Subiectul I

A.

1.

Sensul din text al secvenței „la locul lui” este acela de „corect”.

2.

Două elemente vestimentare prin care se distinge Ion Creangă sunt

„pălăria lui sură și mare cât roata carului” și „haina lui de șiac”.

3.

Pasiunea lui Ion Creangă era gramatica, idee desprinsă din fragmentul:
„Cu ce dragoste, cu ce căldură își îndeplinea el nobila misiune de luminător!
Patima lui era gramatica [...]. Ținea la scrisul limbei curate românești, după
firea ei.”.

4.

Învățătorul le povestește elevilor snoave și pilde când observă că aceștia

sunt obosiți și nu se mai pot concentra foarte bine la materia predată. Acesta
este un mod de învățare inedit, care solicită mai puțin elevii, amuzându-i în
același timp.

5.

O trăsătură morală care reiese din ultimele paragrafe ale fragmentului

selectat este blândețea lui Ion Creangă. Întrucât fusese el însuși un copil
năzdrăvan, așa cum am învățat din „Amintiri din copilărie”, acesta avea multă
înțelegere pentru elevii dornici de joacă. Creangă era iubit de toți și fiindcă îi
saluta bucuros când îi întâlnea, spre deosebire de alți profesori, „gravi” și mult
mai puțin comunicativi.

B.
 În fragmentul extras din lucrarea „Ion Creangă”, scrisă de Jean Bart,
marele scriitor și povestitor român, fost învățător, este descris în contextul
relației sale cu elevii. Creangă se bucura de respectul cuvenit în rândul celor
mici, datorită atitudinii sale blânde și comunicative, care i-a asigurat prestigiul
printre elevi. Se întâmplă, oare, astfel și în viața noastră de zi cu zi? Cât de
important este respectul câștigat în dobândirea prestigiului?

În opinia mea, respectul este este un sentiment de care cu toții ar trebui să

dăm dovadă, indiferent de oamenii cu care interacționăm, și nu doar pentru că
ne poate aduce prestigiu, ci și pentru bucuria și starea de bine pe care o simțim
atunci când îi tratăm pe cei din jurul nostru cu respect.

În primul rând, fragmentul din textul dat ne arată că spre deosebire de

ceilalți dascăli, mai „gravi”, care nu se aplecau asupra unor școlari „mărunți”
nici chiar atunci când erau salutați, Creangă nu numai că-i saluta, dar își scotea
bucuros pălăria în fața lor. Respectându-și elevii, învățătorul a atras, în schimb,
respectul lor. O altă atitudine plăcută elevilor a fost înțelegerea pe care Ion
Creangă a avut-o pentru ei și pentru faptul că erau copii, fără să aibă așteptări
nepotrivite și fără a-i împiedica să fie ei înșiși. Astfel, acesta a dobândit un
binemeritat prestigiu de dascăl bun, blând și plăcut.

În al doilea rând, atitudinea lui Ion Creangă poate servi drept model și
contemporanilor noștri, întrucât calitățile acestuia (blândețe, umor, înțelegere,
deschiderea către comunicare) sunt recunoscute și apreciate în mod universal.
Recunosc multe dintre ele și când îmi amintesc de fosta învățătoare, o persoană
care inspira un profund respect, atât datorită principiilor sale solide, cât și
mulțumită faptului că își lua munca (și pe noi, chiar dacă nu ne aflam la o vârstă
înaintată) în serios. Ea s-a bucurat întotdeauna de prestigiul binemeritat.
 În concluzie, respectul câștigat va avea întotdeauna o influență decisivă
asupra prestigiului dobândit. Chiar și atunci când credem că acțiunile și
comportamentul nostru trec neobservate, ceilalți remarcă efectul pe care-l avem
asupra lor și dezvoltă anumite atitudini în legătură cu noi.

Subiectul II

Personajul din textul lui Ion Agârbiceanu este caracterizat atât în mod
direct, cât și în mod indirect. Caracterizarea directă este realizată de către autor
și alte personaje. Astfel, autorul realizează un portret fizic al lui Dinu, care
„avea un cap mare, pe care-l purta tuns până la piele”, iar forma capului era
colțuroasă, „ca și când i-ar fi fost turtită, de când era copil mic, de poveri mari”.
Fruntea lui îngustă accentua obrajii „mari și lați”, iar ochii lui erau „mici,
cețoși”.

