De-a lungul istoriei sale, literatura latină cunoaște o continuă dezvoltare,

începând cu Livius Andronicus, fiind considerat părintele dramaturgiei romane, până

la vestitul Ius Romanum, însă personalitatea care a contribuit cel mai mult la
împlinirea literaturii antice este celebrul orator Marcus Tullius Cicero.
Cicero, fiul unei familii de cavaleri și notabili municipali, nu avea o situație
materială excepțională și nici nu a avut un predecesor în politica romană, însă
aceste neajunsuri nu l-au oprit să studieze oratoria, avocatura și filosofia greacă mai
întâi în Atena, apoi în Insula Rodhos, unde a devenit elevul oratorului Molon. Astfel,
capătă titlul de ”homo universalis”, fiind erudit în multe domenii. Prima pledoarie o
susține în anul 81 a. Chr. împotriva lui Hortensius, celui mai mare orator al vremii,
numită ”Pro Quinctious”, această pledoarie fiind un discurs juridic în numele lui
Publius Quintius care avea un conflict cu Sextus Naevius în legătură cu un
parteneriat naval. Cariera lui Cicero nu se oprește aici și, începând cu anul 76 a.
Chr., urmează cu ușurință ”cursus honorum”, conferindu-i o carieră politică
remarcabilă.
De-a lungul vieții sale, Cicero a alcătuit o operă imensă, unde se pot distinge
aproximativ 21 de opere filosofice(”De legibus”, ”De amicitia”, ”De fato”,
”Tusculanae disputationes”), 800 de scrisori, cele mai importante fiind doar 4 dintre
acestea (”Ad Atticum”, ”Ad Familiares”, ”Ad Quintum”, ”Ad Brutum”) și 58 de
discursuri, cele mai apreciate fiind vestitele Catilinare, rostite împotriva lui Lucius
Catilina, cel care a fost suspectat pentru plănuirea uciderii lui Cicero. Din aceste
Catilinare, multe fragmente se remarcă prin unicitatea și originalitatea lor, însă cel
mai cunoscut este pasajul ”Exordium ex abrupto”, care face deschiderea întregului
discurs.
”Exordium ex abrupto” reprezintă începutul cuvântării, în care Cicero își arată
disprețul față de omul care a vrut să-l ucidă, Catilina. În acest fragment, putem
observa că vestitul orator utilizează începând cu mijloacele retorice, până la
mijloacele nonverbale și paraverbale, însă face apel la rațiune, simț estetic și
emoțiile auditoriului, pentru a-i capta atenția. Astfel, sesizăm că discursul include o
simetrie care constă în tonalitate, prin începerea bruscă, indicând o serie de
interogații retorice, ilustrând furia lui Cicero îndreptată împotriva lui Catilina, și prin
sfârșit care se termină la fel de neașteptat precum debutul (”O, Tempora!, O,
Mores!”). De asemenea, regăsim anafore (de pildă, ”nihil”, oferind cuvântării o notă
de continuitate și o dovadă de ură a oratorului concentrată asupra osânditului),
varietăți ale construcțiilor (fraze ample, de la emfatic la familiar), schimbări de ton,
în mod crescendo și descrescendo, punându-se accent pe anumite cuvinte-cheie și
gradatio, prin folosirea termenilor în mod treptat, trece de la abstract la concret și
de la exterior la interior, până la planul detaliu al fețelor senatorilor (”(...) nici acest
loc foarte apărat destinat ședinței Senatului, nici chipurile și privirile senatorilor?”).
Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că cele patru discursuri împotriva lui
Catilina nu au fost rescrise, spre deosebire de ”Pro Milo” din care face parte
fragmentul ”Peroratio”.
”Pro Milone” este un alt discurs celebru al lui Cicero, în care, inițial, oratorul
nu acuză un osândit, ci încearcă să salveze un osândit, și anume prietenul său, Milo,
de la o condamnare nemeritată, însă eșuează, iar amicul său moare. Din această
cauză, Cicero a modificat discursul, încercând să explice de ce nu a putut să-l
elibereze din exil, și, ulterior, de la pedeapsa cu moartea. Un fragment reprezentativ
al acesui text este ”Peroratio” aflat la sfârsitul cuvântării.
Încă din primele rânduri putem observa o diferență majoră de atacare și de
tonalitate a acestui discurs față de ”Exordium ex abrupto”, Cicero abordând textul
cu un debut lin, printr-o exclamație retorică, exprimând nefericirea și durerea
provocată de dispariția prietenului său. De asemenea, celebrul orator nu mai
utilizează schimbarea de ton într-un mod brusc, repetat și puternic; dimpotrivă, de
această dată apelează la o tonalitate temperată,potrivită, lină, ce ilustrează un
regret profund legat de moartea lui Milo. Acest fapt rezultă din jocul cu timpurile ale
verbelor ”potuisti” (exprimă dorința de apărare, însă nu a izbutit) și ”potero”
(explică de ce nu a putut să-l salveze), dar și prin negația ”non”, manifestând
eșecul. În aceste condiții, observăm prezența mai multor simetrii, reprezentate, pe
de-o parte, de pronumele personale ”tu”, ”me”, ”ego”, ”te”, conferind textului o
valoare expresivă deosebită dar și o notă de subiectivitate, regăsită peste tot în
discursurile lui, iar pe de altă parte, de poliptotonul reprezentat de substantivele în
caz acuzativ ”in patriam”, care fac referire la salvarea lui Cicero din exil și
reîntoarcerea sa în Roma, și în caz ablativ ”in patria”, cu raportare la rămânerea lui
Milo în capitala romană. De asemenea, se constată o suprapunere a tipurilor de
subordonate, Cicero fiind primul orator care dezvoltă limba latină în acest mod: el a
suprapus o subordonată relativă absolută cu o subordonată interogativă (””).
Așadar, fragmentele ”Exordium ex abrupto” și ”Peroratio” reprezintă atât
succesele carierei, în care celebrul orator făcea dreptate în numele Romei, cât și
eșecurile meseriei, prin moartea nevinovată a prietenilor săi, iar toate acestea au
contribuit la dezvoltarea și prosperitatea imaginii lui Marcus Tullius Cicero.
În concluzie, prin utilizarea numeroaselor repetiții, simetrii, exclamații și
interogații retorice, anafore, poliptotonuri,ingeniozități ale demonstrațiilor, varietăți
de constucție, schimbări de ton și multe alte figuri retorice, putem spune că Cicero
este o personalitate complexă, un ”homo novus” și un ”homo universalis” în
adevăratul sens al cuvântului, cu o vastă contribuție în literatura latină, ce a inspirat
și continuă să inspire oratori din toate timpurile.