Legenda întemeierii Romei

Sandu Ștefan

Clasa a 7-a
 Legenda Întemeierii Romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de
mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat
pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.
Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a
crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult
cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a
dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim
dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să
navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri.
De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era
aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.
Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit
Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera
jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte
grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas
rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul
băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur
nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile
urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la
urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus,
dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau
biruinţă asupra duşmanilor.
În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau
Iulus, cu toate că era încă nevârstnic.
Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o
altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia
să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi
el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au
pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor
Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.
Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit
şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea
urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor.
Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca
după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius,
care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat
terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său.
A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la
închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit

Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă.
I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i
ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă
sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă
de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui
ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu
coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul
apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că
apa în creştere îi va lua repede şi se vor
îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă
în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat
până s-a oprit sub un smochin. Tocmai
când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci,
deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi
omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.

Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat
la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le
scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a
înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de
frică să nu atragă mânia lui Amulius.
Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de
copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi
isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut
drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare
de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani,
tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară
prăzile.
Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când
tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu
prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere
asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui
Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat
o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.
Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine
este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine
se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul
fratelui său.
Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal,
fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind
primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din
închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai
atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în
ajutor.
Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul
fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui
Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi
l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba
Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile
pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură

voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi.
Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se
învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor
păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi
cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră
alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o
aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o
parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.
Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu
departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la
miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori.
Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare
cetate.
– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să
săpăm şanţurile şi să aducem piatră!
Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese
acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre
tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba
începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de
zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.
– Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va
purta ea?
– E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat
de-abia de-o palmă…
– Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.
– Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să
hotărască augurii!
Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o
înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî
astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse
acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde
începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se
arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această
prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.
Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse
mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară
cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o
botezară Roma.
– Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte
secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor
mei să piară numaidecât!
– Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec
zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.
– Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi
împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.
Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.