Dinu este caracterizat și în mod indirect, în secvența referitoare la soarta

lui după moartea părinților. Din relatarea naratorului desprindem faptul că Dinu
era un bun gospodar, harnic și responsabil: „N-a fost însă vai de dânsul, nici
moșioara nu i s-a ales mere-pere. Ci, dimpotrivă, moșioara a mai crescut, în
locul celor două vaci, care intrau seara în curtea părinților, acum intrau doi boi,
mari și grei, învârtindu-și capul să le încapă coarnele pe portiță”.

Subiectul III

„Luceafărul” este cea mai cunoscută și populară operă eminesciană,

publicată pentru prima dată în anul 1883, în Almanahul Societății Literare
„România Jună”. Mulți dintre criticii literari români consideră că „Luceafărul”
este capodopera lui Mihai Eminescu, întrucât complexitatea ei este
impresionantă, de la tematică și până la limbaj și mijloace stilistice.

Titlul operei denumește ceea ce pare a fi cea mai strălucitoare stea de pe

bolta cerească (de fapt, numele popular al planetei Venus). Simbolul
luceafărului ilustrează crezul filosofic eminescian, conform căruia ființa umană
este sortită pe vecie la lupta fără speranță pentru depășirea propriei condiții.
Concluzia pe care cititorul trebuie să o extragă din text este aceea că singura
șansă de împlinire a omului, în acord cu propria natură, este acceptarea condiției
sale și existența în conformitate cu aceasta.

Poezia este o compoziție clasică, formată din 98 de catrene structurate în

patru tablouri care se desfășoară pe două planuri: cosmic și terestru, și, se
dezvoltă relații de de opoziție: terestru/ cosmic, real/ ireal, sus/ jos. În text există
un amestec de specii și genuri literare, fiind vorba despre un poem filosofic ce
înglobează atât elemente epice, cât și lirice.

Atât prin tema principală, cât și prin limbaj, mijloace artistice și motive

literare, „Luceafărul” este un poem romantic, care abordează problematici
esențiale privind existența umană. Întâlnim, așadar, în poezie, motivul iubirii
născute în ciuda incompatibilității, motivul nopții, precum și pe cel al visului. O
scenă tipic romantică este aceea în care cei doi îndrăgostiți (fata de împărat și
Luceafărul) se întâlnesc în planul visului, întrucât realitatea este nefavorabilă
uniunii lor.

În ciuda iubirii intense care se naște între Hyperion (Luceafăr) și fata de

împărat, dragostea lor nu se va putea împlini niciodată. Prin chemări repetate,
fata îl invită pe Luceafăr să trăiască în lumea ei („Cobori în jos, Luceafăr
blând”), dar aceasta înseamnă un declin al condiției supraomenești a lui
Hyperion. Chiar și așa, în numele dragostei pe care i-o poartă fetei, el decide să
i se alăture, călătorind către Demiurg pentru a-l ruga să-l elibereze de condiția
lui și să-l transforme într-un simplu muritor. Explicându-i că această schimbare
ar arunca întreg Universul într-un haos ireversibil, Demiurgul refuză cererea
Luceafărului.

Întors deasupra Pământului, Hyperion are o surpriză neplăcută, care îl

ajută, însă, să accepte și să-și înțeleagă propriul destin. Cătălina, fata de împărat,
îl cunoscuse pe Cătălin, un alt pământean de la curte, cu care tânăra se
potrivește mult mai bine. Surprinzându-i împreună, Hyperion înțelege că ar fi
fost imposibilă o dragoste cu adevărat împlinită între el și Cătălina, întrucât
locul ei era, într-adevăr, pe Pământ, ea fiind incapabilă să se ridice deasupra
propriei condiții, oricât de mult și-ar fi dorit.

Limbajul artistic eminescian în poemul „Luceafărul” se caracterizează

prin limpezime, prin „scuturarea podoabelor stilistice” (Tudor Vianu).
Adjectivele folosite de către scriitor („frumoasă”, „rece”, „mândru”, „blând”,
„viu”) sunt relativ puține, având în considerare că poemul se compune din 392
de versuri și nouăzeci și opt de strofe. Expresiile și construcțiile populare
întăresc caracterul romantic al operei („împle”, „a răzima”), îmbinându-se pe
alocuri cu neologisme (puține la număr): „demon”, „himeric”.

În concluzie, „Luceafărul”, de Mihai Eminescu, rămâne o capodoperă a

literaturii române prin tematica aparte, muzicalitatea versurilor, varietatea
ideilor, precum și a mijloacelor artistice utilizate. Poemul reprezintă, de fapt, un
întreg concept filosofic adoptat de către Eminescu, poet romantic, care
considera că dragostea are capacitatea de a ne arăta cine suntem cu adevărat.