Culegere nouă – Test 1

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „numărul celor care vor cocheta cu astfel de soluții va crește” se referă la
faptul că numărul persoanelor care vor prefera homeschooling-ul în detrimentul școlii clasice va
crește cu mult peste măsura curentă.
2. Condițiile în care homeschooling-ul este legal în România sunt reprezentate de următoarele
structuri: „ ... de el beneficiază copii cu cerințe educaționale speciale sau nedeplasabili din
motive medicale”, situații precizate cu exactitate în „art. 25, aliniat 2, din Legea Educației
Naționale”.
3. O cauză care îi determină pe unii părinți să aleagă homeschooling-ul este reprezentată de
dorința de a-i da copilului o educație mai aleasă, aceștia fiind nemulțumiți cu sistemul
educațional clasic. „ se leagă de insatisfacția tot mai mare pe care o au părinții față de calitatea
sistemului de învățământ”.
4. Motivul principal pentru care, în viziunea lui Mircea Miclea, homeschoolingul nu ar trebui să
înlocuiască școala tradițională este constituit din faptul că prin intermediul școlii și interacțiunii
cu celelalte persoane, copii își pot dezvolta abilități sociale mult mai bine conturate decât în fața
unui calculator sau a unui mijloc tehnologic, acasă. „Școala oferă nu numai conținuturi cognitive,
ci și competențe socio-emoționale...care se pot forma doar în colectivitatea școlară”.
5. Semnificația secvenței citate este dată de faptul că școala nu mai este singura cale prin care
copiii își pot procura informațiile necesare creșterii corecte, atât pe plan mental, cât și pe plan
spiritual, prin prisma tehnologiei apărute. Prin aceasta, micuții sunt capabili să învețe de unii
singuri, ba chiar să cerceteze individual pe internet diferite probleme școlare. „Același conținut,
pe care în urmă cu 20 de ani îl găseai numai la școală, acum îl găsești pe zeci de site-uri de pe
net”. Așadar, „școala mai are monopolul diplomelor”, reprezentând singura sursă prin care ne
putem obține dorințele în vederea locului de muncă, dar nu și „monopolul cunoașterii”, internetul
acaparând cunoașterea cu totul.

B. Problema pusă în discuție este reprezentată de întrebarea dacă homeschoolingul poate sau nu
poate fi o alternativă la învățământul tradițional.
Consider că homeschoolingul poate fi o alternativă la învățământul tradițional, prin prisma
faptului că acesta constituie un mijloc intermediar și tehnologizat al școlii clasice, fiind capabil
de a învăța micii doritori toate artele cunoașterii.
Un prim argument ce susține situația de mai sus este infiltrat în interiorul opiniei personale
prin condițiile navetiste a unor copii defavorizați, care nu își pot permite sau nu au posibilitatea
de a străbate un drum lung în vederea susținerii orelor la unitatea de învățământ. Aceste
caracteristici geografice vaste sunt prezente în diferite țări, cât și în viața celor fără posibilități
financiare, „situațiile în care copiii locuiesc în zone foarte îndepărtate de o școală, cazul unor
zone din Australia, de pildă)”.
Un al doilea argument ce vine în ajutorul celui dintâi este reprezentat de continua
tehnologizare umană din secolul douăzeci și unu, motiv pentru care suntem forțați să ne adaptăm
noilor condiții. Școala tradițională va fi curând înlocuită cu mult râvnitul homeschooling, care
oferă aceleași principii și informații pe plan cognitiv. „Din conjucția acestor cauze pot spune că
numărul celor ce vor cocheta cu astfel de soluții va crește în următorii ani”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că homeschooling-ul poate fi o
alternativă la învățământul tradițional, din cauza faptului că oferă aceleași oportunități și
cunoștiințe, fiind mult mai la îndemâna și încrederea părinților din ziua de astăzi.

Subiectul al II-lea

Personajul Tănase din „Tănase Scatiu” de Duiliu Zamfirescu reprezintă un personaj tipic
încrezutului și parvenitului din societatea de astăzi, prin prisma trăsăturilor evidențiate în text.
În primul rând, autorul îl caracterizează direct, făcându-i un scurt portret asupra acțiunilor
sale lipsite de rafinament. „Zgârcit și fanfaron în același timp, îi plăcea să vadă casa bine ținută,
ca să se știe că era bogat, iar pe de altă parte îl durea inima de banii risipiți”. De aici reiese
atitudinea sa complet arongată, fără o stimă de sine, doritoare de avere și putere socială.
În al doilea rând, prin intermediul caracterizării indirecte ce se înfățișează cu ajutorul
modului de comportament abordat, ne dăm seama că Tănase este un om ce judecă mult, dar
gândește puțin. De asemenea, cuvintele precum „fleacu” sau comportamentul din structura „când
vorbea...vreunui îngrijitor de la moșie, sau vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita
niciodată în fața omului” ne arată faptul că indiferent de condiția sa socială, acesta prefera să fie
zgârcit și cu gura slobodă, reprezentând un tip uman ce ar trebui cu siguranță evitat.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că personajul Tănase din
„Tănase Scatiu” de Duiliu Zamfirescu este un personaj cu un contur negativ asupra societății,
motiv pentru care ar trebui eliminat și aruncat din lumea prea plină de astfel de tipuri umane
arognate, parvenite, încrezute.
 Test 2

