,,Dacia literară” şi importanţa sa in literatura română

Apariţia „Daciei literare”, la 1840, e un eveniment de importanţă majoră pentru cultura

noastră din secolul trecut. Revista condusă de M. Kogălniceanu are, în acelaşi timp, semnificaţia
unui sfârşit şi a unui început de epocă: ea anunţă sfârşitul unei perioade de pionierat şi căutări
febrile, în care însă bunele intenţii nu erau totdeauna servite de critici limpezi, şi începutul alteia, de
largă desfăşurare a talentelor în jurul unui porgram întocmit cu luciditate şi spirit critic, promovând
hotărât directiva naţională drept temelie a noii culturi.
La „Dacia literară”, suspendată după numai trei numere (23 august 1840), şi la urmaşele sale
– „Propăşirea”, apărută în 1844, şi „România literară” din 1855 – se vor afirma principalii scriitori
ai vremii, cei pe care istoriografia literară românească îi cuprinde sub denumirea generică de
,,paşoptişti”: M. Kogălniceanu, I. H. Rădulescu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Alecu Russo, Gr.
Alexandrescu, I. Ghica, N. Bălcescu, D. Bolintineanu ş.a. Ei alcătuiesc o grupare omogenă prin
vârstă, formaţie şi aspiraţii. Foarte tineri, cei mai mulţi având între 20 şi 25 de ani, energici,
întreprinzători, însufletiţi de un patriotism fierbinte, educaţi în spiritul ideilor înaintate ale vremii,
paşoptiştii vor ocupa rapid poziţii centrale în viaţa culturală, imprimând literaturii noastre un curs
nou, o dezvoltare accelerată şi din cele mai rodnice. E o generaţie care uneşte în chip exemplar un
idealism avântat, luând la N. Bălcescu forma vizionarismului profetic, cu un simţ nuanţat al
circumstanţelor şi un spirit practic de o remarcabilă cuminţenie. Acest acord între a voi si a putea,
între sensibilitate şi raţiune, între ideal şi real e semnul distinctiv al paşoptismului, în genere, şi al
orientării preconizate în „Dacia Literară”, în mod special.
Generația scriitorilor pașoptiști pune pentru prima dată în literatură problema elaborării unui
program literar coerent bazat pe niște principii estetice clare. Principala intenție a acestei generații
este sincronizarea cu exigențele literaturii europene și de impunere a specificului național.
Revista este compusă din patru părți, prima e destinată compunerilor originale, a doua
rubrică reproduce articole din alte publicații românești, a treia rubrică e rezervată criticii operelor
literar artistice, iar a patra rezumă și comentează articole din alte ziare și reviste. La sfârșitul
volumului care cumulează cele trei numere ale revistei este anexat un supliment muzical.
Articolul – program al Daciei, „Introducţie”, elaborat de M. Kogălniceanu și publicat în
primul număr al revistei, a fost însuşit de toţi scriitorii generaţiei de la 1848 drept o profesie de
credinţă proprie. Kogălniceanu începe prin a elogia meritele predecesorilor, ale lui Eliade, Asachi şi
Bariţiu, ctitorii şi Curierului Românesc, Albinei româneşti şi Foii pentru minte, inimă şi literatură-
,,Cele mai bune foi ce avem astăzi”. El sugera însă, şi cele două laturi negative ale publicaţiilor
amintite: faptul că acordă prea puţină atenţie problemelor de literatură, prin urmare, că nu
antrenează spiritele în sfera culturii şi a dezbaterii de idei; pe de altă parte, că suferă de o ,,coloră
locală” prea pronunţată cu alte vorbe, că sunt mai mult provinciale decât româneşti. Dacia îşi
propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, dar asumându-şi, în mod ferm, dubla sarcină de
a îndeletnici ,,numai” cu literatura naţională şi de a publica ,,producţiile româneşti fie din orice
parte a Daciei”, cu condiţia să fie ,,bune”.
