1.

Textul dramatic a lui Camil Petrescu, “Mitica Popescu” caracterizeaza personajele participante in
scena in mod direct si indirect in contextul relationarii dintre oameni in mediul profesional.
In primul rand, din punct de vedere al caracterizarii directe este observabila implicarea autorului
in descrierea fizica a personajelor („mic, uscat, cu o barbuta dura si carunta,”). Prin aceasta,
autorul mentine un control mai aspru in punerea in scena a jocului dar si asupra actorilor
participanti. Astfel, prin descrierea fizica a subdirectorul si adresarea catre acesta prin titlul sau,
Camil Petrescu portretizeaza tipologia individului autoritar al; individului in cadrul activitatii
desfasurate. Prin „ochelarii incruntati” acesta ilustreaza seriozitatea de care da dovada personajul
aflat intr-o pozitie de putere. Totodata, caractrerul autoritar si dur al subdirectorului este pus in
antiteza cu descrierea Angelei („de optsprezece ani, frumoasa, dulce si buna”) prin care se
subliniaza diferenta de experienta in viata.
In al doilea rand, din perspectiva caracterizarii indirecte, dialogul dintre personaje subliniaza
teama pe care subalternii o prezinta fata de figura autoritara a subdirectorului („Saracul!” „S-a
cam ars amicul Mitica”). Totodata aceasta afirmatie este sustinuta prin indicatiile scenice oferite
de autor ce sugereaza dialogul familiar pe care personajele il au despre subdirector in lipsa
acestuia („Daca intri in clestele asta cu ochelari, proasta afacere”) in contrast cu limbajul ferm,
scurt si concis, plin de respect de care dau dovada in prezenta acestuia („Da, domnule
subdirector”). Astfel se subliniaza caracterul duplicitar a lui Jean care mai intai se asigura de
lipsa acestuia pentru a ii aduce comentarii („Dupa ce se asigura prudent ca subdirectorul a
plecat”). Mai mult, caracterul transant al subdirectorului este observabil prin absenta lui Mitica
Popescu si directa decizie de a il cauta („Unde-i domnul Mitica Popescu? Bun. Sa-i spuneti sa
ma caute”) dar si prin privirea sa „cercetatoare”, atintita asupra unui singur lucru, prezenta lui
Mitica. Astfel, se definiteaza caracterul impunator al subdirectorului
2.
Fragmentul textului suport „Donna Alba” de Gib I. Mihaescu prezinta analiza psihologia a
personajului narator prin intermediul monologului interior in contextul temei conflictului
interior. Acest fapt este sustinut de perspectiva narativa subiectiva a textului suport.
Naratorul personaj al romanului, in cadrul fragemntului suport parcurge un monolog interior in
care isi autoanalizeaza sentimentele inca de la o varsta frageda. Astfel, fragmentul debuteaza prin
ilustrarea inabilitatii tinerei de a nu fi fascinata de lucruri marunte („de ce ma incapatanez sa ma
joc iar”). Totodata, descrierea in amanunt a obiectelor si capacitatea tinerei de a intelege
complicatiile acestora („Ba se pare ca i-am prin si secretul”) incadreaza personajul narator in
cadrul tipologiei intelectualului, fapt sustinut si de nesatisfactia elucidarii misterului ceasului
(„dar n-am nicio satisfactie pentru asta”). Dorinta tinerei de a explora „luminile orasului in
negura si blocurile de zid intr-atat cat intra in cercurile felinarelor” subliniaza dorinta pronuntata
pentru cunoastere. Astfel, in numele obtinerii cunoasterii, personajul narator recurge la practici
inspaimantatoare sinelui, dar in fuga sa dupa cunoastere aceasta se inspaimanta abia dupa
savarsirea actului („Ma aplec, cu o indrazneala care ma infioara abia dupa ce o savarsesc”).
Totodata aceasta comploteaza sa evadeze din spatiul inchis in care se afla dar capacitatea sa de
analiza asigura eventualul esec („dar imi amintesc la timp ca printul Preda isi are dormitorul pe
sirul odailor Auricai si Irmei, asa ca e inutil sa-mi exagerez curajul”).
3.
Poezia „Psalm” de Tudor Arghezi subliniaza drama omului modern de a convietui intr-o lume in
care imaginea divina nu este prezenta in contiinta omului. Lumea in care eul poetic se inscrie
este una profana lipsita de miracolele de care lumea veche era plina.
Textul psalmului debuteaza cu o adresare directa catre divin a eului poetic prin care isi comunica
suferinta pe care omul credincios, adept al lumii sacre, o resimte in lumea profana („In recea
mea-ncruntata suferinta”). Prin „Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta” eul poetic confirma ideea
poetica de Deus Abscondictus, dezvoltata in cea de a treia strofa a poeziei. Astfel se pronunta
tematica textului, absenta abrupta a figurii divine in sufletul omului si implicit, suferinta
credinciosului. Omul modern este sceptic in fata divinului datorita trecutului miraculos al
acestuia pus in antiteza cu prezentul in care Dumnezeu nu se mai manifesta. Totodata, in cadrul
textului suport versul „Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des” este o strigare patetica a eului
poetic catre divin in contextul indoielii fata de posibilul esec fata de divin, fata de propria sa
credinta („Daca-nceputui de-aproape sa-ti dau gres”).
Indoielile credinciosului modern sunt enuntate in cea de a treia strofa a poeziei in care eul poetic
subliniaza diferentele de prezenta a divinului pe parcursul timpului, sustinand in acest fel
tematica primei strofe. Astfel, lumea veche era o lume cuprinsa de miracole si de indrumari pe
care Domnul le atribuia credinciosilor („Cand magii au purces dupa o stea,/ Tu le vorbeai – si se
putea”, „Cand fu sa plece si Iosif,. Scris l-ai gasit in catastif”). Astfel se percepe ideea de
necunoastere a lui Dumnezeu in timp modern, atitudinea sceptica a omului modern fiind forta ce
conduce spre un continuum dubiu asupra existentei divinitatii in timp real, nu doar istoric