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „atâta amar de vreme” se referă la faptul că de atât de mult timp oamenii
simt o anumită atracție asupra scrisului, respectiv să citească, să scrie sau să spună povești.
Această structură este în totalitate înglobată în timpul etern ce a sălășluit peste minunata adorație
a literaturii.
2. Domeniul cu care a fost asociată literatura este domeniul istoric, prin prisma faptului că istoria
are darul de a povesti relatări din trecut, precum povestește literatura întâmplări ale sufletului.
„S-a spus că ar fi înrudite cu istoria... dat fiind că relatările istorice sunt constrânse să se
mărginească la ce s-a întâmplat...”.
3. Două valori morale pe care le dezvoltă lectura scrierilor literare sunt reprezentate de faptul că
acestea ne determină să ne gândim și la persoanele din jurul nostru, devenind mai empatici și mai
înțelegători cu societatea curentă „Că ne dezbară de egoismul în care ne îngroapă viața de zi cu
zi”, cât și de faptul că prin intermediul literaturii suntem capabili să ne menținem calmul și să
vedem dincolo de aparențe. „Că ne fac mai înțelegători și mai toleranți față de ceilalți”.
4. Motivul pentru care unui autor i-ar fi foarte dificil să îi ofere unui tânăr argumente în favoarea
lecturii scrierilor literare este îngrădit de incertitudinea exactă a adulților asupra servirii unui
motiv întemeiat tânărului. Cu timpul, fiecare are propria experiență de cunoaștere și acceptare a
literaturii, iar procesul este foarte greu de definit prin cuvinte. „Onest ar fi să mărturisim că nu
știm exact de ce e importantă lectura scrierilor literare, în formarea unui elev”.
5. Semnificația fragmentului citat este definit de faptul că fiecare ființă umană își dorește un
lăcaș sigur, îmbălsămat în pace și liniște. Literatura îți construiește casa sufletului. Nevoia
umană, datorită condiției noastre efereme, necesită o clădire fizică, ce să ne ferească de clima
aspră sau alte fenomene ale naturii. Însă, partea spirituală, din care înflorește persoana noastră,
are nevoie de casa ei proprie. Cititul unei cărți este ca o bucată de cărămidă ce, în final, va
construi întreaga locuință. „Citim ca să ne facem locul în care să putem locui”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă lectura operelor literare poate sau
nu poate să ne apropie de noi înșine.
Consider că lectura operelor literare poate să ne apropie de noi înșine, deoarece prin
intermediul acestora avem puterea să ne cunoaștem, să ne descoperim noi caracteristici personale
și să percepem într-un alt mod viața.
Un prim argument care vine în ajutorul susținerii opiniei de mai sus este reprezentat de faptul
că operele literare ne deschid o dimensiune unică, o lume cu atribuții reale sau fantastice, dar
care mereu au un final specific de a te învăța valorile pe care o persoană ar trebui să le dețină.
Prin intermediul acestora, întreg spectrul vieții se poate schimba, datorită învățăturilor fiecărei
opere literare. „ne ajută să dăm sens lumii în care trăim”, „ne îndrumă spre o înțelegere
deliberativă a lumii”.
Un al doilea argument ce susține situația de mai sus este infiltrat în interiorul opiniei
personale de sensul cunoașterii și creativității mult mai dezvoltat în urma delectării unor opere
literare. Cu cât citim mai mult, cu atât creierul nostru se hrănește cu informație, intelectul fiind
profund afectat într-un mod pozitiv. Mintea noastră generează mai mult de 60.000 de gânduri în
fiecare zi, iar informaţia circulă cu o viteză de aproximativ 400 de kilometri pe oră. În acest mod,
citind zilnic am putea ajunge la stadiul suprem al dezvoltării omului. „ne pun la dispoziție un
rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile și credințele noastre”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că lectura operelor literare
poate să ne apropie de noi înșine, deoarece prin intermediul acesteia suntem capabili să ne
cunoaștem într-o manieră mult mai profundă, în același timp participând și la procesul de
dezvoltare cognitivă umană.

Subiectul al II-lea

Perspectiva narativă din fragmentul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda este
una subiectivă, în care naratorul este implicat afectiv în evenimentele prezentate.
Acesta joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine
personală dictată de propria conştiinţă. El comunică la persoana I şi se concentrează asupra
propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului dintr-
un singur unghi. „Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe
unde dorise ea?”. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi memorialistice, fiind în
mod implicit prezentă și în acest text. „Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în fața
rupturilor, dar numai atunci, în clipele când primeam lovitura, dezastrul începea mult mai
târziu”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că perspectiva narativă din
fragmentul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda este una subiectivă, prin
veridicitatea abordării prezente.
 Test 3

