…………………………………………………………………………… de ……………………………………………..

- Acolo era! Uite, acolo, în largul insulelor Trinidad, la 9 şi 22' latitudine nordică. Imposibil să mă înşel!
Beţivul ciocănea cu degetul său negru într-un petec de hartă pătat de grăsime, iar fiecare din afirmaţiile lui pătimaşe
stârnea hohote de râs printre pescarii şi docherii strânşi înjurai mesei noastre.
Toţi îl ştiau. Se bucura de un statut special. Făcea parte din folclorul local. îi oferisem de băut ca să auzim una din
istoriile sale, pe care le povestea cu o voce hârâită. Cât despre aventura lui, era tipică şi în acelaşi timp întristătoare,
cum se întâmplă deseori.
în urmă cu patruzeci de ani dispăruse pe mare, ca aţâţi alţii. I-au scris numele în biserică, alături de numele celor din
echipajul său. Pe urmă l-au uitat.

Nu într-atât, totuşi, ca să nu-1 recunoască atunci când, după douăzeci şi doi de ani, a apărut din nou, hirsut şi pătimaş,
însoţit de un negru. Istoria pe care-o debita cu orice prilej era stupefiantă. Unic supravieţuitor din naufragiul vaporului
său, ar fi rămas singur pe o insulă locuită doar de capre şi papagali, plus negrul ăsta pe care, zicea el, îl salvase din
ghearele unei hoarde de canibali. în cele din urmă au fost culeşi de o goeletă englezească şi s-a întors acasă, după ce-a
câştigat ceva avere făcând un comerţ mai mult sau mai puţin dubios, lucru nu prea dificil, pe vremea aceea, în Caraibe.
L-au sărbătorit cu toţii. S-a însurat cu o tânără ce-ar fi putut să-i fie fiică, iar viaţa normală părea să fi cicatrizat acea
paranteză ca o rană căscată, de neînţeles, plină de verdeaţă luxuriantă şi ţipete de păsări, deschisă în trecutul lui de un
capriciu al destinului.
Asta în aparenţă, pentru că de fapt, sporind cu fiecare an, o frământare surdă părea să roadă dinlăuntru viaţa de familie
a lui Robinson. Prima victimă a fost Vineri, servitorul negru. După luni de purtare ireproşabilă, a început să bea - mai
întâi cu fereală, apoi cu tot mai mult tam-tam. Pe urmă a urmat povestea cu cele două fete nemăritate, oploşite la azilul
Saint-Esprit, care-au născut aproape în acelaşi timp doi prunci metişi ce semănau leit. Dubla crimă nu era astfel
semnată?
Dar Robinson 1-a apărat pe Vineri cu o ciudată îndârjire. De ce nu-1 gonea? Ce taină - de nemărturisit, poate - îl lega de
negru?
în sfârşit, sume importante au fost furate de la vecinul lor, şi, chiar înainte să fie bănuit cineva, Vineri a dispărut.
- Imbecilul! comentase Robinson. Dacă voia bani ca să plece, n-avea decât să-mi ceară!
Şi adăugase, imprudent:
- De altfel, ştiu foarte bine unde s-a dus!
Păgubaşul a prins din zbor această declaraţie şi i-a pretins lui Robinson să-i înapoieze banii sau, dacă nu, să i-1 predea
pe hoţ. După o slabă rezistenţă, Robinson a plătit.
Dar începând din ziua aceea, a fost văzut, din ce în ce mai sumbru, rătăcind pe cheiuri sau prin cârciumile din port,
repetând uneori:
- S-a întors, da, sunt sigur, acum e acolo, puşlamaua!
Căci într-adevăr, o taină indicibilă îl lega de Vineri, iar taina aceasta era un anumit petec verde pe care, chiar la
întoarcerea sa, un cartograf din port îl adăugase în locul indicat de el, pe oceanul albastru al Caraibelor. Insula aceea, în
definitiv, era tinereţea lui, marea lui aventură, superba lui grădină solitară! Ce aştepta sub cerul acesta ploios, în oraşul
ăsta lipicios, printre aceşti negustori şi pensionari?
Tânăra soţie, cunoscătoare a sufletului omenesc, a fost prima care a intuit strania şi ucigătoarea lui mâhnire.
- Ţi-e urât, este limpede. Hai, recunoaşte că ţi-e dor de ea!
- Eu? Ai înnebunit! De cine, de ce să-mi fie dor?
- De insula ta pustie, vezi bine! Şi ştiu de ce nu pleci acolo chiar acum: din cauza mea!
El protesta zgomotos, dar, cu cât striga mai tare, cu atât ea era mai sigură că are dreptate.
Ea îl iubea cu duioşie şi nu-i putuse refuza niciodată nimic. A murit. El şi-a vândut neîntârziat casa şi pământul, apoi a
închiriat un velier cu destinaţia Caraibe.
Au mai trecut nişte ani. Lumea începu să-1 uite din nou. Dar când a apărut din nou, părea şi mai schimbat decât era
după prima călătorie.
Revenise cu un vechi cargou, la bordul căruia fusese angajat ca ajutor de bucătar. Era un om îmbătrânit, secătuit, pe
jumătate ruinat de alcool.
Povesti o poveste ce stârni un râs general. De ne-gă-sit! După luni de căutare îndârjită, insula lui rămăsese de negăsit,
în această căutare deşartă, se aruncase cu o furie disperată, irosindu-şi puterea şi banii pentru a regăsi acel pământ al
fericirii şi libertăţii ce părea dispărut pe vecie.
- Şi totuşi, acolo era! repeta el încă o dată în seara aceea, ciocănind cu degetul pe hartă.
Atunci un bătrân timonier s-a desprins de ceilalţi şi a venit să-1 bată pe umăr.
- Vrei să-ţi spun ceva, Robinson? Insula ta pustie e acolo, bineînţeles că-i tot acolo. Ba chiar, te asigur, ai regăsit-o cu
adevărat!
- Am regăsit-o? Robinson se înăbuşea. Adică nu mă crezi?...
- Ai regăsit-o! Poate-ai trecut de zece ori prin faţa ei. Dar n-ai recunoscut-o.
- N-am recunoscut-o?

- Nu, pentru că ce s-a întâmplat cu tine s-a întâmprat şi cu insula ta: a îmbătrânit! Asta-i, vezi tu, florile se fac fructe,
fructele se fac lemn, iar lemnul verde se face vreasc. Totul se trece repede aici, la tropice. Chiar şi tu! Uită-te în oglindă,
nătărăule! Şi spune-mi, cum era să te recunoască, insula ta, când ai trecut prin faţa ei?
Robinson nu s-a privit în oglindă, sfatul era de prisos. Şi-a plimbat peste toţi cei de faţă o privire atâta de tristă şi de
sălbatică, încât valul de râsete ce pornea şi mai tare a îngheţat dintr-o dată, şi o linişte grea s-a lăsat în tavernă.