Liviu Rebreanu (27.11.1885, Târlișaua-1.09.

1944, Valea Mare), se impune în literatura

română cu romane realist-obiective, care investighează substraturile abisale ale violenței.
Problema țăranului român însetat de pământ nu eclipsează tematica analizei psihologice
adâncite, prezentarea evolutivă a dramelor psihice dusă până la patologic. Lupta pentru pământ
marchează atât destinul individual al țăranului, în Ion, cât și destinul colectivității, în Răscoala. 1
Ion este o creație epică de mari dimensiuni, un roman-frescă, aparținând curentului
realist, cu evidente semne ale clasicismului și naturalismului. Romanul Ion a apărut în anul 1920,
este unul dintre cele mai importante romane pe tema vieții satului și a țăranului român, din
literature noastră interbelică. Romanul este alcătuit din 13 capitole, împărțite în două părți:
Glasul pământului și Glasul iubirii, cu o strânsă legătură între ele, putând sugera chiar cele două
momente trăite de personajul principal:patima pentru posesiunea pământului și iubirea pasională
pentru Florica.2
Tema operei o constituie lupta țăranului român pentru pământ, într-o societate împărțită
în săraci și bogați, societate stăpânită de mentalitatea sacului cu bani sau a întinderilor de
pământ. Mesajul romanului are o mare încărcătură de valori etice, dominant fiind idea că dorința
de pământ duce inevitabil la dezintegrarea morală a individului.3
Fundamentală ca semnificație este metafora drumului prin care autorul ne conduce în
spațiul geografic, social,uman etc., unde se va petrece acțiunea romanului. De la imaginea
podului de peste Jidovița, la Pădurea Domnească și Cișmeaua Mortului, de aici pe sub Râpele
Dracului, dăm “ buzna” în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. Spațiul se dimensionează și
avem deodată perspectiva satului aflat la tradiționala horă de duminică.
Într-un tablou schițat în linii sobre, sigure, cu simțiul economiei de limbaj, Rebreanu
fixează grupurile sau figurile individuale ce se vor angaja în conflict în așa fel încât diferențierea
scoială e perfect detectabilă. Este momentul declanșării conflictului dintre Ion, sărăntocul din
Pripas și Vasile Baciu, unul dintre”bocotanii” satului precum și al dezvăluirii frământării
interioare a flăcăului, pendulând între Ana și Florica, între dorința pătimașă de pământ și iubire.
Din calcul, Ion se apropie de Ana pentru că vrea pământurile lui Vasile Baciu și reprimă cu
obstinație glasul iubirii pentru Florica. Manevrele îi reușesc, dar, vădit agasat, trebuie să
înțeleagă că o dată cu pământurile e nevoit să o ia și pe Ana de soție. Capitolul “Nunta”, pe baza
1
Cătălina Mărănduc,Dicționar de scriitori români,București,Editura Lucman,2007,p.374.
2
Marius-Valeriu Grecu, Sinteze de literatură română veche, modernă și interbelică, Craiova,Sitech,2021,p.172.
3
Catrinel Popa,Marinela Popa, Ion Popa, Literatura romană, Manual preparator pe baza manualelor alternative,
clasele IX-XII, București, NICULESCU, 2007, p.117-118.
vocilor interioare, pune în evidență sfâșierea lăuntrică a lui Ion privindu-le pe cele două, Ana și
Florica, pe prima ca proprietar al delnițelor lui Vasile Baciu, prin seducerea ei, pe cea de-a doua
ca potential hoț de sentimente, răpindu-i-o lui George.4
Într-un gest de adorare, Ion sărută pământul. Este în sfârșit printre fruntașii satului dar cu
ce consecințe în plan moral? Relațiile dintre Ion și socrul său sunt aspre, proaspătul îmbogățit
continua să-și disprețuiască părinții iar Anei îi face viața imposibilă, aceasta sfârșind în ștreang.
Lăsând tot mai mult loc “glasului iubirii”, Ion o vrea acum pe Florica, dar sfârșește prin a fi ucis
de soțul înșelat, George Bulbuc. Drama lui Ion trebuie înțeleasă în permanentă legătură cu viața
satului desfășurată în ritm de ritual între naștere, căsătorie și înmormântare, cu toate
evenimentele ce însoțesc accidental sau nu viața colectivității rurale de la începutul secolului
nostru, pe fondul realităților politice specifice Transilvaniei, data fiind soarta românilor din
această provincie.5
Liviu Rebreanu pune în mișcare în această capodoperă o galerie bogată de personaje,
dominant fiind imaginea lui Ion. De dimeniuni monumentale, el se detașează chiar de la
începutul cărții, din scena înfățișând hora. Autorul îi urmărește cu interes și fină intuiție
psihologică tribulațiile flăcăului, oscilând între Florica și Ana, una “ mai frumoasă ca oricând”,
dar săracă, cealaltă urâtă, dar cu “locuri și case și vite multe”. Urmărind evoluția lui Ion,
scriitorul sugerează faptul că iubirea lui pentru pământ este înnăscută, în consecință, destinul lui
se află implacabil sub semnele tragicului. Și într-adevăr, acțiuni, fapte, gesturi, comportament,
totul pregătește sfârșitul personajului, perfect motivat din punct de vedere etic și estetic. Vinovat
de propria-i dezintegrare morală, răspunzător de viața Anei, tulburând în final liniștea unui
cămin, râvnind la Florica, Ion este pedepsit de scriitor, protagonistul fiind concomitant călău și
victim într-o îndârjită luptă pentru demnitate, așa cum o înțelege el prin prisma unei societăți
dominate de inechitate.6
Cu Ion, ca personaj literar, realizat în manieră realistă, cu accente naturaliste, Rebreanu
se înscrie celei mai strălucite descendențe a prozei noastre tradiționale, precum și a literaturii
universal, din care cităm pe Sthendal, autorul romanului “Roșu și Negru”, cu al cărui personaj
central Ion are vădite afinități.

