* //.

// 2

D-R A. TĂLĂȘESCU

SOLORIN
LEGENDA NAȘTEREI POPORULUI ROMAN

BUCUREȘTI

TIPOGRAFIA „VOINȚA NAȚIONALĂ“

STRADA BRE7.OIANU No. 1 bis.
1906.
 Sorei mele iubite

9 9

3n amintitea copiCatiei ixoadtte petiecute Ca poaCeCe

munte Cui Pîloma.
 'y
Nu de pe buze înșelătoare cules ani această
legendă necunoscută vouă. Parte găsit-o am
scrisă in litere șterse pe stâncile prăpăsliilor
Retezatului, sub pături de mușchi uitate de
vreme; parte auzit-o am șoptită de suspi­
nele copacilor străbuni de prin văile și pă ■
durile nepătrunse de picior de dușman, po­
vestite de iarbă și de frunză de pe lângă
căi'e cunoscute și tainice, pe unde acum 18
veacuri umblase Tata-Traian.
Cine o mai umblă pe acolo, mai poate ceti
și auzi multe ! ..
A. T.
■; cV > * - -’p-V - ~ !' •'

I.

OCHIUL LUI DUMNEZEU

 I

GRIJA ÎMPĂRATULUI NERVA

f°s^ °dată de demult un împărat bă-

trân, atât de bătrân încât nimeni din
-—-întreaga lui împărăție nu apucase
încă timpul în care el să nu ti fost bătrân.
Astfel, viața lui în închipuirea supușilor
săi se confundă în trecut cu însăși vecini-
cia, întocmai ca hotarele împărăției sale,
cari se atingeau ca și capetele unui șer-
par lat în jurul pântecelui pământului să­
tul de bogății.
P’acel împărat îl chemă Nerva și’și aveă
scaunul împărăției sale în falnica cetate
neperitoare a Romei.
Nimeni însă, din nemărginita lui împă­
răție, nu-și putea da seamă pentru ce,
Doamne, trăește dânsul atâtea vieți de om,
deoarece nimărui nu-și descoperise nici a-
mănuntele trecutului său, nici nu și ar fi
deschis vreodată cuiva dorințele viitoru­
lui său.
El n’aveă moștenitori.
La urma urmelor Dumnezeu totuș îl în­
vrednici de un frumos și voinic fecior,
 10

pe care îl numiră Marcu Ulpiu Nerva, dar

căruia, pentru ca să trăiască, îi mai deteră
și numele de Traian.
Nu cu mult înăinte de timpul când în­
cepe istoria noastră se născuse într’o țări­
șoară de la Răsărit din împărăția Romei
un mare proroc, despre care vestea lumei
șoptea prin mulțimea poporului care se
adună în taină noaptea prin ruine și prin
catacombe, că el ar fi fost trimis dea-
dreptul de către Dumnezeul unic, atotpu­
ternic și preabun, pentru ca să deslege
păcatele strămoșești ale omenirei.
Se zicea chiar că acel Messia, prin în­
vățăturile lui ar fi făcut să înceteze rătăci­
rile minței omului de prin pustiurile în­
tunecoase ale răutăților.
Atâta putere dumnezeiască avusese acel
Messia, atâtea lucruri necunoscute omeni­
rei până atunci, ca : iubirea deaproapelui,
credința și speranța, propovăduia acel sfânt
învățat, încât lumea numai decât crezu in
El, că cu adevărat este fiul lui Dumnezeu
venit sub formă de om pentru rescumpă-
rarea lumei din robia întunericului.
Gloria lui se lăți peste tot pământul cu
iuțeala cu care lumina soarelui ajunge în
zarea ochilor noștri.
Această aparițiune divină, supraumană,
 11

era însuș Isus, sublimul fiu al Măriei din

Nazarelh.
Bătrânul împărat aflase și el că în îm
părăția sa o nouă sectă religioasă, ciudată
prin credința sa, se lasă a fi sfâșiată fără
apărare de fiarele circurilor și că femei
slabe, moșnegi și copii mor cântând osanale
pline de speranțe, fiindu le făgăduită o
altă viață fericită, pe o altă lume, mai
bună.
Ajungându-i la cunoștință toate acestea,
simți și el în sine dorința de a pătrunde
adevărul curat în această privință.
I se păru venită vremea și datoria ca să
ajute cu totdinadinsul la stingerea de pe
lume a tuturor credințelor rătăcite cari
turburau inimile și mințile supușilor săi.
Muncit fiind pe de o parte de secretul
în virtutea căruia își datoră viața pe a-
ceastă lume, chinuit fiind de dorul cunoș­
tinței cauzelor atâtor patimi ce bântuiau și
pe acele vremuri lumea ; văzându-se încă
pe sine atât de bătrân cum altul la fel nici
că mai eră pe pământ, nici că ar fi auzit
măcar să fi existat vreodată înaintea lui,
apoi, mai avînd și o presimțire că la
urmă — și nu peste mult — va trebui să
moară și el, în fine, turburat de toate a-
ceste preocupări, doriă să știe apoi să
moară :
 12

Care este rostul omului pe pământ, pre­

cum și care este soarta ce-1 așteaptă după
moarte în lumea umbrelor ?
Se hotărî dar ca pentru deslegarea tai­
nelor cari învăluesc
existența,
suferința și
eternitatea
să trimită pe urmele Messiei celui omorît
și înviat, pe unicul său fiu, pe viteazul și
de dreptate iubitorul Traian, ca să cerce­
teze adevărata știință în credința nouă.
Din cele ce auzise el, Judeii, dușmanii
neînduplecați ai creștinilor, cum se che­
mau acei credincioși, căutat-au prin toate
căile diferite ca să talșifice adevăratele
dogme ale lui Isus, căutat-au chiar să con
funde origina lui Isus cu trecutul istoric
al Bibliei lor imorale.
Dela început credincioșii au fost porniți
fără a lor voie pe căi ce conduc spre con-
fuziune, din cauza primirei Bibliei antice
ca temelie sgronjuroasă pentru religiunea
creștină.
Așa începură primii creștini să alunece
de pe baza netedă pe care pusese Christ
credința în adevăr, în Dumnezeu, spre un
povârniș plin cu felurite erezii.

Plecat-a puternicul fecior de împărat

 13

peste șapte mări și șeapte țări spre depăr­

tata provincie de la Răsărit, unde se năs­
cuse, trăise și murise Isus, și de unde a
început a se răspândi în lume de către A-
postolii lui și în numele lui cuvântul adevă­
rului.
Dar, înainte de a fi părăsit Italia, Tra-
ian făcu cercetări prin Roma și prin di­
ferite orașe asupra credinței creștine.
El observă numaidecât că propăvădui-
rea aceasta are o parte neînțeleasă, cețoasă,
așa că la urmă întreaga lege rămase la
poarta sufletului său setos de cunoștința
adevărului curat.
Aflase el și venerabilul său părinte că
ce anume s’a întâmplat în numele dreptă­
ții sub guvernatorul Pilat, că cea mai mi-
șelească judecată din lume a pus pe vecie
pecetea infamiei asupra neamului jidovesc.
Aflaseră ei de chinurile și răstignirea Mes-
siei și de neexplicabila lui înviere.
Și atunci, acești suverani ai popoarelor
de pe pământ și-au creat o judecată înțe­
leaptă : că Cel ce prin suferință și prin
moarte a trecut la nemurire numai El
poate ști misterele vieții, ale suferinței și
ale eternității.
Pelerinagiul lui Traian la locurile sfinte
nu este amintit nici în cronice, nici în
scripturile sfinților părinți, căci nime pe
 14

lume, afară de ilustrul său părinte, n'a

știut cine se ascunde sub haina simplă de
călător ce îmbrăcase strălucitul fiu de îm­
părat pentru a întreprinde acea călătorie.
Drumul spre patria lui Isus îi era cam
greu. El plecase singur-singurel, ca orice
om de rând, pe jos, sprijinit de cârja dru­
mețului, luânduși merinde pe trei zile, pe
când calea până acolo pe puțin era de trei
luni.
Greutățile drumului nu stăteau în de­
părtarea de bătut pe jos, căci viteazul fe­
cior de împărat eră din acei oșteni oțeliți
în tot felul de lupte, cari înving năzdră­
vanii popoarelor celor mai sălbatice, gi-
ganții ce răsucesc grumazul zâmbrului celui
mai fioros, întocmai precum un copil frânge
gâtul sermanei prepelițe, pe care n’a nime­
rit-o bine acul săgeții.
Greul eră în a trece o mare întinsă în­
tre apus și răsărit. Mai ales că el, potrivit
ordinului prea măritului său părinte, nu pu­
tea să plece pe vre-o corabie împărătească,
nici chiar din cele pe cari de obiceiu că­
lătoresc negustorii, de oarece îndată ce ar fi
fost descoperit de cine-va, pe loc ar fi în­
cetat și puterea ce o primise de la tatăl
său, puterea tăiniciei.
Astfel niciodată n’ar fi putut descoperi
adevărul căutat, fiindcă și pe acele vre­
 15

muri regii și împărații erau mai ales ase-

diați de cete de mincinoși, cari întotdea­
una năzuiau a pune stavile cât de însem­
nate între suverani și adevăr.
Așa dar, mers a mers falnicul Traian
zile lungi de dimineață până seara, ajun­
gând la sfârșitul săptămânei la malul mării,
la orașul Brundusium vestit port maritim
situat pe cealaltă coastă a Italiei, spre Ră­
sărit.
Aci informându-se asupra vaselor ce se
găseau în port, află că o corabie grecească
numită «Psyche» trebuia să plece chiar în
ziua următoare la Alexandria din Egipt
și tocmai avea nevoie de a și complecta
echipajul cu un cârmaciu.
Se travesti deci în marinar și se tocmi
de cârmaciu, asigurând prirt vorbe maes­
tre că pricepe meseria.
Negreșit că Traian era un renumit răsboi-
nic, nu numai pe uscat ci și instruit în ale
marinei. El, «când se află pe mare, nu se
mulțumea numai cât a privi semnalurile și
mișcările vaselor și ale pînzelor, ci se așeză
singur la cârmă, și asemenea celor mai
zdraveni tovarăși, el tăia valurile, stăpânea
vânturile revoltate și urcă cu puterea vâslii
cele mai repezi șivoaie.»
Căpitanul corăbiei îi crezu, fără a-1 fi pus
 î(i

la vre-o probă, ci numai scurt pe cuvânt

îl și angaja ca marinar.
Atât de impunătoare îi era figura, așa de
netedă îi era vorba și așa de bine îl prin­
deau chiar hainele de marinar.
Apoi Traian vorbea bine grecește, limba
corăbierilor de pe atunci.
In acest mod tânărul nostru călător de­
veni cârmaciu pe o corabie mare cu tiei
catarge, care părea a fi una din puținele
corăbii vechi construite în stil fenician.
«Psyche», ca o matronă cochetă se legăna
pe valurile pline ce în mod curtenilor se
prelingeau pe lângă pieptul ei impunător.
 II

