O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

1. Încadrarea în specie
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu o acțiune
simplă și veselă, realizată prin situații care stârnesc râsul și având un final fericit.
Comedia se realizează în jurul unei categorii estetice, și anume comicul. Acesta se opune
tragicului și reprezintă o atitudine în fața existenței. Sursele comicului sunt multiple,
dar cel mai adesea pot fi regăsite: disproporția dintre fond și formă, dintre un efort
maxim și rezultat minim, dintre esență și aparență. La nivelul speciei amintite, intriga
este foarte simplă, banală, ceea ce determină ca și acțiunea să se mențină în limitele
aceleiași simplități. Există însă și răsturnări de situație care amplifica efectele comice.
Personajele întruchipează de cele mai multe ori defecte umane, căci rolul comediei este
de a demasca imperfecțiunile umane și de a le sancționa prin râs. În textul unei comedii,
pot fi întâlnite adesea mai multe tipuri de comic: de situație, de moravuri, de caracter,
de limbaj ,de nume.

2. Evoluția speciei în literatura română

În literatura română, comedia este cultivată în perioada pașoptistă,
reprezentatul de marcă fiind Vasile Alecsandri, pentru ca în perioada „marilor clasici”,
Caragiale să revină asupra speciei, transformând-o într-o adevărată artă prin texte
precum: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „D-ale carnavalului” și
„O scrisoare pierdută”. Aceasta din urmă a fost pusă în scenă prima dată în 1884 și a
fost publicată inițial în revista „Convorbiri literare” în 1885.

3. Tematică+scene reprezentative
„O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, care satirizează defecte ale
societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ridiculizând aspecte din viața
politică și familială a marii burghezii; astfel opera prezintă moravuri sociale precum
corupția, abuzul de putere, șantajul, adulterul sau parvenirea, care sunt satirizate prin
râs.
Unele scene sunt relevante pentru tema și viziunea despre lume a autorului,
asupra vieții sociale și politice. Scena inițială, din actul I, a discuției dintre Tipătescu și
Pristanda dezvăluie atât rolul prefectului care conduce județul după bunul plac, precum
și situația funcționarului lingușitor, care profită de orice împrejurare, deoarece are
„famelie mare, renumerație mică, după buget”. Numărarea steagurilor puse în oraș de
Pristanda este relevantă pentru modul în care acesta și întregește venitul, cu aprobarea
lui Tipătescu: „Lasă, Ghiță, cu steagurile de alaltăieri ți-a ieșit bine; ai tras frumușel
condeiul.”.
Adversitatea politică dintre Tipătescu și Cațavencu este evidențiată prin citirea
articolului din ziarul „Răcnetul Carpaților”, în care Tipătescu este considerat „un bampir”
care „suge sângele poporului”. Slugărnicia polițistului se reflectă în repetarea replicilor
prefectului până la apariția nonsensului „curat-murdar”.
Tot în actul I se prezintă o altă numărătoare, cea a voturilor, cu o zi înaintea
alegerilor: Trahanache, Farfuridi și Brânzovenescu stau împrejurul unei mese, studiind
„listele electorale”. Replicile lui Trahanache dezvăluie jocurile politice din culisele
alegerilor: „Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg” și
relația cu Tipătescu, pe care îl crede incapabil să trădez interesele partidului, așa cum
lămurește Farfuridi: „Fănică trădător? Ei, bravos!”. În didascalii, autorul surprinde
gradat reacția și stările lui Trahanache pe măsură ce aduce argumente pentru a-l
proteja pe Tipătescu: „încruntat”, „și mai indignat”, „cu ton de mustrare aspră”. Replica
sa de la finalul acestei scene devine relevantă pentru viziunea lui Caragiale asupra
moravurilor epocii: „Ce soțietate! (...) Unde nu e moral, acolo e corupție (...)”.