4
Idem op. cit. p.119-123.
5
Ion Rotaru, O istorie literaturii romane, vol.II,Editura Minerva, Bucuresti,1972,p.173.
6
Idem ,p.174
 În imediata vecinătate a lui Ion, potențându-i personalitatea, se află Ana, “madona
campestră”, “mater dolorosa”, prin care autorul ilustrează destinul femeii în societatea vremii.
Cei doi pun în evidență drama căsniciei generate de lupta pentru pământ.
Pe de altă parte, Vasile Baciu este un exponent al celor ce “au”, prin mijloace de care
însuși Ion se va sluji. Țesătura de tip tolstoian a romanului lui Rebreanu dă la iveală destine
asemănătoare așa cum este cel al lui Vasile Baciu și al lui Ion, legate de modul în care cei doi au
intrat în posesia pământului. Acțiunea operei desfășurându-se pe mai multe planuri oferă
cititorului coincidențe, paralelisme care dezvăluie mecanismul atât de complicat al vieții în
permanentă mișcare. George, flăcăul bogat, râvnește la o fată pe măsura lui. Aceasta e Ana care-l
iubește însă pe Ion. Feciorul lui Toma Bulbuc se va căsători în cele din urmă cu Florica desi
cunoaște povestea de dragoste dintre ea și Ion, sau poate tocmai de aceea.
În alt plan urmărim cele ce se petrec în familia învățătorului Zaharia Herdelea. Laura, în
ciuda pornirilor inimii ei, se supune conveniențelor, căsătorindu-se cu George Pintea. Învățătorul
se luptă din greu să facă față dificultăților materiale cu care se confruntă familia sa numeroasă,
precum și cu ingratitudinile autorităților imperial. Preotul Belciug, luminător al satului, apărător
al românismului, preocupat de sporirea venitului bisericii, este aplecat spre chiverniseală în
interes personal, de unde animozitățile ce se nasc între el și familia învățătorului. 7
Există o contrapunctare simfonică, urmărită cu rară artă de Rebreanu în împlinirea
destinului eroilor săi. După formulele mai noi ale romanului, corespondențele neașteptate, ca și
contrastele, dau idea multiplicității vieții și totodată a cadrelor ei omenești comune. În capitolul
Iubirea, Ion se frămantă pradă a două sentimente contrarii dragostea pe care i-o poartă Floricăi și
ambiția de a se căpătui, căsătorindu-se cu Ana.
Rebreanu se simțea înclinat să rețină din psihologia muncitorilor pămantului, mai cu
seamă trăsătura care-i lega de mica lor proprietate și-i împingea să caute sporirea ei cu orice preț.
Observașia e adevărată atata vreme cât îmbrățișează relațiile capitaliste. Rebreanu, ca și alți
scriitori ai vremii, se obișnuise să interpreteze foamea reală de pămant a țăranului, rezultată
dintr-o necesitate economică pe care i-o crează regimul proprietății private, ca o pornire
ancestrală.Gestul eroului care sărută ogorul sugerează, ca de altfel și titlul primului volum Glasul
pămantului, o poruncă atavică, supraindividuală. Rebreanu își mărturisea, în conferința Literatura
și iubirea, credința că oamenii acționează sub imperiul a trei instincte primare- foamea, atracția

