Dacia literară și importanța sa

în literatura română

Dacia în timpul lui Decebal, sec. I, A.D. (Anno Domini)

Apariția <Daciei literare>, la 1840, e un eveniment de importanță decisivă pentru

cultura noastră din secolul trecut. Revista condusă de Mihail Kogălniceanu are, în același timp,
semnificația unui sfârșit și a unui început de epocă: ea anunță sfârșitul unei perioade de
pionierat și căutări febrile, în care însă bunele intenții nu erau totdeauna servite de criterii
limpezi, și începutul alteia, de largă desfășurare a talentelor în jurul unui program întocmit cu
luciditate și spirit critic, promovând hotărât directiva națională drept temelia noii culturi.
În <Dacia literară>, suspendată după numai trei numere, și la urmașele sale,
<Propășirea>, apărută în 1844, și <România literară> din 1855 – se vor afirma principalii
scriitori ai vremii, cei pe care istoriografia literară românească îi cuprinde sub denumire
generică de <pașoptiști>: Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu
Russo, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu ș.a. Ei
alcătuiesc laolaltă o grupare omogenă prin vârstă, formație și aspirații. Foarte tineri, cei mai
mulți având între 20 și 25 de ani, energici, întreprinzători, însuflețiți de un patriotism fierbinte,
educați în spiritul ideilor înaintate ale vremii, pașoptiștii vor ocupa curând poziții centrale în
viața culturală, imprimând literaturii noastre un curs nou, o dezvoltare accelerată și din cele
mai rodnice. Acești tineri nu mai trăiesc sub semnul reminiscențelor școlii grecești, ca Ion
Heliade Rădulescu, și ni al amintirilor arcadice, ca Gheorghe Asachi, ci sub imperiul mișcării
de deșteptare a naționalităților și al romantismului liberal. Ei nu se mai limitează, ca
predecesorii direcți, la o propagandă în spirit iluminist și nici nu amestecă eclectic materiile,
obiectivele și influențele. Își dau seama că pentru a-și smulge patria dintr-o înapoiere
nemeritată, lupta culturală trebuie îmbinată cu cea politică, activitatea de creație cu construcția
unui cadru instituțional modern. Cunoscând riscurile pe care și le asumă și dificultățile pe care
le au de întâmpinat, știu să evalueze corect șansele de izbândă, să se adapteze inteligent
împrejurărilor, să recurgă la schimbări tactice fără a face compromisuri cu principiile. E o
generație care unește în chip exemplar un idealism avântat, luând la un Nicolae Bălcescu forma
vizionarismului profetic, cu un simț nuanțat al circumstanțelor și un spirit practic de o
remarcabilă cumințenie. Acest acord între <a voi> și <a putea>, între sensibilitate și rațiune,
între ideal și real e semnul distinctiv al pașoptismului, în genere și al orientării preconizate la
<Dacia literară>, în mod special.
Articolul program al <Daciei>, elaborat de Mihail Kogălniceanu, a fost însușit de toți
scriitorii generației de la 1840 drept o profesie de credință proprie. Kogălniceanu începe prin a
elogia meritele predecesorilor, ale lui Heliade, Asachi și Barițiu, ctitorii <Curierului
românesc>, <Albinei românești> și <Foii pentru minte, inimă și literatură> – <cele mai bune
foi ce avem astăzi>. El sugera, însă, și cele două laturi negative ale publicațiilor amintite: faptul
că acordă prea puțină atenție problemelor de literatură, prin urmare că nu antrenează spiritele
în sfera culturii și a dezbaterii de idei; pe de altă parte, că suferă de o <coloră locală> prea
pronunțată, cu alte vorbe, că unt mai mult provinciale decât românești. <Dacia> își propunea
să meargă mai departe pe drumul deschis, dar asumându-și, în mod ferm, dubla sarcină de a se
îndeletnici <numai> cu literatura națională și de a publica <producțiile românești, fie din orice
parte a Daciei, cu condiția să fie bune>.
Punctul central al programului lui Kogălniceanu îl constituie afirmarea hotărâtă a
directivei naționale și populare în literatură. Dacă Heliade cuprinsese în aceeași încurajare
