Istoria TOPOGRAFIEI

Originea cuvăntului topografiei vine de la cuvintele greceşti „topos” s” pentru „loc” și „graphein”
pentru „a scriere” sau „aa descrie”.
descrie
Conform dovezilor, primul teren delimitat a fost grădina Edenului. Biblia arată, apoi, că în
Israel existau topografi care stabileau proprietăţile şi hotarele terenurilor. Ia Iată ce se scrie
în Proverbele 22:28: „Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au au aşezat părinţii tăi“ şi în Isaia
34:17: „El a aruncat sorțiiții pentru ele și mâna Sa le-a
le împărțit țit pământul cu funia de măsurat; ele
îl vor stăpâni pentru totdeauna și-l vor locui din generație ție în generație”
Istoria măsurătorilor îșiși are începuturile în neolitic,, cu circa 10 000 de ani în urmă, adică în
jurul anului 8000 î.Hr., atunci când oamenii au început să devină sedentari. Atunci, la
ția așezărilor și la împărțirea câmpurilor era nevoie de topografi
construcția topografi. Aceștia trebuiau să
cunoască deja conceptul de măsurătoare, pentru a putea compara compara mărimile între ele ele. Pentru
că terenurile pe care se putea construi trebuiau împărțite
împărțite între consăteni, era nevoie de metode
simple de măsurare și calcul a suprafețelor. Descoperiri arheologice arată că în urma cu circa
7000 de ani oamenii din Lepenski Vir, de pe actualul teritoriu al Serbiei Serbiei, își construiau colibele
țiune de baza trapezoidală, cu ajutorul sforilor și bețelor.
cu o secțiune
Cea mai veche reprezentare a unui teritoriu este un plan topografic babilonian din anii 3000
î.Hr. care este realizat pe o plăcuță
plăcu de lut și a fost descoperit lângă localiatea Kirkuk din Irak.
Aceasta demonstrează faptul ca topografii babilonieni împărțeau țeau parcelele în figuri geometrice
regulate și le măsurau apoi ca triunghiuri, dreptunghiuri sau trapeze..
Din Mesopotamia provin planuri pe plăcuțe plăcuțe de lut ale terenurilor și orașelor, care au o vechime
de 4000 de ani. De la civilizațiile
civiliza sumeriană și babiloniană provine câte o plăcuță de lut, una
dintre acestea cu harta lumii (Pământul este reprezentat sub forma unui disc), cealaltă cu planul
orașului antic Nippur.
Egiptenii îi numeau pe topografi „cei ce-ntind
ce frânghii“, în antichitate, ei alcătuiau o breaslă
care se ocupa cu marcarea parcelelor de teren cu ajutorul unor ţăruşi. În fiecare an, ei marcau
in nou terenurile după ce apele fluviului Nil inundau malurile, pentru a putea fi percepute
din
taxele cerute de lege. Aceşti oameni au fost precursorii specialiştilor de azi numiţi topografi.
Măsurătorile se realizau cu o sfoară care avea câte un nod la distanțe dista țe egale, după cum se vede
în multe picturi păstrate pe zidurile vechilor temple. O pictură din Teba (1400 î.Hr.) arată cum
se desfășoară
șoară o măsurătoare de teren de către două persoane, care întind o sfoară cu noduri
regulate Dovadă a cunoștințelor
dispuse la intervale regulate. ștințelor de care aveau nevoie topografii este așa
numitul „Papirus Rhind”, manual pentru calcularea triunghiurilor, trapezelor, cercurilor etc.
Papirusul datează din anul 1700 î.Hr. î. Herodot (484 î.Hr. - 425 î.Hr.), numit de Cicero „tatăl
istoriei”, spunea ca egiptenii aveau un adevărat plan cadastral în anul 1700 î.Hr.
Cea mai veche hartă păstrată până în prezent este realizată pe pergament și datează din
vremea faraonului Seti I (1304 î.Hr. - 1290 î.Hr.). Pe această hartă sunt reprezentate două
șiruri de munți între care se află două drumuri, de-a lungul unei văi, care duc spre mare și
pozițiile unor exploatări miniere.
Eratostene a determinat pentru prima oară, în anul 240 î.Hr., dimensiunea razei
Pământului (considerat ca sferă) folosindu-se de măsurarea unui arc de meridian, de poziția
Soarelui pe cer la un moment dat și de mărimea umbrei unui obelisc. Eratostene s-a intrebat
cum se poate ca in acelasi moment un bat din Siena sa nu aiba umbra si un bat din Alexandria,
aflat la aproximativ 800 km la nord sa arate o umbra foarte clara?. Pentru diferenta observata
intre lungimile umbrelor, distanta dintre Alexandria si Siena ar trebui sa fie de 7 grade şi 12
minute la suprafata Pamantului, 7 grade inseamna aproximativ a 50-a parte din intreaga
circumferinta a Pamantului, de 360 grade. Eratostene a angajat un om care sa mearga pe jos de
la Alexandria la Siena si sa masoare distanta , rezultând L ≈ 794 km. Efectuând calcule el a
ajuns la o lungime a meridianului de 11573750 m (compară cu valoarea de 10000855,764 m
obținută de astronomul și matematicianul german Friedrich Wilhelm Bessel în anul 1830
d.Hr.). Tot din calcule a rezultat circumferința pamântului de aproximativ 39700 km și o rază
de circa 6320 km. Rezultatul acestor determinări este remarcabil, pentru epoca respectivă, el
diferind cu circa 300 de km față de valoarea acceptată astăzi de 40008 km pentru circunferinta
pamântului şi 50 km pentru raza pamântului acceptata azi de 6371 km.
Odată cu măsurătorile și determinările făcute asupra razei și circumferinței terestre pe care le-a
făcut, Eratosene a pus piatra de temelie a dezvoltării geodeziei şi topografiei ca științe
fundamentale pentru măsurarea și reprezentarea formei și dimensiunilor Pământului. Aceste
măsurători au avut totodată și o altă importanță, Eratostene fiind primul care a descoperit că
forma Pământului poate fi determinată prin măsuratori de arce de meridian.