7
Idem ,p.175
sexuală și frica de moarte. La nivelul acesta visceral, rațiunea nu-și mai află loc decât într-un
plan secundar. Și în Ion, o preferință către regimul reacțiilor omenești elementare se face simțită.
Romanul nu se sfia să scoată la suprafață brutalitatea, cruzimea răbufnirilor instinctuale care au
speriat critica vremii, obișnuită cu o imagine idilizată a țăranului.8
Liviu Rebreanu ne oferă un roman de creație, în care personajul, privit din exterior, se
constituie din gesturi (al îmbrățișării pămantului, de exemplu) și fapte (seducerea Anei), la care
se adaugă referințele autorului (iute și harnic ca mă-sa. Unde punea el mâna punea și Dumnezeu
mila. Iar pămantul îi era drag ca ochii din cap) sau ale altor personaje Vasile Baciu, doamna
Herdelea, preotul Belciug.9
“Bocotan”, sărăntoci, oameni de pripas, preot, învățător, funcționari de stat, oameni
politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare, cu toții formează o galerie ilustrând o
realitate social-economică, politică și culturală din satul românesc al primelor decenii ale
secolului XX.
Prozator obiectiv, însuși Rebreanu afirma în articolul “Cred”:”M-am sfiit totdeauna să
scriu pentru tipar la persoana întâi”, având convingerea că amestecul eului său ar fi impietat
asupra veridicității. În consecință, narațiunea se desfășoară la persoana a treia. Atitudinea lui
Rebreanu față de realitatea transfigurată artistic, față de personajele cărora le dă viață se
detașează însă cu ușurință, în primul rând din comentariul lui pe seama faptelor, evenimentelor, a
comportamentului personajelor, încât îl simțim pe scriitor manifestând când înțelegere, când
dezaprobare, când ironie.10
Cât privește limbajul, acesta este și el al scriitorului realist. Precizia, proprietatea,
concizia, sobrietatea sunt particularități caracteristice ale stilului marelui prozator. Respectul față
de autor i-a impus lui Rebreanu o exprimare din care lipsesc cu desăvârșire “floricelele de stil”,
podoabele de prisos. Respingând exprimarea frumoasă ca scop în sine, autorul a preferat
exprimarea bolovănoasă, pentru că “strălucirile stilistice, cel puțin în operele de creație se fac
mai totdeauna în detrimentul preciziei și al mișcării de viață”. “De altfel”, afirma în același
”Cred” Rebreanu,”e mult mai ușor a scrie “frumos” decât a exprima exact”. El era pătruns de
conștiința că “Expresia exactă îți cere multă zbuciumare….Numai prin ea poți urmări de-aproape
sinuozitățile sufletului care explică viața”.
8
Idem, p.175.
9
Limba și literatura romană, revista trimestrială pentru elevi, anul VII (X), Nr.4 (octombrie-decembrie),
București,1981,p.25
10
Idem ,p.26.
 Fondator al prozei românești moderne, prin preocuparea pentru social și psihologic,
Rebreanu a contribuit neîndoielnic la intrarea în circuitul european a valorilor naționale. Tradus
în mai multe limbi pe glob, chiar în timpul vieții scriitorului, romanul “Ion” cunoscând șase
versiuni străine, această capodoperă rămâne un document de viață artistic realizat, depunând
pentru totdeauna mărturie despre civilizația noastră rurală, mentalitate, oameni, tradiții și
obiceiuri.11

Bibliografie

1.Grecu, M., 2021, Sinteze de literatură română veche, modernă și interbelică, Editura Sitech,
Craiova.
2.Limba și literatura romană, revista trimestrială pentru elevi, anul VII (X), Nr.4 (octombrie-
decembrie), 1981, București.
3. Mărănduc C., Dicționar de scriitori români, 2007, Editura Lucman, București.
4. Popa C., Popa M.,Popa I., Literatura romană, Manual preparator pe baza manualelor
alternative, clasele IX-XII, 2007,Editura NICULESCU, București.
5. Rotaru I., O istorie literaturii romane, vol.II,Editura, 1972, Editura Minerva, Bucuresti.

11
Ion Rotaru, O istorie literaturii romane, vol.II,Editura Minerva, Bucuresti,1972,p.175.