NAUFRAGIUL

vreme bună și cu vânt favorabil,

pentru un cârmaciu de bună voie
—1 ca Traian, nu era cine știe ce lucru
greu a ține cârma, căci omul deștept, di­
bacii! și puternic iute se deprinde la și mai
greu, cu atât mai curând un puiu de vul­
tur ce eră, care niciodată nu se sfiește să
înfrunte cu privirea sa văpaia soarelui or­
bitor.
Traian simți numaidecât că «Psyche* nu
prea îl ascultă, dar speră în tăcere că se va
deprinde de grabă cu neajunsurile vasului.
Peste noapte însă, după ce eșiseră încă
de mult din apele Italiei, plutind în larg
spre țărmuri grecești, ca din senin se iscă
deodată o vijelie, ce venea așa de urgisită
de prin pustiurile Africei, un uragan, de
care nici marinarii vechi nu-și aduceau
aminte să-i mai fi văzut perechea.
Cârmaciul nostru însă stă înfipt ca o
stâncă la postul său pe corabia la care
vijelia înhămase balaurii infernului.
Gemând plină de spume, în lupte cu
2
 ¿8

furtuna năpraznică, trebuia să treacă printre

niște insule stâncoase, inevitabile din causa
vântului ce băteâ. Catargul mare se prăbuși.
Deodată se rupse lanțul dela frâul câr­
mei care de ici încolo nu l mai asculta și
pe când cârmaciul nostru se căznea să su­
plinească stricăciunea, corabia se suci și
un val blestemat rupse însăși cârma toc­
mai în momentul suprem când trebuia în­
dreptată corabia ca să poală aluneca pe
lângă coasta stâncoasă.
De ici în colo ce mai lipsi ?
Un moment, ne mai pus la socoteală, în
care biata găoace neputincioasă fu împinsă
cu toată puterea vântului spre mal.
Căpitanul, văzându-și corabia perdută, și
temându-se ca nu cumva să i se spargă
departe de mal, porunci și i se întinseră
toate pânzele în plin, zdrențuite așa cum
erau, spre a dă avânt vasului, cu toată
iuțeala vijeliei, spre uscat
Speră ca, corabia fiind pusă pe uscat a-
proape de mal, să aibă timp a debarcă echi-
pagiul cu luntrea corăbiei. Insă vai ! cora­
bia fii trântită cu o așa colosală putere între
niște stânci ascunse sub apă, în cât peste un
minut ca o coajă de ou sdrobită sub călcâiul
unui uriaș, zăcea plutind sfărâmată în mii
de țănduri.
Nime, doar stâncile ce zăceau ca niște
 I!»

trântori la marginea malului și o încântă­

toare pădure de castani și de măslini, ce
de astă dată gemea și ea sub biciuirea fur-
tiniei, fuseră martorii acestei catastrofe.
Și din cei douăzeci de oameni ai coră­
biei numai unul singur, nenorocosul câr-
maciu scăpă de naufragiul teribil.
Iată în ce fel :
Când corabia se pusese pe uscat între
stânci nu s’a putut strânge de grabă pân­
zele așa încât catargele s’au rupt, iar partea
dinainte și mijlocie a navei spartă de stânci
praf se făcu, prăbușindu se, pe când pupa
ei se răsturnă ca o scoică goală cu gura
în jos. Atunci Traian, ținându-se cu putere
de stâlpul cârmei, a rămas atârnat sus pe
marginea hârbului de vas până ce în fine
veni un val uriaș care îl smulse de acolo
și pe sus, peste stânci, îl asvîrli pe mal, în­
tâmplător pe un pătișor de nisip, de cari
se găsec ici colo între stânci. Astfel fu
aruncat chiar până unde prea rare ori
bate apa.
Zăpăcit de vârtejul valurilor căzu cu a-
tâta greutate pe nisip în cât rămase pe loc,
fără simțire.
Ceilalți tovarăși căzând între fărâmăturile
scândurilor și a grinzilor fuseră prinși de
piroane și de țăndări între pânzele sfâșiate
 20

și între frânghiile răsucite și încurcate pe

după lemnării despicate.
Parte din ei au fost striviți deadreptul,
isbindu se de stânci, parte au fost amețiți
de loviturile grinzilor și a catargelor rupte
și apoi pisați de valuri. In fine cei mai
mulți s’au înecat neputându-se libera din
ruinele corăbiei.
Vântul ucigaș, și el slete pe loc în fața
acestei priveliști triste și oftând, singur o
fi știind de ce, plecă în alte părți In urma
lui marea își netezi peptul umflat și se în­
tinse leneșă la soare, nepăsătoare de tot
ce se întâmplase.

Traian numai într’un târziu, după mai

multă vreme de zăcere pe mal, se desme-
ticise ca să’și poată da seama de cele pe­
trecute.
Văzându-se singur salvat, aduse mulțu-
țumiri lui Dumnezeu pentru această grație
și se întări în credința sa, că puterea divină
l a ocrotit spre a și duce la capăt bun solia.
— Dar totuși, ce mare mister al vieței
pământești este,— își zise el după o bucată
de vreme de gândire, sprijinindu-și capul
îngreunat, — cu totul de neînțeles este,
cum eu singur, poate care aveam cea mai
mare parte de răspundere, să scap teafăr,
în timp ce ceilalți douăzeci tovarăși ne-
 21

vinovați să se prăpădească turtiți de stânci

ori înecați la acest mal neospitalier!»
Sculându-se cam în silă din causa mai
multor lovituri de grinzi și de stânci, ce
suferise, zări nu departe de el pe mal o
cutie de lemn încrustată cu fildeș și cu
argint.
Deschizând-o, găsi în ea un pergament
scris pe grecește. Eră un contract de vân­
zare asupra a trei sute de sclavi, arătând că
prețul eră plătit pe jumătate, iar restul pre­
țului eră în lădiță, în monedă.de aur.
Pe lângă acești bani cutia conținea și
câteva pietre scumpe precum și actele de
proprietate ale vasului.
Cei trei sute de robi erau cumpărați de un
oarecare Xenophilos negustor de sclavi din
Roma, de la un coleg de ai lui din Alexan­
dria, numit Talantides.
Un val de sânge izbucni în obrajii nobi­
lului Traian ; el fusese cârmaciul unei co­
răbii care făcea negoț de oameni!
Această descoperire îl umplu de desgust.
Jalea de adineauri pentru tovarășii lui
pieriți în acea catastrofă, nici el singur nu
băgă bine de seamă cum dispăru de iute,
ștearsă ca prin farmec din inima lui milo­
stivă.
Ba, încetul cu încetul se pomeni că gân­
direa și simțirea lui începe a se încărca cu
 22

podoabele bucuriei ce naște prin acte de

mărinimie în sufletului omului virtuos,
când înțelese că prin moartea celor 20 oa­
meni nelegiuiți vor putea scăpa de robie trei
sute de nenorociți.
Acești sclavi erau acum în mâinile lui.
Contractul îl avea. După uz el rămase pro­
prietarul vasului naufragiat și al averei sal­
vate, căci numai singur el supraviețuia.
Se hotărî deci, că îndată ce va luă în
primire pe robii săi, să-i elibereze.
Această gândire i se păru cea mai no­
bilă, cea mai frumoasă ce avusese el vre­
odată.
Naufragiat, aruncat pe un țărm necuno­
scut, fără arme și fără hrană, poate peste un
minut prada bestiilor sălbatice, nu prea
eră în măsură de a face pe liberatorul ini­
mos. Cu toate acestea salvarea celor trei
sute de nefericiți îl preocupa mai mult decât
propria sa siguranță.
Exista în această gândire ceva tainic,
ceva scump și totdeodată neînțeles.
In același timp se gândi la tatăl său, la
Isus și la cele ce știa despre învățăturile
Lui, în deosebi la »iubirea deaproapelui»
și la «egalitatea oamenilor».
Iubirea deaproapelui propovăduită de dis­
cipolii lui Crist o înțelegea prea bine, o
 23