Subiectul I

A. 1. Sensul din text al cuvântului „acolo” este înrămat de structura „în acel loc”, reprezentând,
de fapt, locul din care nimeni nu îi mai scrie lui Emil Cioran.
2. Motivul pentru care Emil Cioran a scris cartea „Exercises negatifs” este reprezentat de dorința
de a avea o preocupare în mijlocul rutinii sale deja monotone. Această afirmație este susținută de
următoarea structură din text: „Pentru a-mi da un pretext de activitate, am scris în vremea din
urmă o „carte”, în franțuzește, Exercises negatifs”.
3. Modul în care autorul scrisorii își percepe soarta, așa cum reiese din textul dat, este unul plin
de îndurare, dat fiind faptul că și-a permis să trăiască din scoarță în scoarță pe toată durata vieții
sale, fără să aibă un loc de muncă sau vreo preocupare. „Nu pot considera nemiloasă soarta ce
mi-a permis să trăiesc până la 35 de ani liber și în marginea societății.
4. În viziunea lui Emil Cioran, consecințele celor zece ani petrecuți la Paris sunt atât grave, cât și
agreabile, prin prisma faptului că nu își mai poate imagina viața în alt loc înafară de capitala
Franței, deși sentimentele sale sunt pline de fericire și pace. „Vreau să spun că sunt fericit de a fi
aici și nefericit de a nu mă mai putea imagina altundeva”.
5. Atitudinea autorului față de cei care nu îi mai scriu, așa cum se desprinde din secvența dată,
este una de înțelegere și de acceptare a adevărului, datorită faptului că și el însuși se simte
întrăinat de locul din care a provenit. „eu însumi m-am dezrădăcinat într-o așa mare măsură”.
Astfel, Emil Cioran alege să nu se plângă, înțelege motivul pentru care persoanele nu îi mai
scriu, dar și simte că datorită înstrăinării lui față de țara natală merită să fie pe deplin uitat.
„lăuntric simt că nu mai am dreptul la amintirea nimănui”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă singurătatea este sau nu o formă
de cunoaștere a sinelui.
Consider că singurătatea este o formă de cunoaștere a sinelui, deoarece de cele mai multe ori
atunci când ne aflăm în fața pustietății putem să fim cei mai sinceri cu noi înșine, lăsând toate
inhibițiile deoparte.
Un prim argument ce susține această opinie este introdus de faptul că întreaga noastră ființă
este concepută ca un mecanism de apărare împotriva lumii exterioare. Fără să ne dăm seama, zi
de zi purtăm diferite măști, pe care le schimbăm de fiecare dată când împrejurările cer acest
lucru. Preferăm să fim acceptați de ceilalți oameni, ignorând necesitatea sufletului de a se
cunoaște pe sine. Îi lipim o bucată de bandă adezivă pe cord, sperând ca lăuntricul din el să
inceteze: dar niciodată nu se întâmplă așa. Astfel, devenim roboți umani mobili, fără să
înțelegem ceea ce se întâmplă cu noi. „Despre ceea ce fac n-am nicio idee. Cred că nu fac
nimic”.
Un al doilea argument, ce vine în ajutorul celui dintâi, prezintă cu exactitate puterea pe care
spiritul îl are asupra fizicului efemer. Atunci când îl cunoaștem, când ne contopim cu el și
alegem să îl acceptăm cu toate defectele sale umane, siguranța de sine crește la un nivel mai înalt
față de cel precedent, iar de cele mai multe ori acest fapt are loc chiar în momentul singurătății
noastre. Niciodată nu vom putea atinge pragul absolutului, dar odată ce atingem pragul
cunoașterii de sine, va veni și fericirea, alături de frumusețea și dragostea de viață. „Vreau să
spun că sunt fericit de a fi aici”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că singurătatea este o formă de
cunoaștere a sinelui, deoarece prin intermediul acesteia suntem capabili să experimentăm fiecare
colțișor al spiritului nostru, atingând nivelul acceptării și fericirii supreme.

Subiectul al II-lea

Perspectiva narativă din „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu este una obiectivă, ce
presupune un narator care ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se
implice.
Acesta este omniscient şi omniprezent; povestind, în mod obişnuit, la persoana a III-a. „El
trimisese scrisoarea”, „el ceruse dispreț și cerea amor”. Astfel, sunt narate evenimentele
exterioare și nu trăirile interioare ale personajelor, cele afective fiind analizate prin observația
comportamentală. „Ochii lui se uscau de ardoare și sclipeau cu o bolnavă dorință”. Acest gen de
perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea, fiind în mod implicit prezentă și
în acest text.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că perspectiva narativă din
fragmentul „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu este una obiectivă, prin veridicitatea abordării
prezente.
 Test 4

