionescu a intrat în guvernul războiului prin patru
reprezentanți, în iulie 1917 a mai intrat și Nicolae Titulescu. În iunie 1918, Take Ionescu a sosit la
Paris, unde a condus Consiliul Național al Unității Române.
In
• După înfăptuirea Unirii acest partid (numit când Conservator-Democrat, când
Democrat, când Conservator Naționalist sau Conservator Unionist) a intrat în
criză datorită noii stări de spirit a populației, care cerea reforme radicale, dar și
a faptului că Take Ionescu a rămas Paris, până în octombrie 1919, iar ceilalți
fruntași nu s-au ocupat de relansarea programului și organizarea partidului, într-
o vreme în care regimul votului universal impunea mobilizarea corpului

perioada
electoral. Aliindu-se cu Liga Poporului, nu a participat la alegerile parlamentare
din noiembrie 1919, iar la cele din 1920 a izbutit sa obțină doar 17 mandate. În
iunie 1920, Take Ionescu, D. Grecianu și N. Titulescu au intrat în guvernul
Averescu, mai mult ca personalități politice decât ca reprezentanți ai propriului
partid. Cel dintâi a fixat cadrele politicii externe românești postbelice, fiind,

interbelica
între altele, principalul creator al Micii Înțelegeri. La rândul său, N. Titulescu a
realizat primul buget al României Mari și a introdus un nou sistem de impozite,
bazat pe progresivitate și pe venitul global. După căderea guvernului Averescu,
în vidul de putere care s-a creat, la 17 decembrie 1921, Take Ionescu a preluat
șefia guvernului, un guvern efemer, căruia Adunarea Deputaților, o lună mai
târziu, i-a dat vot de blam. Din acest guvern au făcut parte toți liderii
conservator-democrați mai importanți din acel moment: I. Cămărășescu, Gh.
Derussi, Stelian Popescu, Gh. Gh. Mironescu, M. Vlădescu, M. Oromolu, C. Xeni
ș.a.

• La 21 iunie 1922 a murit Take Ionescu, iar partidul său, în fapt acum mai mult o
grupare de prieteni politici, a murit odată cu el, azi parte din idei au fost
preluate de către Partidul DAC.[1] Arhivat în 17 iulie 2016, la Wayback Machine.
La 21 noiembrie 1922 s-a proclamat fuziunea Partidului Conservator-Democrat
cu Partidul Național (Iuliu Maniu), singurul partid care a mai preluat din ideile
autonomiei economice și democrației conservator-politice a rămas în parte
partidul dacismului autonom conservator.
 Modificări programatice antebelice
La 14 noiembrie 1913, după ce liberalii au propus revizuirea Constituției, P.C.D. a acceptat
lărgirea corpului electoral, dar, în cadrul a doua colegii, a cerut întărirea Senatului și
reprezentarea proporțională. A fost de acord cu exproprierea, înțeleasă însă, ca o „cumpărare”,
întemeiată pe „o justă prealabilă” îndemnizație. În septembrie 1914, P.C.D. a renunțat la toate
rezervele sale Take Ionescu a încheiat o alianță cu N. Filipescu, prin care a subordonat chestiunea
reformelor interne rezolvării problemei unității politice a românilor, preconizând votul universal,
exproprierea cu plata în titluri garantate de stat ș.a. Pe plan extern, a sprijinit hotărât intrarea
României în război alături de Antantă. În iunie 1917, P.C.D. a votat în Parlament revizuirea
Constituției cu acordarea votului universal a unei largi exproprieri în urma înțelegerii lui Take
Ionescu cu Ion I.C. Brătianu.
• Modificări programatice postbelice
• În primul program postbelic (22 octombrie 1919), conservatorii-democrați au prevăzut „o
alianță sinceră, fără reticențe” cu Franța și Marea Britanie, o apropiere tot mai strânsă de
Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia. În politica internă a susținut unificarea vieții
de stat, tratament egal pentru minoritățile naționale, egalitatea confesiunilor religioase,
drepturi esențiale pentru muncitori, apelul la capitalul străin în vederea refacerii
economiei și echilibrarea balanței ei de plăți a țării.
Gheorghe Nicolae Xenopol Alexandru Badarau Constantin Disesscu
Mironescu

Take Ionescu