Legenda intemeieri romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei,
la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi
războinici avându-l în frunte pe Aeneas.

Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au
povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a
lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu
faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii
şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De
aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a
dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.

Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece
Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii
căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de
sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume,
cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu
credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar
pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.

În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă
nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe
mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat
de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au
poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.

Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi
apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea
doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase
moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an.
Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea
anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca
Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să
domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus.

Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă. I-a răpit mamei şi i-a încredinţat
unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele
lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut
înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe
malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor
îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat
până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de
sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii
îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.
Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-
i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi
întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii,
dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.

Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii
păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi;
când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau
în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine,
jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori,
îi bătură şi le luară prăzile.

Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori
erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi
Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe
Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele
lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.

Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul
şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu
mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.

Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum,
ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva
credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se
înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede
şi au venit în ajutor.

Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au
strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi.
Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile
bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai
cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să
întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele
Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de
pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la
drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de
altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru
o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea
apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.

Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea
drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la
miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin
puternic pentru o viitoare cetate.

– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm
şanţurile şi să aducem piatră!

Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să
aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci,
alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească
temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de
treabă.