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „ nu ar mai avea nicio noimă” este înrămat de structura „ nu ar avea
niciun sens”, reprezentând în mod categoric lectura lipsită de sens a jurnalului unui scriitor
necunoscut cititorului.
2. Regula de publicare a jurnalelor până în primele decenii ale secolului XX este redată de
următoarea structură: „până atunci se acceptase, tacit, regula că jurnalele nu trebuie publicate
decât cel mult postum”, astfel fiind păstrate cu rigurozitate secretele marilor artiști.
3. Cele două categorii de cititori interesați de lectura jurnalelor unui scriitor sunt fie cei care
doresc să afle secretele și să se infiltreze în viața scriitorilor preferați, fie aceia care deja dețin un
jurnal și doresc să devină viitori diariști. Aceste afirmații sunt susținute de structurile: „Prima
este dorința acestuia din urmă să devină confidentul scriitorului și depozitarul secretelor lui” și
„Al doilea tip de interes îl caracterizează pe cititorul care ține și el un jurnal sau este un diarist
potențial”.
4. Modificările legate de scrierea și cititul jurnalelor, apărute odată cu publicarea de către Andre
Gide a unor părți din jurnalul său intim, constau în faptul că jurnalul s-a apropiat mai mult de
autobiografie, deși a păstrat elemente precum „structura aleatorie, logica internă specială impusă
de necesitatea de a scrie paragrafe datate...”. Astfel, jurnalul a devenit un cufăr al secretelor
marilor artiști, nu un mijloc de alinare sufletească.
5. Importanța scrierii unui jurnal este reprezentat de faptul că prin intermediul jurnalului putem
să ne destăinuim cu încredere totalitatea gândurilor și impresiilor, experiențelor și sentimentelor
sufletești. Acesta este ca și o carte în interiorul căreia dăinuiesc cele mai aparte memorii
personale. „Jurnalul este, evident, o metodă de a salva timpul, de a smulge momente
semnificative din ireversibila curgere a timpului”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă jurnalul unui scriitor ar trebui sau
nu ar trebui publicat.
Consider că jurnalul unui scriitor nu ar trebui publicat, datorită faptului că acesta reprezintă
un muzeu al amintirilor și experiențelor personale, asupra căruia nimeni nu are dreptul, decât cu
acordul autorului.
Un prim argument ce susține opinia de mai sus este reprezentat de faptul că jurnalul poate fi
văzut ca și un loc sacru al sufletului, în care el scrie cu încredere întregile sale poveri și
sentimente ascunse. Prin acest fapt, jurnalul nu mai este un simplu caiet așternut cu cerneală, ci
devine un palat a tuturor fragmentelor vieții interioare și exterioare, Fiind conceput în acest mod,
persoanele dinafară sunt intruși ai acurateții inimii, care nu ar fi trebuit să vadă mărețele planuri
de atac personale. „Jurnalul este, evident, o metodă de a salva timpul, de a smulge momente
semnificative din ireversibila curgere a timpului”.
Un al doilea argument ce vine în ajutorul celui dintâi, prezintă cu exactitate modul în care
cititorii unui jurnal ar reacționa la vederea gândurilor unei personalități importante. Aceștia nu
doresc să dețină cu bunătate informațiile prezentate, ci să le răspândească și să le recitească din
pură curiozitate umană. Templul sufletului nu trebuie mânjit cu astfel de procedee deșarte. Pe
lângă faptul că invadarea spațiului personal este peste măsură de exploatat, atitudinea omului în
toată splendoarea sa denotă un simplu interes de lansare a unor bârfe în lume. „dorința acestuia
din urmă să devină confidentul scriitorului și depozitarul secretelor lui”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că jurnalul unui scriitor nu ar
trebui publicat, deoarece are dreptul să fie pe deplin personal, atât pe durata vieții acestuia, cât și
după. Necesitatea publicării unuia este strict implicată pentru glorioasa faimă sau pentru o pătare
a renumelui scriitorului.

Subiectul al II-lea

Poezia „Povara” de Marin Sorescu abordează tema greutăților sufletești, temă ce poate fi cu
ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor expresiei artistice.
Această poezie impresionează prin forța lirismului, astfel că ea capătă un profund lirism
subiectiv, iar textul dobândește caracter confesiv, lucru evidențiat prin folosirea pronumelor la
persoana I. „mine”, „mă”, dar și al verbelor de pers. I. „n-am luat”, „m-am gândit”. De
asemenea, versurile se fixează pe întreaga povară mult prea grea de cărat, motiv pentru care eul
liric preferă să ia cu acesta „o carte mică”, în detrimentul celeilalte.
Ca figuri de stil preponderente se observă comparația „Decât o carte subțire/Așa ca o
frunză/Așa ca o viață de om”. Imaginile artistice precum imaginea vizuală „carte subțire” și cea
kinestezică „o va căra” întăresc ideile poetice prezente în întreaga operă a greutăților amare.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.
 Test 5

Subiectul I

A. 1. Sensul secventei „se poate amagi cu ideea ca nu a trecut Rubiconul” se refera la o iluzie
inimaginabila experimentata de catre un individ, astfel incat nu îi vine a crede când observa
flacăra reușirii pure.
2. Două definiții pe care autorul le oferă compromisului sunt date de următoarele structuri:
„Compromisurile sunt legea co-existenței” și „legea păstrării valorilor umane în contextul social
și istoric”.
3. Una dintre soluțiile oportune pe care autorul le întrevede pentru ca o valoare să se poată afirma
și menține este dată de soluția atitudinii care nu permite compromisul, astfel încât întreaga sferă
umană să își creeze un zid de apărare împotriva aranjamentelor. Această teorie este susținută de
următoarea secvență din text: „Uneori, cea mai importantă soluție e intransigența intratabilă”.
4. În viziunea autorului, refuzul oricărui compromis este o iluzie, deoarece un individ uman nu
își poate trăi viața fără legarea acesteia de o multitudine de compromisuri. Civilizația umană este
dependentă de ele, aceste aranjamente reprezentând un amestec al valorilor și priorităților
personale. „Nu se poate trăi fără compromisuri. Totul e o chestiune de priorități și de simț al
valorilor”.
5. Relația dintre compromis și oportunitate este o relație strâns integrată, prin prisma faptului că
acest termen de „oportunism” își face prezența în momentele cele mai potrivite schimbului de
atitudini în vederea obținerii satisfacerii personale. Compromisul este, de fapt, premisa
oportunismului, din el luând naștere aranjamente ce adoptă înfățișarea comportamentul lipsit de
principialitate a unei persoane. „Totul este o chestiune de priorități și simț al valorilor”, fiind
necesar „să știi ce e oportun de făcut pentru ca o valoare să se poată afirma și menține”.

