Sunteți pe pagina 1din 3

Banditul Halas

De când s- a răspândit vestea că banditul Halas a evadat din Marea


Închisoare, inimile oamenilor au început din nou să tremure de frică, să-și
facă griji pentru viețile lor sau cele ale rudelor. Dar, de asemenea, ca în orice
poveste, au apărut și mulți curajoși ce au plecat în căutarea nelegiuitului:
vânători vestiți și prinți dornici de faimă, însă, extremi de puțini au reușit să
se întoarcă, iar aceia lăsați în viață pentru a spune ce au văzut, pentru a
insufla frica prin relatări.

Un prinț ce a devenit curios de acest bandit este Nicolaevici. Era cunoscut


de majoritatea ca un om leneș, fără ambiții și scopuri, un tânăr căruia îi plac
femeile și petrecerile și nu are prea mari așteptări de la viață. Într-adevăr, îi
plăcea să se distreze, dar doar cei mai apropiați prieteni ai săi știau câtă
ambiție are și cât e de priceput la mânuirea sabiei. Dacă voia, acesta putea
realiza orice, putea obține orice, putea câștiga orice, dar nu îi plăcea să o
arate. N-a visat niciodată să fie vreun faimos cu o mulțime de titluri și să-și
dezvăluie adevărata putere în fața tuturor. Era înalt, suplu și atrăgător, cu un
păr șaten, ochi căprui și sclipitori și cu un zâmbet șarmant. Avea o eleganță în
mișcări, dar un temperament cam...nesupus, nu îi păsă ce vorbește lumea. Își
petrecea timpul cu prietenii prin taverne și pe străzi.

Odată cu creșterea numărului de povestiri și zvonuri despre banditul


Halas, Nicolaevici a devenit din ce în ce mai curios și dornic să fie el cel care îl
ucide, dar nu pentru uriașa sumă de galbeni promisă, ci pentru a demonstra
tuturor de ce este in stare. Încet, încet, prințul a devenit obsedat de către acest
Halas. Asculta toate istorisirile de la oameni și cerea toate amănuntele. Se
zvonea că nelegiuitul s-a înhăitat cu diavolul, că deține o forță
supraomenească și recurge la trucuri și capcane nemaiîntâlnite, mișelești. Dar
prințul credea în foarte puține din cele relatate. Totuși, se antrena zi și noapte,
își punea gândurile cap la cap și încerca să găsească o metodă pentru a-l
învinge pe acest „demon”.
Mai întâi, a plecat în căutarea supraviețuitorilor. A fost foarte marcat să
găsească niște stafii a foștilor luptători: niște oameni slabi, triști, dărâmați ce
abia puteau să vorbească de cele întâlnite. Nicolaevici voia să afle cât mai
multe despre acest Halas, despre stilul său de luptă și capcane. Din toate
istorisirile el a observat că lupta a început surprinzător, neașteptat, printr-un
șiretlic. Banditul era prezentat ca un om înalt, solid ca un munte, cu ochi goi și
cruzi, chipul desfigurat. Avea glasul inuman, forța nemaiîntâlnită și viteza
mișcărilor uimitoare. Într-una din relatări a aflat că avea un tatuaj straniu pe
una dintre mâini.

După multe luni de pregătire, Nicolaevici s-a decis. A mers la tatăl său și i-
a cerut cel mai bun cal, cea mai bună armură și merinde de drum. La auzul
celor spuse, regele a început să râdă, dar a acceptat în bătaie de joc. Nu i-a dat
nici cel mai bun cal, nici cea mai bună armură. Astfel, prințul a plecat. Mulți
l-au sfătuit să renunțe, că își va găsi sfârșitul, dar tânărul și-a arătat
încăpățânarea, ambiția și și-a respectat decizia. Arăta ca un adevărat soldat,
cu scut și armură, cu privirea țintă, decis să îi pună capăt acestui criminal.

