Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

1. Încadrarea în context
Literatura interbelică stă sub semnul a două tendințe importante: pe de o parte,
modernismul lovinescian, care susține necesitatea sincronizării cu „spiritul veacului”, iar pe
de altă parte, tradiționalismul, ca reacție firească de autoapărare și de conservare a
specificului național. Această dualitate conceptuală a condus, în domeniul liricului, la o
diversitate de viziuni și reprezentări, propulsând literatura pe o nouă treaptă valorică. În
acest context se afirmă triada profund originală, formată din: Tudor Arghezi (poetul care
a cucerit estetica urâtului), Ion Barbu (poetul matematician) și Lucian Blaga (poetul filosof
și filosoful poet). Acesta din urmă deține o operă vastă, în care tema cunoașterii este
fundamentală, completându-se cu iubirea, mitul sau moartea. Blaga face pasul decisiv către
modernism, prin cultivarea expresionismului, fapt evidențiat și în volumul de debut intitulat
„Poemele luminii”, apărut în anul 1919.

2. Încadrarea în specie și tematică

Acest volum se deschide cu poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care are
valoare de artă poetică, deoarece autorul își exprimă concepția referitoare la actul
creației și la rolul creatorului în univers. Caracterul de artă poetică este evidențiat prin
temele cunoașterii și creației, prin motive specifice (lumina, luna, misterul, întunericul), dar
și prin apelul la eul dionisiac, expresionist, care se vrea într-o permanentă contopire cu
universul („Marele Tot”).
Tema creației este particularizată în poezie prin reprezentarea a două atitudini
opuse față de creație, exprimate la nivel lexical, prin opoziția „eu-alții”: pe de o parte
atitudinea constructivă a eului liric („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), iar pe de altă
parte atitudinea distructiva a celorlalți („lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”). Cele două atitudini sunt subordonate „luminii”, simbol central al poeziei, dar și al
volumului, cunoașterea fiind corelata cu lumina.

3. Structură și compoziție
Opțiunea pentru modernitate este vizibilă chiar de la nivelul structurii externe,
textul valorificând strofa polimorfă, cu rimă albă. Din punct de vedere compozițional se pot
observa trei secvențe lirice, marcate de obicei prin scrierea cu inițială majusculă a
versurilor.
Viziunea despre lume reiese, în primul rând din titlul poeziei. Acesta este foarte amplu,
fiind reluat în incipitul textului și se realizează în jurul unei metafore revelatorii: „corola
de minuni a lumii”. Pentru Lucian Blaga, universul este o corolă de minuni, adică o dispunere
ordonată și armonioasă a tainelor. Verbul „nu strivesc”, situat la formă negativă delimitează
practic un tip de cunoaștere și în text va primi un sinonim prin termenul „nu ucid”. Metafora
revelatorie din titlu este explicată printr-o enumerație de simboluri: „în flori, în ochi, pe
buze, ori morminte”. Florile sugerează frumusețea naturii, în timp ce ochii devin un simbol
al cunoașterii individuale și al spiritualității. Buzele transpun în egală măsură reprezentarea
iubirii, dar și sugestia comunicării, iar mormintele vehiculează realitatea morții. Toate, însă,
sunt văzute de Blaga drept mistere profunde pe care el refuză să le dezlege.
Valorificând un simbol central al operei sale, Blaga diferențiază între două tipuri de
cunoaștere, prin antiteza „lumina altora”-„lumina mea”. În opera lui filosofică („Trilogia
cunoașterii”), el adâncește această diferențiere și propune două structuri cu valoare de
metaforă. Astfel, cunoașterea logică, științifică este supranumită „cunoaștere paradisiacă”,
pe când cea poetică este identificată prin „cunoaștere luciferică”. Prin explicația de natură
științifică, tainele universului sunt anulate, în vreme ce cunoașterea luciferică protejează și
chiar potențează misterul. Aceste idei sunt regăsite și în această artă poetică, fiind
exprimate prin intermediul unor imagini artistice. În acest context deosebit de expresivă
este și imaginea vizuală care valorifică motivul selenar. Efectele feerice amintesc de poezia
eminesciană, dar Lucian Blaga le atașează conotații filosofice prin corelații cu atitudini ale
eului liric. Așa cum, „cu razele ei albe”, luna mărește taina nopții, așa și poetul potențează
misterul și acesta „se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”.
În finalul textului, poetul își va motiva opțiunea pentru cunoașterea luciferică.
Motivația este conținută în verbul „a iubi”, asumat de eul liric, iubirea devenind într-o
manieră profund expresionistă, o nouă cale de cunoaștere. Ultimul vers al textului constă în
reluarea enumerației de simboluri, care acum sunt egalizate prin antepunerea adverbului
„și”: „și flori, și ochi, și buze, și morminte”.

4. Limbaj artistic și prozodie

La nivel de limbaj, se poate observa faptul că Blaga folosește cuvinte simple, dar
expresive, monologul confesiv fiind presărat și cu neologisme („corola”, „fiori”, „mister”).
Se remarcă totodată și ambiguitatea textului, realizată prin utilizarea preponderentă a
sensurilor conotative și preferința pentru metafore.
Nivelul prozodic stă sub semnul libertății tipice scriitorilor moderni. Pentru a da
această libertate expresiei, Blaga ignoră regulile rimei, ale ritmului și ale măsurii,
exprimându-se firesc, discursiv prin versuri albe.

5. Concluzie
În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rămâne o artă poetică
reprezentativă pentru modernismul românesc, o confesiune a unui eu liric dispus să accepte
și să iubească misterul universal.