LAOCOON ŞI FIII SĂI

Tema este incitantă mai ales din perspectiva istoriei grupului statuar, dar şi al dezbaterilor
care au avut loc de-a lungul secolelor.
Legenda1 îl menţionează pe Laocoon ca fiind un preot roman aflat în slujba lui
Apollo Timbreos şi fratele lui Anhise. Potrivit tradiţiei, zeul îl ura pentru ca îndrăznise să-i întineze
templul, unindu-se acolo cu soţia lui şi concepându-şi astfel fiii (Hyginus, Fabule, 135). Numit
preot al lui Poseidon (Vergiliu, Eneida, 2.201), el a încercat în zadar să-i determine pe concetăţenii
săi să nu aducă în cetate celebrul cal de lemn pe care grecii, prefăcându-se că părăsesc Troia, îl
lăsaseră în urmă; pentru a-i convinge, a lovit calul cu propria-i lance. Pe când se pregătea să
sacrifice un taur în cinstea lui Poseidon, doi şerpi s-au ivit pe neaşteptate din mare, încolăcindu-se
în jurul lui Laocoon şi al fiilor săi şi sugrumându-i.
Laocoon a izbutit să arunce o lance în calul de lemn, iar când troienii erau pe punctul de a
distruge calul, ostaşii troieni l-au adus pe Sinon care prin
minciunile plănuite de Odiseu a ajuns să-l lămurească pe
Priam de faptul că acel cal reprezenta o imagine sfântă a
Atenei. Laocoon, în încercarea sa de a opri intrarea
calului în oraş, a zis: „Acestea sunt minciuni-strigă
Laoocon-şi par inventate de Odiseu. Să nu le crezi ,
Priam! [...] te rog, domnule, să-mi dai voie să jertfesc un
taur pentru Poseidon. Şi când mă voi întoarce sper să văd
acest cal din lemn făcut scrum” 2
Când Laocoon a început jertfirea taurului pentru
Poseidon, doi şerpi marini, numiţi Porces şi Caribea, sau
Curisia, sau Peribea, veniţi de pe insulele Tenedos şi
Kalidnes au ieşit din apă şi i-au atacat fiii gemeni lui
Laocoon, numiţi Atifante şi Timbreo sau Melanto,
încolăcindu-se în jurul trupurilor lor. Laocoon văzând
acestea, le-a sărit în ajutor, dar a avut aceiaşi soartă.
Vergilius descria acest atac al şerpilor ca o pedeapsă
divină pentru că Laocoon a încercat distrugerea calului.
Troienii interpretaseră cele întâmplate ca un semn divin
şi au început să creadă în sacralitatea calului şi că cele
afirmate de Sinon erau adevărate.
Gravură a lui Marco Dente
reprezentând statuia aşa cum a fost descoperită
Vergilius în cea de-a două carte a Eneidei, relatează în acest fel atacul şerpilor: „Şerpii, cu
mişcări ferme, s-au aruncat către Laocoon; primul se încolăceşte între fragilele trupuri ale fiilor lui,
sfredelind şi rupând bietele lor membre, apoi l-au doborât pe tată, care fluturând o săgeată, a sărit în
ajutorul fiilor, formând deja două bucle care îi ţineau strâns trunchiul şi două bucle în jurul gâtului.
Laocoon loveşte cu pumnul ambelor mâini pentru a se desface dintre a şerpilor strânsoare în timp ce
se scurge sudoare şi otravă neagră, în acelaşi timp înălţând către cer înspăimântătoare sunete...” 3

1
Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă şi romană, Editura Mondero, 1992, pp 99
2
Robert Graves – The Greek Myths, 1955, Ed. Penguin UK pp 398
3
Virgiliu, Eneida, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1956
 Mai există o versiune a mitului care zice că este vorba de o pedeapsă a lui Apollo pentru că
Laocoon s-a căsătorie cu Antiopa şi a zămislit copii în faţa statuii zeului, acest lucru fiind considerat
un sacrilegiu odată ce a depus jurământul de castitate. Priam s-a gândit că moartea lui Laocoon a
fost o pedeapsă pentru încercarea sa de distrugere a calului şi nu pentru că acesta nu l-a respectat pe
Apollo.4
Istoria grupul statuar5 fusese cunoscut în descrierile antice, dar se credea pierdut. A fost
descoperit la data de 14 ianuarie 1506 într-o podgorie apropiată de bazilica Santa Maria Maggiore6
din Roma , teren al cărui proprietar era Felice de Fredis şi care se găsea pe colina romană Esquiliae.
Pe acest teren fuseseră clădite Domus Aurea (domul de aur) al lui Nero şi palatul împăratului Titus.
La solicitarea Papei Iulius al II-lea, arhitectul Giuliano da Sangallo împreună cu
Michelangelo, au identificat sculptura ca fiind cea descrisă de autorul roman Plinius cel Bătrân în
lucrarea sa enciclopedică Naturalis Historia: „Trebuie să fie aşezată înainte de toate, nu doar
înaintea artei sculpturii ci şi a picturii. A fost sculptată dintr-un singur bloc de marmură de către
excelenţii artişti Agesandru, Athenodor şi Polydor şi îl reprezintă pe Laocoon, pe fiii săi şi pe şerpii
încolăciţi în mod admirabil.”
Când a fost descoperit, grupului statuar îi lipseau unele părţi componente precum: braţul
drept al lui Laocoon şi al unuia dintre fiii săi şi părţi ale şerpilor marini.
În aceeaşi perioadă, s-a hotărât restaurarea grupului statuar existând controverse despre cum
ar trebui să se refacă braţul lui Laocoon. Michelangelo a propus să se refacă braţul în poziţie
actuală. Artistul a realizat braţul flexat, însă nu l-a ataşat niciodată grupului statuar, ci l-a expus
alături de lucrare.
Ulterior au existat mai multe modificări ale grupului statuar (Giovanni Angelo Montorsoli,
sculptorul Agostino Cornachini).
Interesant este faptul că arheologia a venit în ajutorul artei. Astfel, în anul 1905, arheologul
Ludwig Pollack a identificat braţul original găsindu-l într-un magazin de antichităţi de pe Via
Labicana, Roma. Braţul avea o poziţie flexionată, cum deja anticipase Michelangelo. Restaurarea
finală a fost realizată între anii 1957 şi 1960 şi a fost condusă şi supravegheată de Filippo Magi. În
urma restaurării i-au fost eliminate toate urmele restaurărilor anterioare.
Datarea lucrării nu poate fi stabilită cu certitudine. Iniţial s-a considerat că lucrarea data
din secolul I î.Cr. pentru că se găsiseră semnături ale sculptorului Atenodoro din Rodos, fiu al lui
Agesandru, care a trăit în acea perioadă. Dar în 1954, Gisela Richter a semnalat că numele de
Atenodoro şi de Agesandru erau foarte comune în insula Rodos în acea perioadă şi, plus de asta, a
observat o mare asemănare între grupul statuar şi o friză care reprezenta lupta dintre zei şi giganţi în
Altarul lui Zeus din Pergamon.7 Mai precis, trăsăturile chipului lui Laocoon sunt foarte
asemănătoare cu cele ale gigantului pe care Atena în prinsese de păr, precum şi şerpii marini au
echivalenţii lor în Altarul lui Zeus. Din această cauză Gisella Richter l-a datat în aceeaşi perioadă cu
acesta, în secolul II e.n.
Totuşi, se observă diferenţe între grupul statuar şi statuile de la Pergamon: chipul lui
Laocoon este mai expresiv ca cel al giganţilor, diferenţe de tehnica modelării părului şi lipsa
veşmintelor în grupul statuar faţă de statuie de la Pergamon.