În domeniul măsurătorilor romanii ca stat administrativ foarte sever au dezvoltat un sistem

cuprinzător pentru măsurarea terenurilor. Dar ei au pus accentul mai mult pe latura practică a
domeniului, decât pe latura teoretică. Hărțile romane nu erau desenate după măsurători
geometrice, în vreun sistem de proiecție cartografică, ci după exigentele intereselor militare si
administrative. Cu toate acestea, romanii au fost cei care au avut cea mai cuprinzătoare știință
topografică, pentru că imensul Imperiu Roman nu putea fi administrat decât prin mijloace
tehnice foarte dezvoltate. Stadiul avansat al tehnicii, și prin aceasta și măsurătorile, permiteau
construcția formidabilă a drumurilor, podurilor și tunelurilor, cât și a orașelor sau a sistemelor
de canalizare
Cel mai reprezentativ produs al acelor timpuri care a ajuns până în zilele noastre sub formă de
copie este Tabula Peutingeriana. Această hartă de 6,75 × 0,34m este realizată pe pergament și
prezintă lumea cunoscută de romani dinspre Insulele Britanice (la vest), până la
fluviul Gange (la est). Pe hartă sunt evidențiate șoselele Imperiului Roman, fiind marcate și
distanțele dintre orașe (în mile romane).

Romanii aveau chiar un zeu numit Terminus, care era stapân asupra hotarelor dintre parcele şi
al cărui simbol era o piatră de hotar.

Apeductele şi drumurile făcute de romani, dintre care multe pot fi admirate chiar şi în zilele
noastre, constituie o mărturie a uluitoarelor lor realizări în domeniul topografiei.

Romanii au aplicat practic topografia, spre exemplu o legiune care se afla în marș, compusă de
obicei din 5500 de soldați, dintre care 10 erau topografi, putea să se stabilească în fiecare seara
în altă tabără, realizată după principii geometrice foarte stricte. Ceea ce reiese foarte clar din
multele schițe romane este extraordinara abilitate tehnică a topografilor romani,
a agrimensorilor, cel mai important instrument al topografilor romani era groma, o alidadă
dublă cu pinule, cu două brațe legate printr-un unghi drept pentru marcarea unghiurilor drepte
si aliniamentelor.

Heron din Alexandria (circa 10 - 70 d.Hr.) a fost un matematician, enciclopedist

și inginer grec. A adus contribuții în geometrie, astronomie, fizică, tehnică, matematică. A
stabilit formula pentru aria rombului (ca semiprodusul diagonalelor); este cunoscut
pentru formula suprațetelor a lui Heron (pentru triunghiuri). Scrierile sale, cunoscute
ca „Metrice” (Geometrie) reprezinta o culegere de formule ale matematicii practice. În jurul
anului 62, în cartea sa „Dioptra”, Heron din Alexandria a demonstrat cum se poate aplica
geometria în topografie (care înseamnă literalmente „măsurarea pământului”). A inventat
diopterul (dioptra), un instrument optic pentru măsurări geodezice și astronomice.