simțea chiar, dar «egalitatea» oamenilor

nu o putea de fel pătrunde.
Cum ? Să fie el egal cu ori care din acei
trei sute de robi? Aceasta i se părea peste
putință.
Căci doară el fiu de împărat eră. Dar
nu numai atât, ci falnic general plin de
gloria virtuților sale, viitor împărat ! Cum
putea dar să fie dânsul măcar comparat cu
vre unul din ei ?
Și apoi cine ar fi în stare să judece ega­
litatea sau deosebirea dintre oameni? Ne­
greșit, tot oamenii. Și anume, acei cari
sunt scocotiți a fi superiori, cari s au su­
prapus peste cei mai slabi. Acești judecă­
tori însă trebue să fie liberi, căci numai
așa pot fi drepți.
— Atunci dar,— se gândi Traian, liber­
tatea nici odată nu poate să ajungă pe a-
ceaiași treaptă cu egalitatea, fără ca să nu
se umilească una în fața alteia!
Sclavii? da, ei pot fi egali, fiindcă omul
a cărui voință și judecată se îmoae în acea
a stăpânului nici nu are, nici nu poate
avea suflet.
Și chiar sufletul omului liber încetează
de a mai exista, îndată ce e despoiat de
sentiment și de puterea voinței și a gân-
direi libere.
Așa dar, pentru ca și sărmanii robi
 24

să’și poată căpăta o scântee de suflet tre-

bui-vor și ei eliberați, ca să aibă și ei
putință de a concura la neegalitatea oa­
menilor. Și cu cât vor exista mai mulți
oameni liberi, cu atât va fi mai mare și
concurența pentru această suprapunere...
Gândirea fertilă a lui Traian se umplu
de însuflețire.
Deodată se opri la faptele creștinilor in
privința libertăței.
Dacă robia împilează sufletul, pentru ce
oare creștinii se lasă a fi robiți fără resis-
tență ? Sacrifică ei oare libertatea pentru
obținerea egalităței ? In acest caz Romanii
liberi nu pot deveni creștini, căci ei nu se
pot lăsa a fi robiți, fără a încetă de a mai
fi Romani.
Libertatea ? Nici nu e cu putință de ima­
ginat fără luptă ! Nu, căci ori și unde în
lume există o neîncetată tendință de a fi
invadat de alții, cari mereu vor năzui să
ne robească...A rămâne liber față de acești
egali agresivi, ar trebui ca luptând mereu
să’i tot învingem, cu scopul sincer de a-i
eliberă iarăși.
Numai din asemenea luptă va resultă
selecțiunea și progresul omenirei.
— Astfel va fi imperiul meii !» exclamă
Traian deșteptat de sborul unei paseri din
visările sale pline de virtuțile înțelepciunei.
 25

Abca atunci simți că îi e foame, că îi tre-

buește un adăpost, și apoi o altă corabie
ca să meargă înainte.
își pipăi închingătoarea sătulă de monede
de aur și spre marea lui mulțumire o găsi
neatinsă de sbuciumul naufragiului.
Cu ce aveă și la care mai adaugă con­
ținui casetei, eră bine împovărat.
g; (Îh,
■■

III

ROABA CEA FRUMOASĂ

țj^graian după mult umblet la marginea
’O) padurei îndesată cu arbuști înfloriți și
împodobiți de păsări cântărețe, cari
după furtuna astâmpărată înveseleau aerul
înseninat, dete peste o colonie de pescari.
Ca un biet naufragiat ce eră fu găzduit
cu primire bună și transportat pe o barcă
până la portul apropiat.
După o așteptare de câteva zile plecă
spre Candia pe o corabie ce se abătuse pe
acolo pentru proviziuni. La Candia găsi
numai de cât o altă corabie, cu destinațiune
pentru Alexandria.
Deci abea la finele lunei a treia de la
plecarea sa din Roma, ajunse bietul Traian
în Eg»ipt.
Aci nu pierdu vreme. Găsi pe negusto­
rul de carne vie, cărui, conform contrac­
tului ce-1 conservase bine în sân, plăti res­
tul și luă in primire «marfa».
Și ce mai marfă !
O ceată de viteji dezarmați. Intre ei un
șef bătrân, vr’un prinț de al lor, ocrotind
pe o fată încântătoare care părea afla lui.
 28

Ceilalți toți erau tineri, voinici, svelți și

frumoși. Toți aveau plete lungi ondulate
pe umeri spătoși de cari atârna în baere
sumanul lor de lâni neagră, fără mâniei.
l’e cap purtau căciuli frigiene de blăniță
albă, chiar nepotrivite cu soarele cald al
Egiptului.
Aceasta dovedea că trebuia să fi fost oa
meni de la nord.
De sub suman se vedea o cămașă de
pânză care odată a fost și albă, iar la pum
nari și guler se arătau semnele unor figuri
bizare de brodării negre.
La brâu toți aveau câte un șerpar lat de
curea, uneori frumos lucrat cu împletituri
de fășii subțiri de mișin colorat. Tecile
goale învederau ca altă dată acel brâu era
purtător de arme
Din toate însă se vedea prea bine că erau
rău ținuți bieții robi. Cu toate aces'e din
figura lor tristă, și din ochii lor adânciți se
oglindea o implacabilă mândrie încătușată,
ce nu se poate dobândi de cât prin vea­
curi de libertate.
— Iată cei trei sute de robi toți sunt din
neamul Geților răsboinici prinși în cursă
la un ospăț de vânătoare de șoimi într’o
poiană din munții Carpați de către un trib
de Tribali ! Privește ce musculatură de gla­
diatori ! Ce oase de granit ! Cred că ami-
 29

cui meu Xenophilos va fi mulțumit de a-

ceastă marfă. Mai ales că între ei este o
frumoasă fică de șef, care pusă la mezat
în Roma, va putea obține cel mai mare preț.
Ea va putea servi și de model pentru sta­
tua Dianei ¡mortale. Deci păzește-te ca să
o sacrifici amorului impudic.
Negustorul de sclavi rânji viclean spre
Tiaian, care întrezări în ochii stinși ai vul­
poiului levantin, ca în cenușa patimilor
vechi, o scânteie ciudată de aviditate scâr­
boasă.
Convoiul de robi luat în primire fu con­
dus de zbiri în port, unde din ordinul lui
Traian fu îmbarcat pe o corabie anume
închiriată pentru transportul lor.
Toate cătușele robilor fuseseră ridicate
și spre marea mirare a tuturor, zbirir ime­
diat concediați pe lângă o plată bună
Robii, nesiguri de soarta lor, stăteau pe
puntea corăb ei și se simțiră prea mulțu­
miți când văzură pe noul lor stăpân ur-
cându-se la ei.
El intră în mijlocul lor cu figura radi­
oasă de senină ce eră și înlinzând amân­
două brațele, ca pentru o bine cuvântare,
le ordonă să îngenuchie. Toți își înclinară
genunchii înaintea noului lor stăpân im­
punător. Prin o mișcare de mână bine­
voitoare, acesta le dovedi că e deprins a
 30

comandă. Toți se închinară cu respect, afară

de fiica șefului 1 or.
Amurgul liniștit se întindea în tăcere și
a lene peste apele cu hotarele pierdute.
Traian trecând pe rând de la roh la rob,
le puse pe capul fie-căruia mâna sa gene­
roasă și fiecărui în parte îi zise cu voce
dulce dar energică, ce răsună ca un cân­
tec ceresc:
— Te liberez conform legilor și obiceiului
poporului Roman. Ești liber !
Un uragan de strigăte de bucurie sgudui
aerul mării, ca și când o serie de tunete
s’ar fi deslănțuit d n seninul cerului. Cu o
asemenea putere fără seamăn își manifes­
taseră acei nenorociți amestecul sentimen­
tului de libertate recâștigată și pe acel de
recunoștință
Numai când, în fine, ajunse cu rândul
la tânăra și frumoasa roabă, băgă de seamă
că ea îl așteaptă stând în picioare și privin-
du-1, cu lotul deosebit de ceilalți ; cu un
surâs în acelaș timp și maestos și prie­
tenesc.
In acel zîmbet era însă ascunsă atâta
bogăție de gratitudine pe care ea o uitase
risipitoare pe buzele sale de coral adum­
brite de o bură de farmec ! Spre a com­
plectă puterea îngerească, ea inundă fața
frumosului eliberator cu o ploae de raze
 31

dulci izvorîte din ochii ei mari albaștrii,

mai adânci ca azurul cerului din țara pi­
ramidelor.
In fața acestei vrăji, Traian se opri ca
prins în mreajă și încrucișă cu acea pri­
vire blândă dar primejdioasă un fulger lu­
minos, scăpărat din întunecimea ochilor
săi. Apoi cu aceiași liniște ca și până aci
puse mâna pe capul ei îmhodohit cu păr
de aur inelul, pronunțând cu acelaș glas,
decât ceva mai tras și mai tremurător cu­
vintele.
— Te liberez conform legilor și obiceiului
poporului Roman. Eșli liberă !•
Mâna i însă rămăsese uitată pe mătăsosul
ei cap, în vreme ce ea cu mândrie lopindă
îl tot țintea drept în ochi, până ce în sfâr­
șit genunchii ei începură a slăbi și a se
plecă cu încetul tot mai jos, tot mai jos,
până la atingerea podelei punței.
Dar ca și când prin această mișcare a
corpului ei lăsat în jos i s ar fi rupt ceva
din legătura zăgazului ochilor rămași cu
privirea în sus, în acelaș moment două pi­
cături de cristale ferbinte se desfăcută din
cerurile ci senine și ca doi meteori fugari
șcrpuiră pe câmpia albă a obrajilor ei ne-
vinovați.
întregul ei suflet era în oglinda acelor
 3‘2