Așa cum reiese încă din titlu rostul noii reviste este de a crea o unitate etnică, lingvistică și
teritorială prin intermediul culturii „Țelul nostru este realizarea dorinței ca românii să aibă o limbă
și o literatură comună pentru toți”.
Punctul central al programului lui Kogălniceanu îl constituie afirmarea hotărâtă a
directivei naţionale şi populare în literatură. Dacă Heliade cuprinsese în aceeaşi încurajare
1
generoasa creaţie originală şi traducerile, bucurându-se că se scrie româneşte şi se îmbogăţesc
tipăriturile în limba naţională Dacia pune capăt nesiguranţei criteriilor. Ea proclamă că
originalitatea naţională este ,,însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi condamnă sever
înmulţirea imitaţiilor şi a traducerilor, deoarece ele ,, s-au făcut la noi o manie primejdioasă,
pentru că omoară în noi duhul naţional”. Cu toată aparenţa exclusivistă, punctul acesta nu trebuie
interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. După cum va explica tot
în coloanele Daciei, într-un număr ulterior, Kogălniceanu era împotriva abuzurilor, nu a principiului
însuşi, combătea superficialitatea şi maimuţărirea Apusului, nu preluarea cărţilor şi a ideilor
folositoare.
Redactorul adresează scriitorilor celebrul apel de a se inspira din realitatea autohtonă, fiind
enunțată astfel teoria specificului național al literaturii care nu poate supraviețui decât dacă va
conserva în paginile ei ființa națională. Atenția scriitorilor e orientată către surse de inspirație
autohtone: ,, istoria noastră are destule fapte istorice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsii şi la noi sujeturi de
scris, fără să avem pentru această trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”. Deşi, în aceste
rânduri, nu e utilizat cuvântul ,,folclor”, Kogălniceanu avea în vedere, printre sursele de inspiraţie,
şi creaţia populară. Trebuie notat că, îndreptând atenţia spre mediul local, spre aspectele particulare
şi specifice ale naţionalităţii româneşti, Dacia deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe
observaţie, cultivând ,,adevărul” şi ,,naturalul” - îndrumare bine venită într-un climat de
sentimentalism romantic excesiv.
Revista legitimează necesitatea spiritului critic, dându-se a înţelege ca faza aprobărilor
bine voitoare şi a indulgenţei tactice se încheiase. În operaţia necesară de a discerne binele de rău se
făgăduiau criterii obiective şi o corectitudine exemplară: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom
critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitralului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre
literare”.
Tezele pe care se sprijină programul „Daciei literare” se suprapun esteticii romantice, chiar
dacă nu se face nicio referire clară în acest sens. Criticul Paul Cornea consideră că prin istorism,
descoperirea folclorului, importanța acordată originalității se înscrie în hotarele unui romantism
cuminte, temperat, național.
În paginile revistei au fost publicate câteva dintre capodoperele acestei perioade: nuvela
„Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi, „Anul 1840” de Grigore Alexandrescu, fabule de
Alecu Donici și însemnări ale lui Alecsandri.
Oricât de bine venite, dacă recomandările Daciei literare ar fi rămas în stadiu programatic,
fără ca exemple palpabile şi convingătoare să le demonstreze rodnicia, e probabil că influenţa lor ar
fi fost sensibil mai redusă, iar faza găsirii de sine a literaturii moderne ar fi întârziat cu unul sau mai
multe decenii. E, însă, o mare şansă că strălucita generaţie paşoptistă care a ştiut să evalueze atât de
lucid calea înfăptuirii Unirii şi a cuceririi Independenţei naţionale, a dat din rândurile ei nu numai
constructori plini de elan, şi nu numai luptători de baricadă, ci şi scriitori de netăgăduit talent.
Îndemnurile au putut fi, astfel, traduse în fapt, ideile s-au încorporat în opere, iar programul Daciei
a constituit întru-un moment de răspântie a culturii noastre moderne, când totul trebuia urnit din loc,
însăşi temelia eforturilor creatoare.