Ptolemeu (în latină Claudius Ptolemaeus; circa 87 d.Hr. — circa 165 d.Hr.) a fost un astronom,
matematician și geograf grec din epoca helenistică, în timpul stăpânirii romane a Egiptului,
teoriile acestuia au dominat știința până în secolul al XVI-lea. A realizat proiecția
cartografică conică dreaptă, care în mare parte este valabilă și astăzi, pentru a putea reprezenta
Pământul în forma sa sferică pe o hartă.
De o importanță istorică deosebită este lucrarea sa „Geographia”, în care Ptolemeu folosește o
rețea asemănătoare paralelelor și meridianelor, care a servit multe secole în orientarea pe hărți.
Lucrarea sa, însoțită de 27 de hărți care consituie primul atlas geografic cunoscut, reprezintă o
introducere la realizarea hărților și se referă la reprezentarea Pământului în forma sa
sferică. Globul pământesc este împărțit în 360° cu Meridianul Zero care trece prin insula Ferro.
Astfel au fost stabilite coordonatele celor mai importante orașe și localități. Ptolemeu, aplicând
metoda enunțată de Hiparh, a întocmit o listă cu aproximativ 8 000 de locuri de pe glob
cunoscute la vremea aceea, precizând latitudinea și longitudinea la care se găseau ele. Nouă
hartă a lumii pe care a prezentat-o Ptolemeu nu a putut fi schimbată timp de circa 14 secole.

Prin secolul al XVIII-lea, familia Cassini a reuşit să realizeze pe parcursul a patru generaţii
primul studiu topografic naţional al Franţei şi a întocmit harta La Carte de Cassini, care este
prima hartă topografică și geometrică întocmită pentru Regatului Franței. Harta nu localizează
cu precizie locuințele sau limitele mlaștinilor și pădurilor, dar nivelul de precizie al rețelei
rutiere reprezentate este de așa natură încât, uimeste si azi.

În restul Europei, studiile topografice naţionale au devenit cunoscute în primele decenii ale
secolului al XIX-lea“.
În afara Europei putem aminti Marele studiu trigonometric de topografie al Indiei efectuat în
1817 cu scopul de a se termina realizarea hărţii Indiei. Studiul a fost condus de George
Everest, cel care a dat numele său celui mai înalt munte din lume. Condiţiile în care au lucrat
aceşti primi topografi nu erau în nici un caz ideale. Historical Records of the Survey of
India dezvăluie că, până prin anul 1861, echipa de topografi a fost chinuită des de friguri şi se
spune că doar 1 din 70 s-a întors acasă în Anglia. Mulţi topografi au fost victimele atacurilor
animalelor sălbatice sau au fost la un pas de a muri de foame. Dar, chiar şi în aceste condiţii,
oamenii erau atraşi de munca pe teren şi de independenţa pe care o oferea ea.
Un grup de indieni cunoscuţi sub numele de pandiţi au ajuns renumiţi în istorie datorită
fascinantei munci pe care au efectuat-o în Nepal şi Tibet. Întrucât în urma unor decrete şi
tratate cetăţenii străini nu mai puteau intra în aceste ţări, topografii s-au deghizat în lama, adică
în preoţi budişti, şi au reuşit astfel să pătrundă în zonele interzise. Ei au fost pregătiţi pentru
această muncă sub acoperire, toţi fiind instruiţi să meargă într-un anume ritm ca să facă exact
2 000 de paşi la o milă (1,6 kilometri). Ei foloseau un rozariu de 100 de mărgele pentru a ţine
socoteala paşilor şi a calcula distanţa.
În tinerețea sa George Washington care ulterior va devenii primul presedinte american a lucrat
ca topograf familiarizindu-se astfel cu terenul coloniei sale natale Virginia lucru care mai
târziu se va dovedi de neprețuit în Razboiul de 7 ani cu francezii si indienii.
Începuturile măsurătorilor terestre în România pot fi localizate începând din secolul al XVIII-
lea, când s-au executat determinări de longitudini și latitudini asupra orașelor București și
Târgoviște de către astronomul și ecleziastul român de origine greacă Hrisant Nottara
(rezultatele au fost publicate la Paris în anul 1716, în lucrarea „Introductio ad geographiam et
sphaeram”) și de către astronomul italian de origine dalmată Ruggiero Giussepe Boscovich
pentru orașele Galați și Iași în anul 1772 și pentru București și Târgoviște în anul 1776.
Primele măsurători cu caracter de topografie aplicată au fost legate de inventarierea moșiilor
boierești în Moldova, cele mai vechi planuri de moșii care s-au păstrat sunt cele din anul 1780
al moșiei Durnești-Ungureni din ținutul Botoșani și al moșiei Brădățelul. În Tara Românească
este cunoscut planul din 1810 al moșiei Băsești, azi Livezile, județul Dâmbovița.
Cel mai vechi învăţământ tehnic din România, izvorât din necesitatea cunoaşterii formei şi
dimensiunii terenurilor şi reprezentării lor pe hărţi şi planuri este cel aşa numit de hotărnicii,
adică de cadastru şi de măsurători terestre în accepţiunea de azi.
In anul 1814, cărturarul Gheorghe Asachi organizează la Iaşi prima Şcoală de Inginerie în
limba română, unde se preda şi cursul practic de Gheodezie şi arhitectură. În 1819 apare prima
promoţie de ingineri geodezi.
Fondatorul învăţământului în limba română în Ţara Românească, marele iluminist şi patriot
Gheorghe Lazăr, înfiinţează în 1818, la Bucureşti, la mânăstirea “Sfântu Sava”, Şcoala
Academiciască pentru Stiinţele Filozoficeşti şi Matematiceşti, prima şcoală tehnică în care se
preda cursul Gheodezia sau ingineria câmpului. Intr-o grupă specială, aici au fost pregătiţi
primii ingineri hotarnici.
Petrache Poenaru, fost elev al lui Gheorghe Lazăr, trimis la studii în străinătate după 1830,
organizează, din 1833, la colegiul Sfântul Sava, două clase de cunoştinţe aplicate, cu scopul
studiului matematicii şi al cunoştinţelor de hotărnicie. La această şcoală naţională au fost
pregătiţi ingineri topografi.
În 1849, în Bucureşti, sub domnitorul Barbu Ştirbei, se reorganizează învăţământul tehnic,
propunându-se înfiinţarea unei şcoli de ingineri cu scopul de “a da elevilor cele mai temeinice
principuri de topografie, construcţia podurilor şi şoselelor şi arhitectură”.
Ştiinţa măsurătorilor terestre are ca obiect de studiu totalitatea operaţiilor de teren şi de calcul,
care sunt efectuate în vederea reprezentării pe plan sau hartă a suprafeţei terestre într-o anumită
proiecţie cartografică şi scară topografică. Conţinutul măsurătorilor terestre a evoluat de-a
lungul timpului odată cu dezvoltarea societăţii, fiind dependent de realizarea unui scop utilitar
legat de activitatea economică şi, respectiv, a unui scop ştiinţific legat de determinarea formei
şi dimensiunilor Pământului. Efectuarea măsurătorilor pe teren, prelucrarea datelor şi
reprezentarea corectă pe planuri şi hărţi a elementelor de planimetrie şi a formelor de relief ale
terenului, se bazează pe folosirea unor instrumente topografice şi geodezice, mijloace de calcul
şi de raportare grafică, care necesită cunoaşterea unor noţiuni teoretice şi practice din diferite
domenii ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel, pentru folosirea practică a instrumentelor topografice şi
geodezice, în vederea măsurării exacte a unghiurilor şi distanţelor sunt necesare cunoştinţe de
optică geometrică, mecanică fină, rezistenţa materialelor şi altele. Pentru prelucrarea
rezultatelor măsurătorilor din teren sunt necesare metode de calcul, ce se bazează pe noţiuni de
geometrie, trigonometrie, algebră, analiză matematică şi informatică. Întocmirea şi execuţia
grafică a planurilor şi hărţilor, presupune folosirea cunoştinţelor de desen topografic şi
cartografic, cu ajutorul cărora se reprezintă diferitele obiecte şi forme ale terenului, printr-o
proiecţie ortogonală, pe plan orizontal.

