Iona

de MARIN SORESCU

Marin Sorescu:
- n. 29 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj - d. 8 decembrie 1996, București, a fost poet,
dramaturg, prozator, eseist și traducător;
- debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii "Singur printre poeți"
- poezie: "Tușiți" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), "La lilieci" (1975, 1977, 1980, 1988).
- opera dramatică: trilogia ”Setea muntelui de sare” („Iona”, „Paracliserul” și „Matca”);
„Există nervi”;  A treia țeapă ; „Răceala” ; „Vărul Shakespeare”.

„Iona” - subintitulată “tragedie în patru tablouri”, a fost publicată în 1968 în revista

“Luceafărul.

Mitul biblic (pretext): Aparent, piesa lui M. Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui
Iona. Iona, profet din Israel, este însărcinat în taină să propovăduiască în cetatea Ninive cuvântul
Domnului, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea să se ascundă şi, cu ajutorul unei
corăbii, fuge la Tarsis, dar Dumnezeu îl pedepseste pentru neascultare. Trimite un vânt ceresc care
răscoleste marea, şi corăbierii - pentru a potoli urgia - îl aruncă pe fugarul Iona în valuri. Un monstru
marin îl înghite, din poruncă divină. Dupa trei zile şi trei nopţi petrecute în pântecele peştelui, în
rugăciuni, peştele l-a lăsat pe Iona pe uscat.
Subiectul fabulei biblice, nu-l regăsim decât vag în conţinutul piesei lui M. Sorescu. Eroul
este, într-un anumit fel, chiar opusul omonimului său biblic, care fusese înghiţit pentru că vroia să fugă
de o misiune. Pescarul biblic, închis pentru necredinţă în burta unui peşte, este eliberat dupa pocăinţă.
Pescarul lui M. Sorescu se află de la bun început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a fi
săvârşit un păcat. 

Rezumat:
Piesa este realizată în patru tablouri, organizate în aşa manieră încât primul şi al patrulea să
realizeze simetria tragediei, ele avându-l pe Iona în spaţiu deschis, iar al doilea şi al treilea tablou îl
prezintă pe erou în burţile celor trei peşti mari.
În primul tablou personajul este singur; el se dedublează şi dialoghează cu sine însuşi. Iona
constată că ecoul s-a pierdut, că nu are noroc la peşti, deşi marea e bogată; i-ar fi mult mai uşor să
pescuiască nori... Pentru că este pescar, toate visele sale sunt cu peşti, iar dacă ar fi pădurar, el ar visa
copaci. La sfârşitul tabloului gura peştelui se închide.
La începutul celui de-al doilea tablou, personajul vrea să se sinucidă, dar apoi, cu ajutorul
cuţitului, vrea sa facă o fereastră. În timp ce stătea, în burta peştelui apar peşti mai mici care constituie
hrana peştelui şi Iona începe să cânte “Veşnica mistuire”. Apoi se gândeşte că i-ar putea folosi cuţitul
la construirea unei bănci în mijlocul mării, o bancă pe care să se aşeze pescăruşii.
În tabloul al treilea apar cei doi pescari care refuză să comunice cu el. Iona îşi aminteşte de
mama lui, apoi îşi jupoaie pielea din palmă şi îi scrie o scrisoare mamei lui cerându-i să-l mai nască de
10 ori. Pune scrisoarea într-o beşică pe care calcă apoi şi crede că cineva i-a trimis o scrisoare.  În
finalul tabloului vede nenumăraţi ochi ai peştilor care urmau să se nască. 
În ultimul tablou al piesei (al IV-lea), Iona, bătrân şi istovit de câte burţi de peşti despicase,
iese la lumină dintr-o grotă; se bucură de frumuseţea mării, dar îşi dă seama că nu este fericit. După un
timp vede la orizont burta altui peşte, după care urmează un şir nesfârşit de burţi. Amintirile sale sunt
neclare, nu-şi aduce aminte cine-i sunt părinţii, nu mai ştie nici cum îl cheamă. În cele din urma,
“iluminat”, îşi găseşte identitatea, ştie că este Iona. Această descoperire îi revelează adevăratul drum
pe care trebuie s-o ia: îşi spintecă propria burtă în speranţa că va răzbi la lumină.