B. Problema pusă în discuție este reprezentată de măsura în care compromisul poate sau nu poate
fi acceptat în relațiile sociale.
Consider că acest termen de „compromis” poate fi acceptat în relațiile sociale, indivizii umani
nefiind capabili să trăiască o zi din viața acestora fără un aranjament de orice fel.
Un prim argument ce vine în ajutorul susținerii opiniei de mai sus este introdusă de teoria
conform căreia compromisul stă la baza co-existenței dintre persoanele ce fac parte dintr-o
comunitate, civilizație. Astfel, această alianță dintre oameni este doar o mască a principilor și
valorilor personale, în vederea obținerii și satisfacerii intereselor interioare. Menajăm
compromisuri precum respirăm, și îi culegem rămășițele precum expirăm, deoarece uneori nu
merge totul conform planului. „Compromisurile sunt legea co-existenței, legea păstrării valorilor
umane în contextul social și istoric”.
Un al doilea argument, ce susține opinia evidentă, este reprezentată de faptul că arta
mânuirii compromisului este una costisitoare: te seacă de întreaga avere sufletească. Trebuie să
realizăm faptul că indiferent de interesele personale, este esențial să rămânem fermi și pe poziții
în vederea apărării adevărului. Interesul față de lucruri este unul absolut nostim, datoriă faptului
că acestea sunt efemere. Și în mod implicit, ar trebui să ne oprim din a ne compromite pe noi
înșine. „Strategia compromisului e foarte delicată și cere o mână fermă, cu reflexe sigure, fiindcă
limita admisibilă nu e nici netă, nici etanșă”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că acest compromis poate fi
acceptat în relațiile sociale, însă având în vedere folosirea acestuia în cantități nedistrugătoare
sufletului sau a celor din jur.

Subiectul al II-lea

Poezia „Nocturnă” de George Bacovia abordează tema întunericului, a tristeții și a morții,

temă ce poate fi cu ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor expresiei
artistice.
Această poezie impresionează prin forța lirismului, astfel că ea capătă un profund lirism
subiectiv, iar textul dobândește caracter confesiv, lucru evidențiat prin folosirea verbelor de pers.
I. „Stau...”; „Să nu mai știu nimic”. De asemenea, versurile se fixează pe întreaga escapadă a
negrului vieții, îmbrăcat în tristețe și durere sufletească. „Un alcoolic trece piața tristă”.
Imaginile artistice precum imaginea vizuală „moina cade” , „Prin zidurile astea”, „Porțile
grele se-nchid” amplifică ideile poetice prezente în întreaga operă, marcând o închidere a inimii
mult prea rănite a eului liric.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.
 Test 6

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „pentru cei cu umerii împovărați” face referire la oamenii plini cu greutăți
ale vieții, ce ar trebui alinați și încurajați cu orice preț de oamenii din jur.
2. Calitatea umană despre care se vorbește în textul dat este generozitatea, calitate ce ar trebui să
fie cu mult mai mult cultivată în societate decât acum, în situația curentă. Această afirmație este
susținută de următoarea structură: „Cu adevărat, însă, foarte rar ne gândim cum să-i învățăm să
fie generoși. Să dăruiască”.
3. Sărbătoarea care îi face pe copii să fie generoși este Crăciunul, deoarece prin intermediul
acestei sărbători oamenii au o deschidere mai largă asupra bunătății, fapt ce este evidențiat de
miile de cadouri împărtășite, de vorbe bune și alinare sufletească. „În preajma sărbătorilor, în
special, copiii oferă nenumărate lecții de generozitate:... colindă pe la casele celor nevoiași”.
4. Lecția de generozitate constă în învățarea micuților de a dărui fără a cere ceva în schimb, fără
să râvnească la un interes propriu pe care îl poate dobândi în urma folosirii generozității false.
Aceasta constă în bunătate și dăruire din puținul pe care îl avem, lucru foarte puțin văzut recent.
Afirmațiile de mai sus sunt susținute de următoarele structuri: „Despre darul făcut fără ostentație,
fără calcule, fără gândul răsplății” și „Despre darul făcut din puținul pe care îl avem”.
5. Viziunea autoarei despre generozitate este una profund cuprinsă de tristețe la vederea definiției
termenului în ochii societății curente. Acum, generozitatea se comportă ca și un act de pe urma
căruia avem ceva de câștigat, lipsit de sinceritate și sentimente. Autoarea vrea să sublinieze rolul
adevărat al generozității, dar și modul în care persoanele o percep greșit. „Și e bine că toate
aceste lucruri se întâmplă. Dar ele nu pot fi decât un prim pas... adevărata generozitate, este ceva
mai complicată”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă generozitatea poate sau nu poate fi
o calitate dobândită pe parcursul vieții.
Consider că generozitatea poate fi o calitate dobândită pe parcursul vieții, deoarece nu ne
naștem învățați. Aceasta reprezintă un proces amplu de cunoaștere a societății, astfel încât este
mai mult decât evident că fiecare trăsătură pe care o avem este fie moștenită, fie dobândită de-
alungul anilor petrecuți pe Pământ, fără excepții.
Un prim argument ce vine în ajutorul susținerii opiniei de mai sus este dat de faptul că noi
preluăm ceea ce suntem învățați sau ceea ce ne place la celelalte persoane. Fiecare dintre noi are
un alt tip de personalitate, un amestec de trăsături definite și nedefinite, în continuă omogenizare.
Generozitatea este una dintre puținele calități dobândite pe parcursul vieții ce o amestecăm cu
celelalte într-un bol al cunoașterii. De cele mai multe ori, copiii îi învață pe adulți cum să fie
generoși, aceștia uitând și de micile plăceri ale vieții în detrimentul programului încărcat. „În
preajma sărbătorilor, în special, copiii oferă nenumărate lecții de generozitate”.
Un al doilea argument ce vine în ajutorul susținerii celui dintâi este reprezentat de lecțiile
generozității. Practic, zi de zi trăim și învățăm noi lecții ce ne sunt de ajutor în viață. Suntem într-
un continuu abis al cunoașterii și dezvoltării personale. Însă, deseori, uităm să preluăm calitățile
cele mai de preț, precum generozitatea, și ne axăm pe cele fără de care putem să trăim. Trebuie
să înțelegem faptul că lumea are mult mai mult de dat decât o simplă lecție. Trebuie să ne
contopim cu aceasta, să o simțim, ca mai apoi să o aplicăm zi de zi. „Cu adevărat, însă, foarte rar
ne gândim cum să-i învățăm să fie generoși... Ce-ar mai trebui să cuprindă, deci, lecția despre
generozitate?”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că generozitatea poate fi o
calitate dobândită pe parcursul vieții, deoarece nimeni nu se poate naște cu toate calitățile
pozitive existente, ci mai întâi trebuie să le preia pentru a le valorifica.

Subiectul al II-lea

Poezia „Revedere” de Ion Vinea abordează tema dorului și a iubirii, temă ce poate fi cu
ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor expresiei artistice.
Această poezie impresionează prin forța lirismului, astfel că ea capătă un profund lirism
subiectiv, iar textul dobândește caracter confesiv, lucru evidențiat prin folosirea pronumelor la
persoana I. , „mă” , „mine”, dar și al verbelor de pers. I și a II-a. „ești”, „te-am gonit”. De
asemenea, versurile se fixează pe întreaga poveste de dragoste ce a fost smulsă cu ferocitate din
mâinile eului liric, acesta domnind peste un dor profund. „-Mă dor în mine drumurile înapoi”.
Ca figuri de stil preponderente se observă comparația „...împleteala cântecului nostru care/
s-a pierdut ca firele unui izvor...”. Imaginile artistice precum imaginea vizuală „Ești palidă” și
cea kinestezică „Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată” întăresc ideile poetice prezente în
întreaga operă a dorului și a iubirii, a revederii.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.
 Test 7

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „te pliezi pe o formă de relief exterioară” se referă la faptul că românii
sunt într-o continuă dizolvare a esenței proprii, încercând să îmbrace o formă a etichetei altora,
uitându-și adevărata identitate.
2. Două lucruri care se leagă și definesc o comunitate dată sunt reprezentate de limba vorbită și
de memoria comună, adică istoria ce îi unește și îi va uni pentru totdeauna. Aceste informații
sunt susținute de următorul citat din text. „Există, firește, lucruri care leagă și definesc o
comunitate dată: limba, memoria comună...”.
3. Numele a doi poeți menționați în text sunt Tudor Arghezi și Mihai Eminescu, poetul
reprezentativ al țării noastre. „Arghezi a spus odată despre poetul nostru național: Fiind foarte
român, Eminescu e universal”.
4. Ceea ce ar putea genera eșecul în încercarea de a ne diferenția în satul global, în opinia lui
Alex Pleșu, este reprezentat de faptul că dacă românii vor fi obsedați de ideea de a se diferenția
de celelalte popoare, de a transforma problematica identității unice într-o propagandă, întreaga
armonie și conexiune a țării va fi interpretată altcumva decât forma dorită de către statele
celelalte, reprezetând un eșec absolut. „...vom eșua cu siguranță dacă vom transforma problema
identității noastre într-un program, într-o acțiune de propagandă”.
5. Atitudinea lui Alex Pleșu față de identitățile naționale este una echilibrată, fiind pe deplin
conștient de oamenii buni, dar și de oamenii răi din interiorul popoarelor. Acesta preferă să
trateze egal fiecare stat, deoarece toate au atuuri ce trebuie evidențiate. Nimeni nu este mai rău
decât altul. Citatul „trebuie avută mereu în vedere dreapta măsură” îi evidențiază atitudinea
dreaptă, ca a unui judecător imparțial societății.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă apărarea identității naționale
trebuie sau nu trebuie să fie o prioritate a românilor în contextul globalizării.
Consider că apărarea identității naționale trebuie să fie o prioritate a românilor în contextul
globalizării, prin prisma faptului că țara în care te-ai născut și trăiești îți este căminul acestei vieți
efemere. Odată ce faci față unui pericol exterior, trebuie să lupți și să îți aperi casa, indiferent
dacă acest lucru are loc prin violență fizică în cadrul unui război, sau nu.
Un prim argument ce susține opinia de mai sus este reprezentat de faptul că unitatea
națională este una dintre cele mai importante caracterstici a unui popor. Studiile au arătat că pe
Terra trăiesc aproape 8 miliarde de oameni, dintre care 19 milioane în România. Puterea pe care
o are această țară este imensă și trebuie alimentată în fiecare zi cu un combustibil al identității
românilor. Odată născut român, rămâi român până la moarte. „Dacă ești român, te vei comporta
românește și în somn”.
Un al doilea argument ce vine în ajutorul celui dintâi înconjoară, de fapt, toate
caracteristicile și atuurile pe care le deținem în detrimentul altor popoare. Am avut parte de
scriitori cunoscuți la nivel mondial, de sportivi a căror renume au străbătut Atlanticul și
Pacificul, de conducători și de sculptori ce au clădit monumente importante. Avem obligația de a
ne crea o marcă de apărare împotriva tuturor ce vor să ne atace, indiferent la ce mijloace suntem
nevoiți să apelăm. „Români sunt și Caragiale, și Fărîmiță Lambru, și Brătienii, și Ceaușescu. Și
Kogălniceanu, și Văcăroiu”.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma faptul că identitatea națională
trebuie să fie o prioritate a românilor în contextul globalizării, deoarece poporul român este unic,
frumos în felul lui, un popor ce nu poate fi înlocuit.