lacrimi, de altfel cu neputință de stors nici

chiar de cea mai crudă tiranie.
Iar el stând astfel în nemișcare, cu mâna
uitată pe capul ei, se simți străbătut de un
fior plăcut, care într’o clipă îi răscoli în­
treaga lui gândire și neîncercata lui simțire.
Apoi, plecându se spre ea, o luă de sub­
țiori și prin o săltare de abea o ridică plin
de admirațiune și îi mai zise încetișor.
— Te liberez de robia corpului, dar in
acelaș timp spre vecie aș vrea să-ți leg su­
fletul de al meu ! Apoi ca deșteptat din
visul dulce momentan, își retrase brusc
mâna de pe capul fecioarei și fără să țină
seama de presența celor din jurul său,
continuă cu un elan de transport :
— Cine ești tu străină cu ochi furați din
azurul divin, care singură îți ei dreptul de
a stă în piciore în mijlocul acestor oameni
îngenunchiați? Cine ești tu, care îndrăznești
să-mi turburi sufletul, precum vijelia răs­
colește profunzimele mărei liniștite? Care
demon te pune în calea mea, să-mi înnou­
rezi seninătatea zilei de azi și să-mi arunci
vălul nesiguranței peste cele ce vor mai
urma?... Dar ori că ești un înger, ori că
ai fi un demon nu pari a fi fiică de om
pământean, deci acest bătrân de treabă
nu’ți este tată !
— Ai dreptate liberatorule ! Moș Bihor
 33

nu-mi este tată. El însă este cel mai fidel

principe al tatălui meu, al lui Decebal, re­
gele Dacilor. Pe mine mă chiamă Dacia,
dar mi se mai zice și Dochia. Dar, pe Za-
molxe ! tu ești cel mai fără seamăn ales,
cel mai virtuos și mai frumos tânăr dintre
toți câți am putut întâlni. Poate va veni
odată și timpul să-ți răsplătesc frumoasa ta
faptă în modul cum numai o Getă poate
răsplăti. Cât pentru tulburarea sufletului
tău, zise ea cu un surâs pe jumătate co­
chet, pe jumătate trist, — vino la Sarmisa-
gethuza, spre al reînseninâ... Dq acum viața
mea și acestor trei sute voinici îți aparține
ție care ești încarnațiunea cea mai eroică
a nobleței.
«Spune-mi însă, liberatorule necunoscut,
la ce nume să mă gândesc când figura ta
se va ivi în memoria mea luminată de
simțirea recunoștinței, și care’ți este patria
fericită ?
— Sunt Roman și răspund la numele
Marcus, dar mă mai cheamă și Traian.
Cât pentru recunoștință, o, mândră regină
a munților Carpați, să nu ai grije ! Reîn-
toarnă acasă cu ai tăi pe această corabie
care te va duce la Tomis sau la Eraclea
de pe Danubiu, cu salutările mele pentru
tatăl tău, viteazul Decebal. Acum am oso
lie sacră de îndeplinit, ce mă împedică de
3
 34

a te conduce în persoană acasă. Dar sper

că nu va trece anul până ne vom revedea.
Mâinele lui coprinseră pe ale ei pentru
o gingașă strângere, egală cu strânsoarea de
inimă pe care o simt, când se despart, cei
ce se iubesc.
Apoi întorcându-se spre bravii ei supuși
le zise cu un ton de rămas bun.
— Iar tu erou bătrân și voi tineri șoimi,
dacă oare cândva ați dori să veniți la Roma
întrebați acolo de Traian, fiul împăratului
Nerva, care dorește să aibă nu sclavi, ci
cât de mulți amici !
La aceste vorbe Dacia tresări ca și copila
ce culege flori pe câmp, la vederea șarpe­
lui ascuns în iarbă, când acesta își ridică
capul și șuerând din limbi, stă gata să-și
împlânte dinții otrăvitori în pulpele ei goale.
Ea se dete cu un pas îndărăt.
Din mijlocul acelei fierbinți cotopiri su­
fletești zări de odată un abiz nemăsurat,
deschizându-se între ea, fiica lui Decebal
cel mai neîmpăcat dușman al Romanilor,
și între fiul Romei, viitorul împărat.
Intre aceste, bătrânul Bihor punându și
mâinile cruciș pe piept, își plecă capul alb
și replică cu o voce adâncă și vibrândă
de emoțiune :
— Strălucite Doamne ; Tu ne ai redat fără
nici o condițiune libertatea jefuită nu în­
vinsă. Noi îți oferim tot astfel de necondițio­
nat viața. De azi încolo deci, ori și când și
ori și unde, dispune-vei de trei sute credin­
cioși virtuoși, gata a trăi gata a muri numai
pentru tine și pentru gloria numelui tău.
Traian mișcat în toate coardele inimei șale
de bogăția sentimentelor ce pe neașteptate
vibrară atât de puternic în sufletul lui, pă­
răsi corabia, care în urma lui întinse nuinai
de cât pânze largi în bătaia vântului de sud.
Inoptase. Doar atunci izbuti și luna să se
zbată la suprafața mării din baia ei de foc.
Corabia alunecă lin, împinsă spre nord
de vânt favorabil, pe drumul argintiu al
lunei, din ce în ce mai înălțată și mai palidă,
reflectat pe luciul nețărmurit.
Cu acelaș vânt plecă în urma vasului și
dorul nemărginit al celui, care și a încre­
dințat scumpul său odor valurilor înșelătoare.
Dar acest dor, încălecat în fugă pe aripele
boarei blânde, însoțiă ca un puternic pro­
tector corabia fericită spre depărtatele li­
manuri ale țărilor barbare.
Iar el, leul rănit de săgeata cuceritoare a
unei femei de barbar, se îmbarcă în aceeași
seară pe o altă corăbioară îndreptând pân­
zele umflate spre Joppe de unde pelerinul
nostru tindea să ajungă la Erusalim.

[BlasasesasaiîBS'aslHl
 IV
VEDENIA
rumul până la Joppe, favorisât de un
vânt priincios, fu scurt și norocos.
Tânărul nostru pelerin găsi cetalea
lui David prefăcută într’un morman de
pietre.
Zidurile afumate, în ruină, erau împădu-
rite cu spini, rodnica sămânță a celor spini
din cari se împleti cununa de Martir pe
fruntea celui mai strălucit cap din lume.
Urgia focului și a săbiei distrusese tot ce
veacuri lungi îngrămădiseră aici spre fala
poporului lui Izrael.
Rătăcind printre aceste ruine, Traian dete
cu ochii de un călugăr ce păzea niște ca­
pre, îmbrăcat și dânsul tot în piei de capră.
Dela acest pustnic smulse cu multă greu­
tate câte va cuvinte despre existența unui
schit suteran, nu departe de ruine. Și nu­
mai după multă șovăire se hotărî în fine
călugărul sirian să’l conducă la starețul a
celui schit, om cu foarte multă vază prin­
tre creștini, singurul supraviețuitor dintre
discipolii lui Crist.
Acest sfânt moșneag, de peste o sută de
 38

ani, nu era altul de cât însuși Apostolul

Toma, supranumit Necredinciosul, care, re­
întors din apostolatul făcut în toată Asia
și în Indii, îmbătrânit de tot, se retrase
între călugării locuitori în niște peșteri din
împrejurimile unde se petrecu tragedia di­
vină
Traian, introdus cu multă precauțiune în
suterană, se găsi față în față cu moșnea­
gul sfânt. Iși puse manile pe pept și în-
chinându i-se, zise :
— Tu care ai cunoscut pe fiul Domnu­
lui Universului, c re l’ai văzut murind pe
cruce și după înviere iarăși l’ai văzut și
ți a vorbit, arată-mi calea pe care l aș pu­
tea întâlni pe El, ca să pot cunoaște chiar
de pe buzele lui divine taina credinței a-
devărate !
— Fiule, răspunse Apostolul, nici eu nu
am crezut până n’am văzut. Dar după ce
am pipăit cu degetele mele rănile celui
răstignit și înviat, am zis : «Doamne Dum­
nezeule ! fericiți sunt cei ce cred, fără să fi
văzut !» Neîncrederea ta, tinere, este păca­
tul tău moștenit, deci, dacă vocști a l spălă
prin sfântul botez și a cere îndurarea ce­
rului asupra ta, mergi degrabă în pustiu
și prin post și rugăciuni întărește-te în
credința ta».
Apoi Traian fu iarăși condus afară pe o
 39

altă cale suterană, lungă, care se deschidea

departe, la marginea pustiului, între niște
tufișuri dese, cari acopereau cu fotul intra­
rea. El plecă cu inimă nedumerită de la
Sf. Tom a.
Înțelese că tocmai ceea ce căutase nu
putu găsi la acel sfânt. In sufletul lui, îm­
podobit de darurile cerești, răsuna mereu
o șoaptă misterioasă care necontenit îi spu­
nea : «Credința Iară temeiu este începutul
rălăcireis.
» •