4
Robert Graves – Miturile Greciei Antice, 2018, Ed. Polirom, pp 167
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Laocoon_%C8%99i_fiii_s%C4%83i#Datare
6
M. Tazartes, El Greco, pp 168
7
Seymour Howard, American Journal of Archaeology,Vol. 63, No. 4 (Oct., 1959), pp. 365-369
 În plus, s-a demonstrat că, chiar dacă mare parte din statuie a fost realizată în marmură din
Rodos, unul dintre blocuri este din marmură italiană, provenită din Luni. Acest fapt, nu coincide cu
descrierea făcută de Plinius cel Bătrân care scrisese că a fost realizată dintr-un singur bloc de
marmură. Tazartes semnalează că grupul statuar este realizat din marmură de Frigia.
Datarea în secolul II nu poate
fi susţinută după descoperirea ce a
avut loc în anul 19578. Atunci s-au
descoperit diferite fragmente ale altor
cinci grupuri statuare într-o peşteră,
numită Grota lui Tiberius, în
municipiu Sperlonga din regiunea
italiană Lazio. Grupurile reprezintă
teme homerice şi au fost duse în
peşteră de către cetăţeni romani
înstăriţi pentru a evita distrugerea lor
de către primii creştini sau au fost
cioplite special pentru acea grotă, care
era folosită de Tiberius pentru
banchete.
Grota lui Tiberius
În ceea ce priveşte reflectarea grupului statuar în literatură, Lessing, în opera sa critică
din 1766, numită Laocoon sau despre limitele poeziei şi picturii explică că pictura şi sculptura se
fac cu figuri şi culori în spaţiu şi poezia cu sunete articulate în timp.
Goethe a scris în 1798 un articol, numit Despre Laocoon, în care îşi manifestă nemulţumirea
că artiştii l-au dezgolit pe Laocoon de preoţia sa şi de referinţele mitologice şi l-au transformat într-
un tată normal cu doi fii ameninţaţi de nişte animale. Iese în evidenţă senzaţia de mişcare pe care o
produce grupul statuar, care pare că şi-ar schimba poziţia dacă spectatorul deschide şi închide ochii
în mod repetat. De asemenea, elogiază momentul ales de artişti ca de maximă intensitate: când unul
dintre corpuri e atât de prins de către şerpi încât a rămas fără apărare, al doilea este rănit dar este în
situaţia de a se apăra iar celui de-al treilea îi rămâne încă speranţa că va putea fugi.

În concluzie, consider că „Laocoon şi fiii săi” este un caz sugestiv, atât prin prisma
literaturii timpurii (Plinius cel Bătrân a scris unele comentarii pline de laudă despre opera pe
care o văzuse în palatul împăratului Titus, în jurul anului 70 d.Cr.:), cât şi din perspectiva
parcursului sinuos al grupului statuar, informaţiile obţinute în cei peste 500 de ani fiind într-o
permanentă schimbare (iniţial s-a plecat de la afirmaţia lui Plinius cel Bătrân cum că lucrarea
era realizată dintr-un singur bloc de marmură, ca ulterior Seymour Howard9 să demonstreze
că ansamblul sculptural era alcătuit din mai multe bucăţi de marmură provenind din surse
diferite).

8
Hartt, Historia de la pintura, escultura y arquitectura, pág. 223
9
Seymour Howard, American Journal of Archaeology, Vol. 63, No. 4 (Oct., 1959), pp. 365-369
Laocoon şi fiii săi , Muzeul Pio Clementin din cadrul Muzeele Vaticane din Roma