4. Semnificația titlului
Titlul operei cuprinde explicit obiectul și totodată pretextul intrigii: pierderea
unei scrisori de dragoste. Din obiect al unei relații particulare, scrisoarea devine un
document de interes public. Ca instrument de șantaj, ea deplasează acțiunea de pe scena
politică în culisele luptei electorale.
Astfel, se produce o aglomerare barocă de conflicte și situații comice în care
sunt antrenate treptat toate personajele, atât reprezentanții partidului de
guvernământ, cât și ai opoziției. Aceste conflicte se rezolvă la fel de imprevizibil precum
încep, evidențiindu-se caracterul superficial al acțiunii.

5. Structură și compoziție
Din punct de vedere compozițional, piesa conține patru acte, evidențiindu-se,
astfel, un echilibru de esență clasică, fiecare act cuprinzând mai multe scene, autorul
excluzând noțiunea de tablou și propunând modificările decorului la începutul actelor.
Textul se adaptează specificului operelor dramatice: se poate observa prezența unui
preambul teoretic sau o pagină autorului, în care se oferă indicații referitoare la
spațialitate, temporalitate și o enumerare a personajelor. Astfel, Caragiale situează
acțiunea „în capitala unui județ de munte”, pe care, însă, nu îl numește. Ca indicație
temporală, apare sintagma „în zilele noastre”. Aceste elemente conduc către
generalizarea acțiunii și a tipologiilor umane. În enumerarea personajelor Caragiale
inovează regula clasică, astfel încât ele nu sunt înșiruite în funcție de rolul lor în operă, c
în funcție de tabăra politică din care fac parte. Pe de o parte, se poate observa tabăra
lui Tipătescu și Trahanache, în care se va integra și din Dandanache, întrucât el va fi
candidatul susținut în cele din urmă (simbolizând puterea). Pe de altă parte, se află
tabăra lui Cațavencu, în care se regăsesc Ionescu și Popescu (simbolizând orgoliul).
Pristanda nu este plasat în nicio tabără, deoarece își urmărește doar propriul interes, iar
Zoe se află spre final, sugerându-se faptul că ea este eminența din umbră, care conduce
în realitate.
Finalul fericit evidențiază o viziune critică asupra lumii surprinse, în care corupția
și intrigile sunt repere obișnuită, în care democrația este iluzorie, iar demagogia, patima
puterii și imoralitatea se identifică în toate caracterele politice.

6. Personajele
În ceea ce privește personajele, I.L.Caragiale a fost considerat cea mai mare
creator de tipologii general-umane. El propune o viziune clasică de construcție a
personajelor, pentru că reprezintă caractere comice, fixate într-o dominantă morală.
Totuși, autorul depășește această convenție și individualizează protagoniștii prin
comportament, atitudine și limbaj. Astfel, Trahanache nu este doar încoronatul, ci și
politicianul viclean, Cațavencu nu este demagogul, ci și orgoliosul, iar Zoe reprezintă tipul
cochetei adulterine, dar și al femeii voluntare.

7. Sursele comicului
La nivelul reprezentării diferitelor categorii de comic, Caragiale este magistral.
Comicul de situație mizează pe o serie de tehnici preluate din comedia clasică franceză
(primul ghiul conjugal, evoluția inversă, quiproquo-ul sau substituirea) pe care autorul
român le inovează. De exemplu, în cazul triunghiului conjugal se poate suspecta că
Trahanache știe de relația dintre Zoe și Tipătescu, dar consimte tacit tocmai pentru a
deține controlul suprem. De altfel, scenă în care îi povestește lui Tipătescu despre
întâlnirea cu domnul Cațavencu mizează pe un comic savuros prin contrastul dintre
liniștea lui Trahanache și agitația prefectului. De asemenea, intrările repetate ale
Cetățeanului turmentat (prima oară toată lumea așteaptă de la el o soluție, dar nu oferă,
în timp ce în ultimul act, când nimeni nu mai spera la o rezolvare, el aduce soluția)
amplifică situațiile comice.

8. Concluzie
În concluzie, opera „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale este o comedie
reprezentativă pentru literatura noastră, fiind actuală și astăzi prin moravurile
prezentate.