Subiectul al II-lea

Poezia „Castanul cel mare” de Ion Pillat abordează tema naturii, a fericirii, temă ce poate fi
cu ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor expresiei artistice.
Această poezie impresionează prin elementele speficice întăririi frumuseții naturii și a
iubirii față de lumea înconjurătoare. De asemenea, versurile se fixează pe întregul tablou artistic
înrămat de castanul ce însfârșit își găsește liniștea și dragostea mult râvnite, umanizând și
reflectând trăiri omenești.
Ca figuri de stil preponderente se observă comparația „Și-n noapte plin de pace, de păsări
și de stele/Ca grindina sloboade castanele lui grele” și inversiunea „primește pe creștetu-i
lumini”. Imaginile artistice precum imaginea vizuală „Cu brațe noduroase și cu atlentic trunchi”
și cea kinestezică „Se zbate Strâmbă-Lemme” întăresc ideile poetice prezente în întreaga operă a
naturii și fericirii.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.
 Test 11

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „nimeni n-ar fi crezut că oamenii mai sunt în stare să facă altceva decât
bine” se referă la faptul că războiul a deschis universul omenirii asupra bunătății, nicio persoană
crezând că ar putea urma o altă tragedie.
2. Definiția dată de către Ana Blandiana amintirilor, așa cum reiese din al doilea paragraf, este
dată te următoarea structură: „Aducerile aminte chiar, nu sunt decât invenții ale uitării, mai
definitive decât uitarea”.
3. Un efect al uitării îl reprezintă faptul că aceasta este mijlocul prin care se pune o barieră între
oameni și perfecțiunea supremă, determinându-ne să fim puri umani, să uităm pentru a merge
mai departe în viață. „Ea face din noi ceea ce suntem, ea ne pune hotare, ea ne garantează că nu
riscăm să devenim zei.”
4. Motivul pentru care autoarea consideră că „în amintiri viața se falsifică” este redat de faptul că
mintea umană are această calitate de a distorsiona evocările mult prea îndepărtate. Nimic din
ceea ce vedem este cu adevărat concis. Fiecare are o altă interpretare, care mai târziu va deveni
victima proceselor transformatoare ale minții. „Mai târziu, ni se pare că ținem minte chipul iubit,
când memoria noastră infirmă păstrează doar o mișcare a părului și o lucire de ochi”.
5. O trăsătură a condiției umane o reprezintă obsesia pe care o deținem în privința procesului de
uitare. Suntem legați de aceasta, deși dorim cu cea mai mare ardoare să ne lepădăm de răul făcut
de ea. Vrem să fim perfect conștienți de trecut, prezent și viitor, motiv pentru care dintr-o simplă
aspirație am atins o stare de psihoză chinuitoare asupra uitării. „...înfiorați de spaimă, plopii
preiau memoria asuprându-le, murmurând în obsesie: să nu uităm nimic, să nu uităm...”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă uitarea este sau nu o formă de
salvare a ființei umane.
Consider că uitarea este o formă de salvare a ființei umane, deoarece creierul este conceput
pentru a procesa continuu informații, acestea fiind capabile să îl distrugă complet dacă nu face o
sortare organizată perfect a priorităților informative.
În primul rând, din punct de vedere psihologic, mintea este împărțită în conștient,
subconștient și inconștient. La contactul cu o situație dificilă, aceasta este programată să
transfere informația din conștient în etajele inferioare pentru a fi uitată, astfel fiind protejat
intelectul nostru. Cu timpul, vom începe să uităm anumite pasaje din memoria cutremurătoare,
acesta fiind un mecanism de apărare a minții contra răului exterior. „Am mai fi putut trăi,
păstrând în noi suferințele prin care am trecut?”
În al doilea rând, din punct de vedere biologic, creierul cuprinde un întreg mecanism absolut
fascinant. El procesează în fiecare secundă miliarde de informații de care nici măcar nu suntem
conștienți. Capacitatea acestuia este egală cu un calculator conectat la o bombă nucleară, motiv
pentru care putem spune că este cel mai puternic dispozitiv de stocare a informațiilor. Însă,
pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoit să își organizeze prioritar multitudinea de
conectori. Creierului nu îi place să uite, tocmai de acesta avem tendința de a fi supărați când nu
ne aducem aminte de un anumit lucru. „sufletul nostru s-ar fi îmbogățit nemăsurat, până dincolo
de pragul unde nu-și mai poate suporta bogăția.”
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că uitarea este o formă de
salvare a ființei umane, dat fiind faptul că unele lucruri fie ne pot traumatiza pe viață, fie ne pot
aduce autodistrugerea armei biologice supreme.

Subiectul al II-lea

Poezia „Ar trebui” de Ana Blandiana abordează tema dorinței și a trecerii timpului, temă ce
poate fi cu ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor expresiei artistice.
Această poezie impresionează prin forța lirismului, astfel că ea capătă un profund lirism
subiectiv, iar textul dobândește caracter confesiv, lucru evidențiat prin folosirea pronumelor la
persoana I. , „noi” , „ne”, dar și al verbelor de pers. I. „să fim”, „să știm”. De asemenea, versurile
se fixează pe întreaga scenă a dorinței, evidențiată prin verbele la timpul condițional-optativ,
urmate de cele la conjuctiv ce exprimă o acțiune posibilă, realizabilă. „Ar trebui să ne naștem
bătrâni/Să venim înțelepți”.
Ca figuri de stil preponderente se observă repetiția „Apoi să ne facem mai tineri, mai
tineri...”. Imaginile artistice precum imaginea vizuală „poarta creației” și cea kinestezică „ne-ar
legăna să dormim” întăresc ideile poetice prezente în întreaga operă a simțului dorinței.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.
 