generoasă creația originală și traducerile, bucurându-se că se scrie românește și se îmbogățesc
tipăriturile în limba națională, <Dacia> pune capăt nesiguranței criteriilor. Ea proclamă că
originalitatea națională este însușirea cea mai prețioasă a uni literaturi și condamnă sever
înmulțirea imitațiilor și a traducerilor, deoarece ele <s-au făcut la noi o manie primejdioasă,
pentru că omoară în noi duhul național>. Cu toată aparența exclusivistă, punctul acesta nu
trebuie interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. După cum va
explica tot în coloanele <Daciei>, într-un număr ulterior, Kogălniceanu era împotriva
abuzurilor, nu a principiului însuși, combătea superficialitatea și maimuțăreala Apusului, nu
preluarea ideilor și a cărților folositoare.
Redactorul adresează scriitorilor celebrul apel de a se inspira din realitatea autohtonă:
<Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări unt destul de mari, obiceiurile
noastre destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsiși la noi sujeturi de scris, fără să
avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații>. Deși, în aceste rânduri nu e
utilizat cuvântul folclor, Kogălniceanu avea în vedere, printre sursele de inspirație, și creația
populară. Trebuie notat că, îndreptând atenția spre mediul local, spre aspectele particulare și
specifice ale realității românești, <Dacia> deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe
observație, cultivând adevărul și naturalul – îndrumare binevenită într-un climat de
sentimentalism romantic excesiv.
Articolul introductiv la <Dacia literară> are și marea însemnătate că pregătește
unitatea politică a națiunii, El precizează într-o formă concisă că revista va lupta pentru ca
românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți. În fine, legitimează necesitatea
spiritului critic, dându-se a înțelege că faza aprobărilor binevoitoare și a indulgenței tactice se
încheiase. În operația necesară de a discerne binele de rău, se făgăduiau criterii obiective și o
corectitudine exemplară: <Critica noastră ca fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu
persoana. Vrăjmași ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecățile noastre literare>.
Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate și de durată ale culturii
românești, reluat la <Propășirea> și apoi la <România literară>, străbate ca un fir roșu prin
întreaga ideologie literară a vremii. Ecoul său extraordinar dovedește că, departe de a
concretiza o inițiativă izolată, el nu făcea decât să dea glas unei stări de spirit destul de
generale. Într-adevăr, făcând din specificul național resortul viu al noii culturi, Kogălniceanu
șu prietenii săi au marele merit de fi pus în program o idee care plutea în aer, dar nu-și găsise
încă o expresie clară, metodică și pregnantă.
Oricât de binevenite, dacă recomandările <Daciei literare> ar fi rămas în stadiul
programatic, fără ca exemple palpabile și convingătoare ă le demonstreze rodnicia, e probabil
ca influența lor ar fi fost sensibil mai redusă, iar faza găsirii de sine a literaturii moderne ar fi
întârziat cu unul sau mai multe decenii. E, însă, o mare șansă că strălucita generație pașoptistă
care a știut să evalueze atât de lucid calea înfăptuirii Unirii și a cuceririi independenței
naționale, a dat din rândurile ei nu numai constructori plini de elan și nu numai luptători de
baricadă, ci și scriitori de netăgăduit talent. Îndemnurile au putut fi, astfel, traduse în fapt,
ideile s-au încorporat în opere, iar programul <Daciei> a constituit, într-un moment de
răspântie a culturii noastre moderne, când totul trebuia urnit din loc, însăși temelia eforturilor
creatoare.

Bibliografie: <Dacia literară și importanța sa în literatura română>, Paul Cornea, Universitatea din
București, Revista de limba și literatura română editată de Societate de Științe Filologice, nr.4/1986,
București