3.

SIMBOLISMUL- George Bacovia ,,Plumb’’

Simbolismul, curent literar cristalizat în ultimele două decenii ale secolului al

XIX-lea, s-a manifestat ca o reacţie vehementă la retorica exagerată a poeţilor romantici
şi la impersonalitatea detaşată a parnasienilor. În anul 1886, scriitorul francez, Jean
Moreas, publica în suplimentul literar al ziarului ,,Le Figaro’’, articolul-manifest, intitulat
sugestiv ,,Le symbolisme’’. Estetica simbolistă se defineşte prin cultivarea programatică
a simbolului, tehnica sugestiei, a vagului, imagini complexe, sinestezice, corespondenţa
între planuri, pe care se construieşte viziunea poetică, muzicalitatea interioară şi
exterioară a versurilor, obţinută prin elemente de recurenţă, figuri de stil, prozodie,
tehnica refrenului etc.
Cel mai mare poet simbolist român, George Bacovia, a provocat o mutaţie de
structură şi de viziune în lirica contemporană. Universul poetic bacovian ascunde sub
aparenta monotonie a simbolurilor-cheie, o conştiinţă neliniştită şi tragică. Criticul
Nicolae Manolescu afirma: ,, Bacovia îşi compune o mască, îşi face din suferinţă
un .stil…Poetul se joacă pe sine, dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima’’.
Poezia emblematică a universului liric bacovian este arta poetică
necanonică ,,Plumb’’, cea care deschide şi intitulează sugestiv volumul de debut,
publicat în anul 1916.
Titlul poemului devine un simbol referenţial, plumbul reprezentând un metal
saturnian, antimetafizic, ale cărui atribute sunt încremenirea şi lipsa de viaţă. George
Bacovia mărturisea :,,În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre
galben. Galben este culoarea sufletului ars’’. ,, Cel mai moale şi cel mai urât dintre
metale’’se caracterizează prin greutate mare, culoare ternă, deprimată, cenuşiu-gălbui,
toxicitate, răceală, sonoritate şi utilizare în confecţionarea sigiliilor. Metalul alchimiştilor
devine în textul simbolist bacovian o metaforă absolută a existenţei apăsătoare, sufocante,
a unei vieţi iremediabil captive în materie.
Tema o constituie eşecul existenţial, asociat morţii inevitabile. Compoziţional,
cele două catrene sunt perfect simetrice, atât la nivelul sintaxei, cât şi la nivelul
structurilor metrice. Imaginarul poetic se configurează pe două planuri: realitatea
exterioară, obiectivă şi realitatea lăuntrică, subiectivă. Între cele două planuri se
stabileşte un raport de corespondenţă, realităţile paralele coincid sub semnul aceluiaşi
simbol ,,plumb’’.
Prima strofă a poemului ilustrează realitatea exterioară, un spaţiu simbolic, al
somnului şi al morţii. Cavoul, sicriele,vestmântul funerar sunt metafore explicite ale
morţii. Cavoul costituie un spaţiu închis, sugerând captivitatea poetului într-o lume a
mediocrităţii . Acest termen poate accepta o definiţie restrânsă, odaia-cavou, sau una mai
largă, raportată la întregul univers labirintic. Primul vers ,,Dormeau adânc sicriele de
plumb’’conţine metafore-simbol ale morţii, ale căderii în inerţia plumbului. Somnul ,,de
plumb’’ ia în stăpânire toate ariile realului: viaţa fragilă ,,flori de plumb’’, fiinţa umană
devenită absenţă,, funerar veşmânt’’, creaţiile omeneşti ,, coroanele de plumb’’. Fiinţa
poetului împietreşte, fiind luată în stăpânire de un frig lăuntric, care-i îngheaţă toate
sevele vitale ,,Stam singur în cavou’’.Vântul , simbol obsesiv în lirica bacoviană, devine
o entitate enigmatică, care simbolizează ireversibilitarea timpului şi efemeritatea vieţii pe
pământ.
Strofa a două focalizează atenţia asupra realităţii interioare, singurătatea poetului
devenind copleşitoare. Fiinţa disperată îşi exprimă spaima de neant printr-un strigăt, care
se dovedeşte a fi zadarnic. Versul al cincilea ,. Dormea întors amorul meu de plumb’’
constituie temelia planului realităţii lăuntrice. Dubla metaforă,, dormea întors’’ sugerează
îndepărtarea definitivă de viaţă. Lucian Blaga afirma că este vorba despre ,, întoarcerea
către moarte’’, singura modalitate de evadare a omului sufocat de propria existenţă.
Sintagma ,,amorul meu de plumb’’ propune o viziune concretă asupra iubirii, un
sentiment inutil , incapabil să-i ofere poetului şansa deschiderii spre vis, spre lumina
spiritului.
Singurătatea este sentimentul dominant al poemului, ultima metaforă a textului
bacovian ,,aripele de plumb’’exprimând prăbuşirea totală în somnul materiei încremenite.
Ponderea cuvântului-cheie ,,plumb’’, reluat de şase ori în conţinutul poetic, la
sfârşitul versurilor 1 şi 4, respectiv în cezura versului al doilea, din fiecare strofă,
configurează atmosfera apăsătoare şi sufocantă a poeziei. Structura fonetică a
substantivului ,,plumb’’, o vocală închisă de două grupuri consonantice, exprimă
captivitatea fiinţei umane şi imposibilitatea evadării din planul real.
Verbul ,,scârţâiau’’sugerează o senzaţie neplăcută, iritantă, într-un spaţiu al
inerţiei. Simetria compoziţională se realizează prin reluarea simbolului ,,plumb’’în
poziţii identice şi prin utilizarea timpului durativ-imperfect- în incipitul fiecărei
strofe ,,dormeau/dormea’’.
Melodia stranie a poemului reiese din predominanţa ritmului iambic, melancolic,
din rima îmbrăţişată ,masculină, măsura de 10-11 silabe şi din utilizarea figurilor de
sunet.
În concluzie, universul liric bacovian este o structură lirică de mare coerenţă , în
care sentimentele imprecise, neconturate, sugerate prin simboluri multisemnificative, prin
tehnica sugestiei, prin principiul corespondenţei ori prin muzicalitatea versurilor ,
conturează o realitate sufocantă, monotonă, mediocră, în care fiinţa umană trăieşte acut
senzaţia de spleen.