 Testul 12

Subiectul I

A. 1. Sensul secvenței „să aduc la expresie” se referă la faptul că prin intermediul cărții, Sanda
Cordoș a reuși să aducă la viață și să înțeleagă anumite stări sufletești și emoții pe care le
resimțea în suflet.
2. Definiția cărții în viziunea lui Radu Petrescu, așa cum reiese din text, este redată de
următoarea structură: „un loc în care viața este mai densă”.
3. Expresia pe care Sanda Cordoș o preia de la Marin Preda pentru a defini cărțile preferate este
următoarea: „crestează sufletul, se împlântă în el”, reprezentând amprenta pe care cărțile ne-o
lasă în suflet, constituind o constelație de povești în cadrul unor stele de autori mult prea
strălucitoare.
4. Motivul pentru care peste unele dintre cărțile citite de Sanda Cordoș s-a depus în timp „ un
strat de uitare” este redat de faptul că aceasta nu are capacitatea și memoria de a reține versuri
sau pagini întregi ale unor cărți ce pentru ea sunt speciale, rezultând astfel un proces de uitare a
unor scene din romanele preferate. „Nu am ceea ce se cheamă o bună memorie literară”.
5. Concepția Sandei Cordoș referitoare la relația dintre literatură-viață este una de o importanță
majoră, prin prisma faptului că literatura ne ajută să înțelegem pașii pe care îi urmează viața, ne
îndeamnă să procedăm corect după eroii favoriți din povești, să ne pierdem în sentimentele de
fericire, să prețuim fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. „...m-am ținut de cărți în situații de viață
dificile...cu gândul că ele mă vor ajuta să înțeleg suferința și că mă pot ajuta să trec, cumva, mai
departe”.

B. Problema pusă în discuție este introdusă de întrebarea dacă lectura poate sau nu poate fi
percepută ca o altă formă de viață.
Consider că lectura poate fi percepută ca o altă formă de viață, prin prisma faptului că aceasta
este cea care ne deschide orizontul asupra unor noi ținuturi și noi personaje, îndemnându-ne să
învățăm din greșelile fiecărora.
Un prim argument ce susține această teorie este reprezentat de intensitatea emoțiilor și
sentimentelor crescânde în timpul lecturii unei cărți, cititorul putând să se infiltreze în interiorul
poveștii fie ca și un martor al acțiunii, fie ca și un personaj de-a dreptul. Suntem capabili să ne
plimbăm pe străzile din romane, să zburăm sau să vorbim cu animalele, să facem orice ne
propunem în minte cât timp ne aflăm în poveste. „nu cred nicidecum în antiteza dintre viață și
cărți; pentru mine, aceasta din urmă se așează chiar în miezul vieții”.
Un al doilea argument ce vine în ajutorul celui dintâi constituie, de fapt, alinarea pe care
cărțile ne-o pot aduce sufletului. Când simțim că nu mai putem, că avem nevoie de răgaz și timp
de gândire asupra unei probleme, romanele de pe rafturile prăfuite ne pot ajuta să evadăm puțin
din lumea aspră. Ele reprezintă un mijloc de abandonare a grijilor, lăsând loc liber bucuriei și
păcii mult prea râvnite. „...ele mă vor ajuta să înțeleg suferința și că mă pot ajuta să trec, cumva,
mai departe”.
 Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem afirma că lectura poate fi percepută ca
o altă formă de viață, deoarece aceasta reprezintă o dimensiune în care poți ajunge cu greu pentru
unii, doar printr-o răsfoire de pagini albe în ritmul unei vieți monotone, ce va urma să se
transforme în una incredibilă prin intermediul cărților.

Subiectul al II-lea

Poezia „Fără țară” de Octavian Goga abordează tema naționalismului și a căutării identității
personale, temă ce poate fi cu ușurință observată încă din titlu, dar și prin prisma mijloacelor
expresiei artistice.
Această poezie impresionează prin forța lirismului, astfel că ea capătă un profund lirism
subiectiv, iar textul dobândește caracter confesiv, lucru evidențiat prin folosirea pronumelor la
persoana I. , „eu” , „mea”, dar și al verbelor de pers. I. „sunt un mag”, „sunt un om”. De
asemenea, versurile se fixează pe întreaga scenă a descrierii țării, cât și a multitudinii de fețe pe
care le ia eul liric, evidențiată prin următoarele versuri: „Sunt țipătul muiat în sânge/Al văduvelor
din Ardeal”.
Ca figuri de stil preponderente se observă metafora „Ce port blesteme-n cerul gurii”.
Imaginile artistice precum imaginea vizuală „Acolo-n satul meu din deal” și cea auditivă „Sunt
țipătul muiat de sânge” întăresc ideile poetice prezente în întreaga operă a căutării identității și a
naționalismului românesc.
Așadar, prin argumentele prezentate mai sus, putem să deducem conexiunea puternică
dintre ideile poetice și mijloacele expresiei artistice, acestea constituind un dans armonios în
jurul versurilor atent așezate.