A urmat un drum ce ducea spre vest, spre pădurea unde a fost ultima
oară zărit. Astfel a mers Nicolaevici zile bune, cu ochii în patru, în căutarea
lui Halas. În cele din urmă a ajuns în locul ultimei bătălii purtate de bandit.
Urme de luptă se vedeau în iarbă, sânge. Semnele duceau spre râul din
apropiere, așa că prințul o apucă spre sensul de vărsare. După cam o oră de
mers, descoperi și corpul bietului om, dus, fără suflare. Era alb la piele și cu
multe răni pe trup. Semăna destul de mult cu Nicolaevici la chip, dar era mai
scund și cu câțiva ani mai în vârstă. Prințul îi săpă o groapă și îl înmormântă
creștinește. Înnoptă pe mal, unde găsise corpul celui ucis.

A doua zi a fost destul de încordat și atent la orice sunet. Așa și a treia și a


patra zi, dar nu s-a întâmplat nimic. Era spre sfârșitul celei de a cincea, pe
amurg, când dinspre doi copaci se auzi o trosnitură. Ieși un tânăr cu o armură
cu două mărimi mai mari, furată cel mai probabil, cu un paloș ce îl târa după
el. Părea că abia a împlinit vârsta maturității, deși era destul de voinic. Avea o
privire ciudată, ușor stranie, dar Nicolaevici nu se sperie, ci îl luă la întrebări
pe băiat, ce caută aici și cine e. Băiatul răspundea într-una că numele lui e
Halas și că se află aici ca să îl omoare. Prințul zâmbi și îi spuse tânărului să
meargă acasă căci e târziu și periculos, dar acesta, în loc să plece ridică
paloșul cu greu și încercă să își doboare adversarul, mult prea lent însă.
Nicolaevici îl sfătui să se liniștească, dar băiatul mai încercă o dată să îl
nimerească. Când își ridică brațul, prințul îi văzu un tatuaj tulburător, așa că
pentru o clipă își aminti de povestirea unuia dintre luptătorii învinși și un
tremur îl cuprinse în tot corpul. Paloșul se îndreptă fulgerător spre el și abia
apucă să se ferească, totuși rămânând cu o zgârâitură pe braț. Nicolaevici
abia atunci a înțeles. Băiețandrul din fața sa chiar era Halas, temutul bandit.
Deodată părea mult mai în vârstă la înfățișare, mult mai voinic, cu ochi goi,
iar chipul frumos de mai înainte era desfigurat. Abia apucă să-și scoată săbiile
că ucigașul, deodată transformat, se năpusti asupra prințului. Povestirile
chiar erau reale, vocea criminalului era una supraumană, forța una
zdrobitoare, iar viteza mișcărilor uimitoare. Nicolaevici nu a mai întâlnit
niciodată un astfel de adversar. Încerca să se apere cu toată puterea, dar
odată cu timpul căpăta din ce în ce mai multe răni și devenea din ce în ce mai
epuizat. Frustrat de incapacitatea de a face altceva decât de a se apăra,
recurse la un șiretlic învățat de unul singur la antrenamente. Se lansă în
ofensivă și reuși să îi cresteze banditului o tăietură pe piept. Curgea un sânge
negru ca smoala, straniu. Acesta rămase surprins că s-a ales cu o rană, iar
deodată, această creatură, ce inițial părea să fie doar un criminal, nu mai era
neobosită, de neînvins. Așa că lupta devenise una crâncenă, splendid de privit
felul cum cei doi adversari se roteau unul în jurul altuia, ca într-un dans.
Mulți ani după aceea barzii aveau să cânte despre acest duel. Secretul lui
Nicolaevici ce l-a făcut să reziste atât era că nu se lăsa străpuns, controlat de
acea privire goală, crudă a acelei ființe posedate. Dar într-un final, unul din
cei doi trebuia să cedeze. Epuizat, prințul alunecă și căzu. Privea de jos cum
paloșul se îndreaptă spre el, iar cu o ultimă forțare, se feri din calea armei și
imediat îi tăie capul banditului, ce căzu mort, ucis.

Imediat după aceea prințul leșină pentru mult timp din cauza rănilor și a
efortului depus, pentru a se trezi peste multe zile în urale de oameni ce îl
sărbătoreau. A învins.

Astfel, Nicolaevici a ajuns cunoscut în toată lumea ca eroul ce l-a omorât


pe temutul Halas.