Ştiinţa măsurătorilor terestre cuprinde o serie de ramuri principale, ce se diferenţiază între ele
atât prin obiectul activităţii, cât şi prin metodele şi instrumentele folosite în procesul de
măsurare, din care, amintim:
1. Geodezia, se ocupă cu studiul, măsurarea şi determinarea formei şi dimensiunilor
Pământului sau a unor părţi întinse din suprafaţa acestuia, precum şi cu determinarea
poziţiei precise a unor puncte fixe de pe teren, ce formează reţeaua geodezică de sprijin
pentru măsurătorile topografice. În cadrul măsurătorilor geodezice, care se execută pe
suprafeţe mari, se ţine seama de efectul de curbură al Pământului.
2. Topografia, se ocupă cu studiul, măsurarea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a
terenului cu toate formele de planimetrie şi de relief existente. În cadrul măsurătorilor
topografice, ce se execută pe suprafeţe mici, nu se ţine seama de curbura Pământului.

Măsurătorile de teren împreună cu reprezentarea lor pe plan se numesc ridicări topografice.

Rezultatul concret al unei ridicări topografice este planul topografic sau harta topografică, pe
care punctele de pe suprafaţa terestră sunt redate prin cele trei coordonate x, y, h, adică atât în
plan cât şi în spaţiu.
Ca urmare, în cadrul topografiei se disting două părti disticte:
1. planimetria, care se ocupă cu reprezentarea pe planuri şi hărţi a proiecţiei orizontale a
obiectelor de pe suprafaţa terestră;
2. altimetria, care se ocupă cu reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi.