Povestea lui Harap-Alb

-Tema şi viziunea despre operă-

Publicat în revista convorbiri literare, „Povestea lui Harap Alb” este un basm
cult ce ilustrează viziunea despre lume a prozatorului Ion Creangă fiind un „chip
de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și orice vârstă” (George
Călinescu).
Basmul lui Ion Creangă este unic în literatură prin etică și estetică sintetizând
filosofia noastră populară care oscilează între facilitatea râului și ideea de
căutare a binelui pornind de la modelul basmului popular oscilează între
facilitatea râului și ideea de căutare a binelui. Pornind de la modelul basmului
popular autorul reactualizează teme de circulație universală și le organizează
conform propriei viziuni într-un text narativ complex.
Basmul este specia epică în proză cu numeroase personaje, în care se prezintă
confruntarea dintre bine şi rău în care binele iese învingător. Acţiunea implică
prezenţa fabulosului şi este supusă unor stereotipii care înfaţişează parcurgerea
drumului maturizării de către eurou. Spre deosebire de basmul popular, în
basmul cult se remarcă umanizarea fantasticului, personajele principale nu mai
au aceleaşi calităti supranaturale şi vor dobândi un anumit statut social şi moral.
De asemenea, antagonistul este omul însemnat şi va avea rolul răului necesar, al
maestrului iniţiator.
Titlul basmului este un elememnt paratextual care anunţa tema prezentând
caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor prin substantivul „povestea”, dar şi
numele protagonistului de-a lungul propriei formări. De asemenea, numele
„Harap-Alb” reprezintă un oximoron, substantivul comun „harap” reprezintă o
persoana cu pielea şi părul negre, reflectând condiţia de slugă, în contradicţie cu
epitetul cromatic „alb”, care sugerează originea nobilă. Conotativ, numele
Harap-Alb susţine caracterul de bildungsroma (roman al maturizării, deoarece
eroul eroul va depăşi statutul copil imatur şi se va maturiza pe măsură ce îşi va
îndeplini probele).
Tema basmului reprezintă lupta dintre forţele binelui şi forţele răului căruia i se
adaugă tema destinului, pe care personajul principal trebuie să le îndeplinească
prin parcurgerea unui drum iniţiatic. Basmul tratează ideea ciclicităţii
existenţiale umane, protagnistul va parcurge acelaşi traseu iniţiatic ca şi tatăl său
în tinereţe. Această tematică este dezvaluită de motive specifice basmului
popular: motivul împăratului fără urmaş, superioritatea mezinului, podul,
fântâna, probele, căsătoria si recompensa.
Naratorul este obiectiv, narează la persoana a treia, este omniscient şi
omniprezent, dar obiectivitatea nu este totală, deoarece uneori intervine cu
reflecţii asupra întamplărilor ori cu adresări dierecte către cititori.
Acţiunea se desfăşoară linear, cronoligic şi respectă funcţiile basmului, modelul
structurlal,stereotip: situaţia probelor, momentele de maximă tensiune, revenirea
la echilibrul iniţial şi răsplata eroului.
Incipitul diferă de cel al basmului popular şi este reprezentat de formula iniţială
(„Amu cică era odata”) care realizează legatura dintre tipul povestirii redat prin
adverbul „amu” şi timpul povestit redat prin imperfectul ”era” şi adverbul
„odată”. În incipit se menţionează şi reperele spaţio-temporale prin
adverbul „odată” care fixează evenimentele în atemporalitate, pe când spaţiul „o
ţară” desemneaza împaraţia craiului.
Finalul este închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului dar şi
surprinderea hiperbolică a nunţii împărăteşti la care a participat însuşi naratorul
care-ş autocaracterizează ironic „un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu”.
Formula de incheiere („Si a durat veselia ani întregi, şi acum ţine încat cine se
duce pe acolo bea şi mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea şi mănâncă, iar cine
nu, se uita şi rabdă” ) realizeaza transferul din planul fabulos în cel real fiind în
continuare o succinta reflecţie asupra realităţii.
Acţiunea urmăreşte momentele subectului,in expoziţiune fiind precizate timpul
şi spaţiul dar şi personajele principale (craiul cu cei 3 feciori şi fratele său Verd
-Împărat cu ale sale fete) intriga este reprezentată prin scrisoarea în care craiul
este rugat să îl trimita pe cel mai vrednic dintre fii săi să îi urmeze la tron.