Tăcut și închis în sine, dusu-se, se lot

duse Traian mai departe, prea turburat în
sufletul său rodnic de fapte mari. Mergea
așa, nici el nu mai știa unde. întâmplarea,
sau cine știe ce putere ascunsă, îi condu­
cea pașii nainte, tot nainte, spre pustiul
Judeei, chiar în acel pustiu în care odi­
nioară timp de patru-zeci de zile se pre­
gătise Isus pentru jertfirea de sine.
Când însă se văzu deodată în mijlocul
acelei tăceri înspăimântătoare, mișcarea ini-
mei sale și zvâcnirea vinelor i se păru un
vuet de vijelie ce turbură acea liniște de
gol... Departe de sunetul armelor și de
sgomolul asurzitor al războaielor, în mij­
locul acelei nemărginite zări ce împreuna
pe nesimțite cerul cu pământul la moho­
râtele lor margini, — omul i se păru atât
 40

de neputincios, pe lângă acel infinit, încât

simți necesitatea de a se ruga :
— O Doamne ! Nu-mi slăbi voința !
Nu-mi goli sufletul asemenea acestui de­
șert ! Ci dă-mi un sâmbure fertil, și-ți voi
împăduri această mare de nisip !
O sămânță iți cer, Doamne, care să prinză
in acest nisip sterp și arzător ! Dar Doamne
Dumnezeule, unde o să o găsesc, unde?...
Nu sfârși însă ruga sa ferbinte, când
deodată căzii seară pe orizont. La câți­
va pași de el i se înfățișă vederei un fru­
mos smochin tufos, iar sub umbra lui pe
pajiște verde, zăcea un leu majestos, de
care nu văzuse încă în circurile romane.
La această arătare, Traian rămase îm­
plântat pe loc, ca supt de nisip și privi cu
luare-aminte la acel animal. Nu doară de
teamă, căci din partea aceasta in amândoi
aceiași inimă bătea, ci pentru că nu știa
cum i se parii, că de după leu începuse
a se desface ca din ceață o figură ome­
nească, cu toate că ea diferea de acea a
altor oameni.
Un chip strălucitor, cu înfățișare de om,
stă pe jumătate culcat pe iarbă, pe jumă­
tate răzimat, ca într’un jeț, de leul gudurat,
sămuitor unui câne fidel simulând somnul
la picioarele stăpânului.
O privire blândă răsărea din acea figură
 41

extraordinară și se fixa pe fața extasiată a

lui Traian. Ap"i ca și o statue ce devine
mișcătoare, arătarea ridică mâna ca pentru
binecuvântare. Traian văzu cu uimire ur­
mele albe ale cicatricei profunde ce-i per­
forase mâna și auzi pornind de pe buze-i
o voce dulce, mlădioasă :
— Apropie-te Traiane, fără sfială ! Ai lă­
sat spada înroșită de sângele Germanilor,
ai uitat gloria nesățioasă și deșartă a Bo­
rnei, ca să vii în pustiu pentru a te îm­
bogăți de gloria eternă a adevărului ? Vor­
bește, ce dorești ?...

Era El, chiar Isus, preaînțeleptul fiu al

Omului, El, zâmbitor și legănând blând
frumosul său cap împodobit cu plete de
aur, linse pe ici colea de șuvițe argintii.
Era într’adevăr acel cap suprauman, odi­
nioară însângerat de coroana de spini, a-
cum schimbată în cunună de raze străluci­
toare, cari în ochii tânărului înmărmurit
luceau ca un adevărat soare.
— Doamne ! grăi Traian șovăitor și în-
tradevăr pentru prima dală eră că i se
clătină voința,—Doamne, sunt solia tatălui
meu Nerva, împărat peste vecinica împă­
răție pământească a Romei. El neputând
trece în lumea umbrelor fără ca mai na
inte să se fi împărtășit de lumina Ta, o
 42

fiu al strălucirei cerești, trimisu-m’a în tai­

nică solie ca prin graiu viu să aflu de la
Tine, cel ce prin moarte ai ajuns la ne­
murire ; doresc să i duc taina adevărului
nepătruns până acum asupra misterelor
cari il leagă pe om de pământ și pămân­
tul de cer.
Venit-am dar, Doamne, să culeg de pe
buzele Tale divine lumina adevărului ne­
schimbat de răutatea sau de neștiința ome­
nească. Spune-mi, prea mărite Împărate al
împărățiilor lumești, lumina stelelor, scân­
teia fulgerilor și licărirea tutu or ochilor
prin cari gândirea învățaților din lume
caută a străbate întunecimea sufletelor o
menești, învață mă a cunoaște lumina ta,
de care și ghețurile se aprind în pară l'er-
binte... Invață-mă care este adevărul asupra
existentei,
a suferinței ¡i
a t’eciniciei t !»...................................... .

* ♦
Abia rosti cele trei cuvinte din urmă,
când lumina ce împrejură capul lui Isus
deveni numai de cât de o strălucire albă,
alungând cu desăvârșire umbra de sub
smochin. Tot atunci tânărul prinț se simți
pe loc cuprins de o înflăcărare internă ce i
aprinse inima și mintea. I se păru, ba era
 43

mai mult ca o părere, simți limpede cum

o parte din razele aureolei sfinte a lui Isus
pătrund mintea lui. Cu totul transformat,
sorbi cu luare aminte cuvintele divine :
— Multe veacuri curge-vor înainte, de
mii de ori nourii se vor preface in izvoare
și în mări și iarăși în nouri, până ce lu­
mea va începe să înțeleagă întru toate în­
vățăturile mele. De aceia adevăr adevărat
grăesc ție ; multe lupte se vor dă între oa­
meni și multe fărădelegi se vor săvârși în
numele meu de către cei lacomi de putere
și ocolitori de muncă, până ce în fine în­
treaga lume va cunoaște adevărul
La aceste vorbe Isus scoase din sân o
sculă de sticlă în forma unei linte mari,
legată într’un cerc cu mâner frumos, cu
totul de aur, și ținându’l în zarea ochilor
lui Traian, ii zise :
— Vezi acest ochiau al adevărului"? De
te uiți prin el pe această parte, vei vedea
apropiate toate părțile necunoscute din de­
părtările lumei, pe acelea de dincolo de
stele și tot ce există în ele. Iar de vei
privi pe cealaltă parte, vedea vei o lume
nevăzută și nebănuită încă prin a noastră
apropiere, populată de ființe de o mie de
ori mai mici ca firul de praf vibrător în
calea razelor solare. Aceste ființe mici pe
de o parte susțin, pe de altă parte nimi­
 ii

cesc ființele însuflețite și neînsuflețite ale

pământului.
Acest ochean învedera-va ceia ce psalmii
lui David și legile lui Moise mereu întu­
necă în învățăturile mele neprimitoare de
altă lumină de cât strălucirea soarelui. Nu­
mai prin cunoștința acestor mistere va re-
sultâ eliberarea desăvârșită a omului din
robia minții întunecate.
— Dar Doamne, această sticlă străvezie
cum poate ea să-mi lumineze mintea, pe
când eu nu cunosc misterul adevărului ce
ar putea să se restrângă prin ea în sufle­
tul meu ?
— Fiule, totul în lume este redus la cu­
noașterea existenței unei singure puteri u-
niversale, căci nu există de cât o singură
putere divină și materială în acelaș timp.
Numai una, care luminează și încălzește
soarele și sângele și mintea ta. Ea. care
transformă lucrurile în atâtea varietăți, tot
ea, care dă viață și moarte : Un singur
Dumnezeu !
Când însă gândirea ta firească nu va pu
tea deslegâ toate problemele vieții, când
nu vei putea înțelege căușele suferinței,
nici preamărirea lui Dumnezeu și nu-ți va
li cu putință să pătrunzi legile eternității,
atunci privește lumea prin acest ochian și
te vei lumină !. .
 45

După acestea fiul cerului binecuvânta pe

tânărul s u învățăcel și se făcu nevăzut.
In acelaș timp peri și smochinul cu ver­
deață, peri și leul, iar în umbra nopții ce
se întinsese peste pustiu, se zări trecând
spre cer o lumină albă, sămuitoare cu coada
unei comete care descria un arc luminos
în depărtările nețărmurite ale firmamen­
tului presărat cu stele.................................
 II.

NUNTA DELA CLEPIDAVA

 I
VISUL ÎMPĂRATULUI nerva

ase-zeci de nopți trecură de la prea,

S mărirea lui Traian cu dar divin în

pustiul Iudeei. Bătrânul împărat tot
stă și așteptă zile lungi dearândul reîn­
toarcerea fiului său. Astfel adăstând într’o
zi până târziu noaptea pe tronul său de
aur tapisat cu mătăsuri moi și scumpe,
adormi pe nesimțite și adânc.
Iar în somnul lui fu stăpânit de un vis
ciudat.
Se văzu transformat într'un enorm pom
roditor, din trunchiul căruia se întindeau
cinci ramuri principale, mereu crescânde,
peste tot pământul. Pomul eră încărcat cu
frunze, flori bogate și cu felurite fructe, cari
într’un fel totuși se asemănau foarte mult.
Pe trunchiul principal al copacului erau
fructe mari frumoase, foarte gustoase, dar
răscoapte, gata să cadă, pe când florile res­
firate păreau perdute într’un aer trist de
regret de viață. Ele nu mai legau. Buimace
de însăși splendoarea lor, veștejeau ca zâm­
betul unei dorințe poetice, creatoare, pe
buzele unui moșneag.
4
 50

Flori și fructe noi erau numai pe crengi,

dintre cari una subțire, ce dase chiar a-
proape de rădăcina copacului și întinsă de­
parte spre răsărit, eră decorată numai cu
flori și fructe abia scuturate de floare.
Pe ramura ce ieșea chiar din inima tul-
pinei, — Nerva simțea că este chiar inima
lui, — el zări atâtea flori încântătoare și
printre flori păsărele cântărețe care ferme­
cau liniștea de prin prejur, așa că numai
putu să aibă îndoială că însăși divinitatea
s’a coborît în arta acelor colorituri și în ar­
monia acelor sunete.
Pe a treia cracă foarte mare, bogată în
fructe delicioase și în nesfârșite flori rodi­
toare, care se întindea spre Apus—Mează
noapte, stă țanțoș un cocoș împodobit cu
splendide pene îngânându-se în jocul culori­
lor de curcubeu. Cu toate acestea el eră cu
totul străveziu, de se vedeau într'ânsul și mă­
runtaiele măruntaielor lui. Globulii sângelui
se rostogoleau în cercuit amețitor, hrănind
în drumul lor cu suc vital mozaicul admi­
rabil al organelor atât de maestrit alcătuite.
In acel cocoș străveziu se ascundeau mis-
terile destăinuite ale vieții.
Minunându-se peste măsură de acea pa­
săre măeastră, împăratul-pom observă că
din creerii cocoșului porneau niște raze
luminoase foarte fine, cari cași lumina soa-
 51

relui se răspândeau peste tot pământul.

Raze de acestea veneau din toate părțile,
din soare, din pământ și din alte corpuri
spre capul cocoșului. Pe de altă parte toate
popoarele lumei veneau de se închinau la
razele pornite delà acel cocoș.
In fine cele-Ialte două ramuri lipite îm­
preună se întindeau spre apus, de unde
trecând un ocean mare se lățeau adum­
brind pământuri noi, necunoscute până aci
și locuite de oameni de alt soiu. Acolo ele
se încărcau de flori frumoase și de fructe
dulci, luându-și alte culori și alte mirosuri.
împăratul, dându-și seamă de toate a-
cestea, căci dânsul chiar și ca pom avea
darul gândirei, iată că tocmai colo sus pe
rămurica întinsă spre răsărit vede șezând
pe fiul său Traian, îmbrăcat în haina unei
priveghetoare. Sub greutatea pasărei cren­
guța mlădioasă se înclinase atât de mult
peste alți copaci și printre alți pomi, în
cât abia se mai deosebea din frunzișul bo­
gat al arborilor străini, plini de spini și
de fructe otrăvitoare.
Priveghetoarea. cântă. Cântă așa de me­
lodios încât și greerul pântecos, ce sbâr-
năiă cu obrăznicie la rădăcina copacului,
tăcuse fermecat de glasul ei. Frunzele ur­
suze, îmmoiate de acele melodii, căutau
a-șiînnecă freamătul lor Ia sînul liniștit al
 52

zorilor de vară. Cu cât cântă însă păsărică

mai armonios, cu atât creștea rămurica de
sub ea, iar frunzișul celorlalți copaci se ră­
rea pălind. Cu cât ea se îngână mai dulce
în glasu-i argintiu, cu atât se înmulțeau
vlăstarele bogate de sub ea. Până ce în
urmă ele se lățiră și adumbriră toate țță-
rile din spre răsărit și se împreunară cu
ramurile apusene ale copacului.
♦

Cerul se rumeneă de farmecul zâmbetu­

lui aurorei, deșteptând pe împărat din vi
sul său, care îi stăpâneă tot gândul. Cu
toate acestea i se părea a nu fi fost vis.
Ce era dar ? Nălucire ?
Figura ce înfățoșea pe acea drăgălașe pri­
vighetoare i se deslușea din ce în ce din
norul visului în lumină curată. Din pen­
umbra ce domnea peste palatul liniștit in
care singur eră treaz, iată că vede aevea
pe fiul său apropiindu-se spre el, zâmbind
cu un amestec de dragoste și stimă.
— Sănătate ție înălțate Tată !
— Bine ai venit dorite fiule ! Vino în
brațele mele. Vai ! de când mereu aștept
a te revedea ! Chiar și acum te văzui în
vis, în forma unei încântătoare privighe­
tori pe un pom miraculos.
Și numai decât îi povesti întregul vis.
 53

Apoi zise că va consulta augurii asupra în­

semnătății lui.
— Tu să trăești cu sănătate. Cât pentru
vis lasă tâlcuitorii în pace, cel puțin îi vei
scuti a-ți spune o nouă minciună. Să ți-1
esplic eu :
Când intrai tiptil aici, dormeai cu su­
râsul pe buze, înfățoșând mulțumirea gră­
dinarului, care își vede grădina înflorită.
Și privindu-te în somnu-ți neturburat, te
pășceam cu gândurile mele, până ce apă­
rură zorii aurii în liniștea sombră a cree -
rilor tăi. Această comunicare sufletească a
noastră deșteptă în tine puterea de trans­
formare a materiilor vii sub a cărei stăpâ­
nire se naște gândirea, visul.
Așa se născu visul tău ; vis de mare în­
semnătate :
Pomul cel mare este «gintea latină», iar
ramurile lui sunt națiunile neolatine cari
vor eși din încrucișarea poporului Roman
cu cele alte popoare cucerite și cari se vor
răspândi în urmă peste toată suprafața pă­
mântului, domnind și vărsând lumină în
urma lor asupra tuturor națiunilor barbare.
Bătrânul Nerva rămase înmărmurit de răs­
punsul înțelept al fiului său. Totdeodată i se
păru, ori poate așa era, că o aureolă lumi­
noasă înconjoară capul majestosalluiTraian.
Privindu’l deci cu uimire, îi luă încet,
 54

aproape cu sfială între degetele sale uscate

mâinile lui vânjoase și’l trase spre dânsul.
— Spune-mi tu l’ai văzut ?
— Da tată l'am văzut și fain auzit !
— Cu adevărat? Chiar pe Christ cel în­
viat din morți ?
— Da tată, chiar pe Christ. Și spre fe­
ricirea noastră și a întregei omeniri am
putut obține de la el cheia deslegărei tai­
nelor vieței, cari te preocupă pe tine, tată,
cheia pe care n’a înțeles-o nici unul din
apostolii săi.
In zadar s’au jertfit atâtea sute de mii
de vieți în arenele imperiului roman, căci
la fiecare sacrificiu, pas cu pas, sermanii
creștini se depărtau de învățăturile Iui Isus.
Messia a fost prins prin trădare, con­
damnat și executat la moarte prin mișelia
ovreilor și prin lașitatea guvernatorului.
El însă nici odată nu ne-a învățat să stăm
cu mâinile încrucișate spre a fi sfâșiați de
fiare sălbatice. Aceasta ar fi egală cu ne-
gațiunea existenței omului și a supremației
lui pe pământ.
Din contră, între toate ființele pămân­
tului omul este împărtășit de maximul pu-
terei vii neperitoare, care îl apropie de
Dumnezeu, spre a l înțelege. A înțelege
existența acestei puteri, a coprinde măsura
cu care omul ia parte la împărțirea mis­
 55

terioasă a ei în ființe, esle taina de a ști

pătrunde existența omului.
Veni-va însă vremea când omenirea lu-
mina-se-va și ajunge-va să se cunoască pe
sine în mod desăvârșit. Atunci va înțelege
tot atât de lesne existența forței vii supreme
a Dumnezeului unic, atol — creator din în­
săși materia sa divină, impersonal, deci
neînchipuit, cu toate aceste respândit în
întregul univers.
— Gândirea ce mi-o represinți aici, fiule,
este mai adâncă decât zenithul cerului. Pre­
cum soarele de primăvară topește troienele
de omăt din văile recoroase ale munților
prefăcându-le în apă, astfel se vor topi toate
statuele zeilor din Olvmp, cari nu putură
să încălzească îndestul inimile omenirei.
Spune-mi însă cum poate să existe o
singură putere, care să fie vie și totuși im­
personală și ca atare peste tot răspândită ?
Puterea creatoare nu trebuia ea să fi exis­
tat înaintea materiei pentru a-i putea dâ
ființă acesteia ?
— Vezi, tată, zise Traian, aici începe
rătăcirea tuturor cari mereu voiau să se­
pare puterea supremă de materia univer­
sală și să o facă creatoare din nimic. Nu
mai geniul divin al lui Christ conduce
omenirea la cunoașterea adevărului asupra
existenței acestei puteri, care provoacă tran­
 56

sformările tuturor corpurilor născute într’un

început din ea.
Profeții falși și tiranii, acești asupritori
ai omenirei și dușmani ai geniului divin,
multă vreme au deținut și vor deține incă
judecata minței în rătăcire, triumful însă
va fi în fine tot al credinței pe care mi-a
desvăluit-o însuși Christ, singurul infailibil.
Din această causă eu nu voiu putea a-
duce la îndeplinirea universală luminarea
desăvârșită a popoarelor din pâcla credin­
țelor lor, decât numai după ce vor fi fost
pregătite spre aceasta. Pentru asemenea
pregătire însă trebue sute și mii de ani...
— Ai zis mii de ani ?
— Da chiar mii, deoarece credințele cele
mai eronate se sapă mai adânc în inimele
omului neștiutor. Există totuși pe suprafața
globului pământesc un popor viteaz și deș­
tept care are o religiune fără preoți, o lege
fără tirani și cari, pentru conservarea ele­
mentelor vitale ale corpului și pentru păs­
trarea întregimei sufletului, își îngroapă
morții sub rădăcinele copacilor uriași din
țara lor plină de păduri.
Acest popor are obiceiuri așa de mult
apropiate de legile firești, pe cari cu atâta
putere nestrămutată se reazămă religia ade­
vărată a lui Christ, încât numai lui voi
 57

confiâ spre cultivare tainele religiunei eterne

sub formă de credință.
•— Și unde se găsește acel popor fericit ?
—Nu departe de noi : acesta este poporul
Geto-Dac.
Bătrânul împărat tresări cu încruntare.
— Ce ai zis? Cum ? Poporul Dac? Acel
popor barbar, sălbatec, crud, incult și în­
căpățânat care de atâtea ori a făcut să sim­
țim amarnic Ia Roma existența lui în pă­
durile dintre Carpați și Ia Danubiu?Elsă
aibă o menire atât de sacră ? Aa ! îmi vine
că iarăși visez !
— Da tată, acest popor barbar, despre
care însă n’ai cunoștință că este mai plin
de virtuți de cât noi Romanii civilisați, a-
femeiați. Da, tocmai el ! Căci trebue să se
împlinească visul tău, răspunse Traian a-
păsând vorba.
— Visul meu ? Dar ce are a face poporul
Dac cu visul meu ? Traiane, fiul meu, eu
mă găsesc zăpăcit înaintea ta, te rog ex-
plică-te.
— Ascultă, tată ! Acea privighetoare de
pe crenguța subțire și elastică ce se întin­
dea spre răsărit eram eu, tu o ziseși. Acum
să știi însă, că eu am sacra misiune de la
Christ ca să încrucișez poporul Dac cu să­
mânță aleasă, Romană. Acea rămurică re-
presintă poporul Daco-Roman, ce va naște
 58