Desfaşurarea acţiunii se concretizează în mai multe scene, trepte ale maturizării
mezinului: trecerea podului, ratacirea prin padurea labirint(simbolizand cautarea
propriei identitati) si coborarea in fantana. In plan simbolic aceasta scena cheie
semnifica spatiul nasterii si al regenerarii. Personajul intra on fantana, naiv
fecior de crai si devine Harap-Alb, rob al Spanului. Schimbarea numelui si a
identitatii reprezinta inceputul initierii spirituale unde va fi condus de span.
Juramatul din fantana include si conditia eliberarii(„Pana cand iimuri si iar ii
invie”)
Harap-Alb va trebui sa depasesca mai multe obstacole care il vor maturiza. La
curtea Imparatului Verde, Spanul il supune la 3 probe: aducerea salatilor din
Gradina Ursului, aducerea pielii cerbului si aducerea fetei Imparatului Ros.
Mijloacele prin care probele vor fi depasite tin de miraculos, iar ajutoarele au
puteri supranaturale. Primele 2 probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici care ii
da obiecte magice iar a treia proba, mult mai complexa, necesita mai multe
ajutoare.
La curtea Imparatului Ros Harap-Alb este supus altor 2 serii de probe, fiind
ajutat de personaje himerice si animalice cu puteri supranaturale. Casa de arama,
ospatul cu mancare si vin din belsug, alegerea macului de nisip.
Ultimele 3 probe se leaga doar de fata: paza nocturna si prinderea fetei, ghicitul,
si aducerea a 3 smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta.
La curtea Imparatuui Verde, fata il demasca pe Span care il acuza pe Harap-Alb
ca a divulgat secretul si ii taie capul. Decapitarea eroului, ultima treapta si
finalul initierii este o alta scena cu valente aparte in actiunea basmului. Invierea
este realizata farmazoana cu ajutorul obiectelor magice. Eroul reintra in posesia
palosului, isi redobandeste identitatea si primeste ca recompesa fata Imparatului
Ros si imparatia.
Personajele basmului (oameni si fiinte himerice cu comportament omenesc) sunt
purtatoare de valori simbolice: binele si raul i diversele lor ipostaze.
Harap Alb este simbolul binelui si nu are puteri supranaturale si nici insusiri
exceptionale, dar prin trecerea probelor dobandeste acele calitati psiho-morale
necesare unui imparat(bunatate, loialitate, generozitate si curaj). Este un
personaj rotund, avend calitati si defecte este naiv, nu isi asculta parintele, dar
este milostiv, bun, prietenos.
Spanul nu este doar intruchiparea raului el are rolul initiatorului fiind un „rau
necesar”. Calul nazdravan nu il ucide inainte ca initierea erouli sa se fi
incheiat(„si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume pentru ca fac pe oameni sa
prinda la minte”).
Specific basmului cult este modul in care se individualizeaza personajele.
Harap-Alb este un persona mobil, caracterul lui evolueaza pe parcurs pe cand
celelalte personaje reprezinta tipologii umane reductibile la o trasatura
dominanta, preluate din lumea humulesteana:cei 5 tovaasi ascund sub aspectul
grotesc calitati precum bunatatea si prietenia, Imparatul Ros si Spanul fiind rai si
vicleni.
Unicitatea stilului lui Creanga deriva in special din oralitate si umor.
Oralitatea stilului, impresia de zicere a textului scris se realizeaza prin interogatii
si exclamatii(„Ce pot sa zic?”, „Ce sa va spun mai mult?”), prin
interjectii(„Teleap, telecup”), proverbe si zicatori(„De-ar sti omul ce-ar pati
dinainte s-ar pazi”) sau fraze ritmatesi rimate, portretul lui Ochila.
Placerea zicerii, jovialitatea se reflecta in mijloace de realizare a umorului,
precum exprimarea hazlie(„Sa traiasca 3 zile cu cea de alalta ieri”),
zeflemeaua(„Tare mi-esti drag, te-as baga in san dar nu incapi de urechi”),
porecle(Buzila), scene comice ( cearta dintre si gerila si ceilalti din casuta de
arama) ori caracterizarile pitoresti.
In concluzie, „Povestea lui Harap Alb” prin umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umor si oralitate. Asemenea basmului popular,
opera lui Creanga Reflecta idealul de dreptate, de adevar si de cinste, fiind, asa
cum George Calinescu afirma in „Estetica basmului” : „Un gen vast depasind cu
mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala”.