prin cântecul de iubire al priveghetoarei,

care sunt eu, și prin care voesc a răspândi
adevărata învățătură a lui Isus.
— Ah !... așa dar tu ai devenit un ade­
vărat profet?!...
— Nu, tată ; în realitate nu există nici
profeți nici sfinți. Aceștia nasc numai prin
închipuirile bolnăvicioase ale popoarelor
căzute în eresie. Ceea ce eu îți destăinuesc,
este numai ceea ce va trebui să se știe
de ori cine în viitor, este adevărul care
există de când e lumea coprinsă în robia
întunecimei. Pentru ca să se facă ziua de
mâine nu este necesar să se scoale cine va
în miez de noapte și să vestească lumina :
ea vine și fără profeți și fără sfinți, numai
și numai prin libertatea gândirei.
— Dacă privighetoarea este vestitoarea
luminei de zori, spune-mi, rogu-te, coco­
șul ciudat de pe creanga cea bogată și mare
din visul meu, are și el o ast-fel de însem­
nătate ?
— Da. Acea pasere presintă poporul
Gallic, pe care divul Iuliu Cesar îl supuse
sceptrului tău de azi, și care, prin încruci­
șare de rassă cu noi, se distinge de pe acum,
iar peste mii de ani ajunge-va stăpân pe cea
mai înaltă treaptă de cultură. In sânul lui
se vor descoperi, spre folosul tuturor po­
poarelor din lume, toate mijloacele cari
 59

conduc la cunoașterea de aproape a mate­

riei atotcreatoare din lumea văzutelor și a
nevăzutelor. Prin acest popor se va răspândi
în lumea întreagă legile universale ale știin­
ței, aceiași lege, pe care voesc eu a o înte­
meia acum, în Dacia, cu ajutorul credinței.
— Dar celelalte popoare cari nu vor îm­
brățișa această lege ce vor deveni ele ?
— Vor peri, se vor stinge absorbite de
puterea creatoare a celor dreptcredincîoși
precum se perde negura dimineței la razele
calde ale soarelui de vară.
Aceasta este explicațiunea visului tău
miraculos. Aceasta este puterea de expan­
siune și de supremație eternă a gintei la­
tine asupra întregei omeniri. Căci dacă
tu, tată, conții în tine atâta energie divină,
ca prin visul tău să vezi prin veacuri în­
depărtate în viitor, fii asigurat că vederile
nealterabile ale lui Isus se extind spre veci-
nicie...
 II

ÎNTRE LUT Șl VIAȚĂ

țjrjnjraiane, tu care până acum erai cel
■J0) mai brav dintre eroii lumei deodată
apari cu adevărat și cel mai plin de
darul luminei adevărului. Adineauri vorbiși
de lumi nevăzute ; desvălue-mi și mie se­
cretul acesta. Cum putem noi cunoaște
ceea ce este nevăzut pe lume ?
— De nevăzut pentru ochiul omului este,
tată, aproape întreaga lume. Ceea ce pu­
tem noi zări cu ochiul liber este numai o
mică picătură din o mare nesfârșită. Omeni­
rea izbuti-va însă a-și compensa slăbiciunea
focului vederei cu focul din soare. Prin
instrumente optice, va ajunge să vază de­
parte, în depărtările nemăsurate de azi.
Atunci se va ști de ori-și-cine că stelele
sunt tot atâția sori, cari au în jurul lor
alte planete rupte din ei, precum e Luna
din Pământ și ambii din Soare. Totul se
mișcă după legile puterei universale, care
formează mereu și iarăși desbină sorii, re­
făcând din cenușa morții noi centrii de
viață.
«Aceeași viață pe care o găsim în noi,
 62

există și în planetele cerului și în adânci­

mile pământului nostru, despre care Biblia
ne spune că este mama noastră materială.
Biblia fii însă prea disprețuitoare de om,
alcătuindu’l din lut. Parcă nu s’ar fi găsit
în pământ un material mai nobil pentru
substratul nostru ? Lutul însă i sa părut
a fi substanța cea mai maleabilă și filoso­
fía ebraică a găsit această condițiune prea
suficientă pentru formarea omului. Dar
viața ? Pentru bibliști ea este suflarea di­
vină peste acel lut inert.
Ce ironie ! Parcă de vom răscoli mărun­
taiele pământului am găsi vre-o parte lip­
sită de viață ? Nu sunt oare peste tot tran­
sformările în necontenită activitate ? De
mii și mii de ani se refac și se șterg ho­
tare de vieți în locurile unde încep cele
actuale. Nimic nu este definitiv pe lume,
nici composiție, nici structură. In straturile
suprapuse ale pământului, în stâncile gra­
nitice, în celulele noastre grupate în or­
gane, în scheletul nostru, în noi, în plante,
ca și în planete transformările se petrec
neîntrerupt.
Cine poate nega că în alte corpuri ce­
rești nu ar fi existând alt soiu de ființe
mai perfecte ca noi, cari să se numească
îngeri sau Demoni ? De ce n’ar putea
 63

să ne vadă de acolo, dacă se poate ca să

fie mai perfecți ?
In acest caz și noi vom trebui să ajungem
când-va la aceiași perfecțiune. Negreșit,
numai dacă nu ne vom lăsă a fi mâncați
de vii și fără resistență de fiarele din cir­
curi.
Lumea, vedem dar, nu este făcută pen­
tru om, precum învață Biblia, deoarece
chiar înainte de a fi existat pământul, lu­
mea a fost tot astfel ca acum. Ce este dar
omul față de o lume fără de sfârșit ?! Lu­
mea, mereu va continua să existe, chiar
după ce pământul se va fi prăpădit, căci
mărirea lui Dumnezeu este întotdeauna
aceiași și întotdeauna nesfârșită !...
— Hm ! dacă omul le va cunoaște pe
toate acestea și multe altele ce vor naște
din ele, dânsul va ști negreșit să se fe­
rească chiar de moarte !
— • Da, va ști a se feri de moartea fără
vreme și a-și prelungi viața de azi scurtată
de lăcomie și neștiință, căci Dumnezeu n’a
pus prin nici o lege piedică omului să pă­
trundă totul ce este adevărat pe lume și
să-’l supuie voinței sale.
Astfel, pentru garantarea existenței o-
mului prin libertatea necondiționată a min-
ței, mi s’a dat sfântă misiune d’a merge în
Dacia, țară ferită de influența Bibliei și
necunoscută zeilor pribegi ai lui Homer și
Hesiod, ca prin o voință măsurată puterei
omenești să întemeez acolo «legea» ce mi-a
încredințat’o Isus, rezămată pe selecțiunea
firească a omului.
♦ ♦
— Dar cum crezi tu, întrebă împăratul
pe tînărul apostol, că vei putea scoate la
cale aceste idei sublime cu un popor bar­
bar, necunoscut de tine, care este în ace-
laș timp cel mai neîmpăcat inimic al Re-
publicei ?
— Trebuie să știi, tată, că în drumul meu
spre Palestina am avut fericirea de a eli­
bera din robie în Egipt trei sute Daci în­
tre cari eră și fiica regelui lor.
— Fiica teribilului Decebal ? întrebă viu
Nerva.
— Da ea, încântătoarea Dacia, așa se
numește, precum și cel mai cu vază beli-
duce Dac, viteazul Bihor, preabine cunos­
cut legiunelor noastre. Am deci în acea
țară trei sute de fideli, ceea ce este toarte
mult pentru un început.
— Dar numai între Daci ai putut tu găsi
trei sute de fideli ?
— Nu pentru aceasta. Poporul meu ales
trebuie să fie înainte de toate liber, adecă
să nu aibă clasa de sclavi, nici tagmă pre­
oțească, nici temple, nici statui, nici vorbă
scrisă. Cu un cuvânt să nu aibă amintiri
profunde. El trebuie să fie în afară de ac­
tualele hotare ale imperiului, căci numai
ast-fel se va putea evita contactul lui cu
moravurile romane infectate de corupțiu-
nea greco-iudaică. Trebuie să păstrez su­
blimei doctrine a lui Isus o desvoltare fi­
rească.
Ginta Geto-Dacă este cea mai de seamă
dintre Thraci. In special Dacii sunt locui­
torii harnici și răsboinici de prin văile și
șesurile încunjurate de cununa Munților
Carpați, care este un fel de cetate vastă,
mai resistibilă ca zidurile Troiei. Despre
acești munți se mai afirmă a fi plini de
aur și de alte metale prețioase.
— Așa dar tu ai vrea să începi o pro­
pagandă cu ajutorul celor trei sute de fideli
ai tei, și cu fiica lui Decebal ? Nu cumva
acea fată de barbar te face să vezi calități
așa de distinse în poporul Dac ?
— Nu mai înțeles dar, tată ! înainte de
toate voesc a cuceri acea țară pe cale paci-
nică.
— Pe cale pacinică ? Pe Daci ? Nu știu
de vor fi existând prin stele vre-un popor
Dac, pe care să-l cucerești pe cale paci­
nică, cât de Dacii de peste Danubiu, n’ai
grije, nici cu armă nu-i vei putea cuceri
așa cu una cu două.
5
 66

— Dar dacă voi propune Iui Decebal

căsătoria mea cu fiica lui ?
— Ei și ?
— Decebal nu are fii, care să-i moște­
nească tronul, căci toți muriră luptândftîn
contra Republicei și în războaiele cu alte
popoare. Ast-fel iubita mea Dacia îmi va
aduce ca zestre un regat! Cu toate acestea
voi lăsă țara sub sceptrul bătrânului Dece­
bal, până va mai trăi.
— Combinația nu este rea, nu uită însă
că Dacia ta, de și poartă numele țării sale,
ea singură nu represintă țara întreagă, de
cât numai în inima ta.
— Fie ! Eu voiu avea răbdare și tu să
ai zile. Acum rogu-te, împărate, pune-mă
în capul legiunilor din Illyria și Moesia
spre a fi pregătit pentru ori ce eventuali­
tate. Voi, să-mi iau în primire mireasa
iubită cu care împreună vom dovedi pu­
terea misterioasă pe care o au ființele vii și
anume omul în pretențiunea lui de a există.
— Traiane, fiul meu ! Vrednic ești, nu
de a comandă câte-va legiuni, ci de a
domni peste toate popoarele de pe pământ.
Căci dacă Isus tc-a ales și ți-a destăinuit
misterele vieții de aici și a celor din stele
și din dosul lor, ține ! ia în mâna la pu­
ternică acest sceptru imperial, pe care
mâinele mele ofilite de bătrânețe nu’l mai
 67

pot purtă. De azi încolo tu ești împăratul

Romei și al tuturor {arilor cari se întind
între Răsărit și Apus și de la focul deșer-
turilor Africei, până în ghețurile întune­
coase de la Miază noapte.
Du-te, adu li mireasa aleasă și distinsă,
precum o știi tu, mergi de întemeiază prin
aceasta alianță împlinirea visului meu și
respândește în lume credința în care nu
există negațiune și în care știința este co­
pila legitimă a fireE
Rine-cuvântarea mea să te însoțească pe
toate căile tale !»
»
Urcarea lui Traian pe tronul împărătesc
se făcîi cu pompă extraordinară ; nu pen­
tru că doară lui i ar fi plăcut ceremoniile,
ci poporul este deprins să vază strălucind
soarele, la care este chemat a se închina.
A treia zi după terminarea părăzilor,
Traian se puse în fruntea unei puternice
armate, care, trecând în Moesia, tăbărî la
Viminacium lângă Danubiu, la hotarul Da­
ciei, în fața cetății dace Lederata.
Aici chemă la sine pe fidelul său amic,
pe generalul Longin și’l trimise în solie
la regele Decebal, ca să-i propuie o pace
legată de alianță între Traian și fiica sa,
care însă trebuie să fie recunoscută ca
moștenitoare de tron, după moartea lui
 68

Decebal. In rezumat îi cerea fata de ne­

vastă și {ara de zestre. Pe de altă parte
Traian se obligă Ia respectarea drepturilor
de stăpânire a lui Decebal asupra Daciei,
pe tot timpul cât va mai trăi.
Solia plecă, dar nu se mai reîntoarse.
Această propunere de existență pe baza
unei vieți pacinice irită foarte mult pe răs-
boinicul Decebal. El găsi în ea o cerere
de umilire pe viață, iar taraboștii Daci
considerară această învoială ca cea mai
urâtă insultă pentru ei, cari își asimilau
viața cu lupta pentru existență, pe care
numai prin răsboiu și-o puteau realisa.
Dar să se ceară zestre cu o fată !? Zestre
cu o fată voinică și frumoasă, cu însăși
fiica regelui lor ? Așa ceva nu s a mai po­
menit în Dacia !
In acea țară unde aurul curgea pe râuri
și tot în șiroaie curgea mierea cea mai
străvezie, fetele erau libere de a-și alege
bărbații. Ele nici nu se vindeau, nici zes­
tre nu duceau bărbatului. Rămâneau pro­
prietarele averei lor moștenite de la pă­
rinți sau de la rude ; duceau însă greul
gospodăriei și al creșterei copiilor nume­
roși, pe când bărbații, liberi de aceste griji,
duceau sarcina răsboaielor.
Astfel, femeea la Daci nu mult se deo­
sebea de bărbat prin forță și energie, mai
 09

cu seamă de când poligamia ajunsese a fi

disprețuită. Apoi munca câmpului și exer­
cițiile de arme, trebuind a se apăra une­
ori acasă în contra năvălirilor, le oțelea
puterea. Ba, unele din femei ajutau pe
luptătorii Daci chiar în războaie, cari pe
acele vremuri, mai ales la ei, durau ne­
curmate.
Frumusețea femeilor dace eră ceva deosebit
de ale altor popoare. Ea se distingea prin
exuberanța plastică a formelor, prin mus­
culatură fermă și prin un aer de sănătate
viguroasă.
Nemuritorul Horatius cântase astfel des­
pre femeile Dace :
«Trăesc și Geții cei asprii, ce cresc a Cererei daruri
Pe neîmpărțitele ogoară ; iar munca lor e împărțită
Astfel, că unii înlocuesc pe alții la finele anului.
Acolo muma păzește pe nevinovata copilă ;
Iar neînzestrata femee bărbatul nu-ș stăpânește,
Nici adulterul cel neted turbur’a casei odihnă».
*
Decebal refuzase ori ce alianță cu Traian,
in care el privea numai pe Patricianul Ro­
man decăzut în mocirla viciilor și care,
după legile dacilor, ar fi meritat peire prin
sine însuși.
Asemenea păreri aveau Dacii despre Ro­
mani.
Decebal nici idee nu avea, că nicăeri pe
 70

lume, unde luminează razele soarelui, nu

existase încă o virtute mai perfectă ca în
acest tânăr erou, solia celei mai înalte pu­
teri divine.
Dacii în general erau oameni cu o supe­
rioritate de bun simț, dar în același timp
cu desăvârșire refractari la cultura Greco
romană bazată pe politeism.
Ei adoptaseră multe din științele positive
aplicate la arta răsboiului și la arcbitec-
tură, nu părăseau însă de loc limitele cer­
cului lor de gândire din punctul de vedere
moral, în care de altfel erau mult supe­
riori Romanilor. Aceasta o știa tot atât de
bine și Traian.
Un alt motiv destul de puternic care îl
silea pe Decebal să respingă înrudirea lui
Traian eră compețirea ducelui Cabyr, a
unui fruntaș Dac, la mâna Dochiei. Acest
pețitor urmărea un scop al ambițiunei sale.
El avea și oare-care popularitate din causa
vicleniei sale cu care inventă cursele pen
tru dușmani și trecea în ocbii lumei accep­
tat chiar de Dochia, care însă în adâncul
sufletului ei avea un deosebit dispreț pen­
tru dânsul. Nu i-1 arătase însă, de oare-ce
nici el nu se apropiase de ea. Atunci inter­
veni acea nenorocită vânătoare de șoimi
și captivitatea ei.
Aceasta fu o ocasiune pentru Cabyr de
 71

a cere Regelui să-i încredințeze conducerea

expedițiunei pentru căutarea ei și a lui
Bihor. Extermină tribul de Tribali care
mai trăia din jafuri prin Scytia mică, la
Gurile Istrului și pe coastele mlăștinoase
de nord ale Mărci Negre, păfugărind ce­
tele răslețe, ce mai rămăsese din ei, până
în Scytia Mare, dincolo de Tyrase.
De liberarea Dochiei însă n’avuse parte,
căci robiții fuseseră transportați prin To-
mis la Byzantium și de acolo la Alexandria.
Aice altuia îi fusese dat să schimbe cătu­
șele frumoaselor ei membre cu lanțul iu-
birei, legându-i, spre vecie inima de libe­
ratorul ei.
Disparițiunea lui Bihor compensase în­
tru cât va perderea Dochiei, în favoarea
lui Cabyr. Acest duce bătrân eră de fapt
cel mai cu vază general al lui Decebal. De
altfel erau și cumnați. Sora lui Bihor, Ma-
vida, întru veci fericită regină, fusese mama
Daciei. Bihor era neînvins în răsboaie. Iar
pentru sufletul lui neasemănat de mare,
deschis și drept, eră tot atât de iubit de
popor, pe cât de temut eră Cabyr, vulpoiul
nemilos.
Dar chiar după reîntoarcerea celor trei
sute din robie, Cabyr continuă a se im­
pune pe lângă Decebal pentru a putea ob­
ține mâna fetei.
 72

Tristeța și tărăgăneala ei el o atribuia

efectelor robiei. Nimeni, afară de Bihor
nu știa ce mister roade inima fecioarei
regale.
Deci cine nu va fi înțeles surprinderea
și mânia îngrozitoare a lui Cabyr, când
află de pețitul lui Traian, prin care i s’ar
răpi ori-ce aspirațiune la tronul lui De-
cebal?
De gelosie nu se prea aprindea Cabyr.
Era dintre acei prea mulți Daci, cari îna­
inte de toate cuprinși de dorința de mani­
festare a forței, nu slăbeau în fața dorinței
ce naște din amor. Acest sentiment la ei
eră limitat la sensațiunea necesității plă­
cute de a procrea, care la rândul ei eră
cu totul confundată cu însă-și trebuința de
a trăi. Iubirea de a trăi însă eră mai pre
jos de aceea a morții glorioase. Pentru a
putea dar satisface cerințelor acestei nesă­
țioase dragoste de a fi nimiciți fizicește, nu
prin boli, ci prin arme de eroi, trebuiau
să fie tot atât de risipitori de dragoste cre­
atoare față de frumoasele lor femei.
Dacii nu erau creați din lut, ci dintr’un
material incontestabil cu mult mai plin de
viață de veci.
 111

VODASTRA LUI BEDAR

raian așteaptă nerăbdător în tabăra sa

Î de la Viminaciu pe Longin, care tre­

buia să-i aducă răspunsul de la Sar-
misagethuza.
Surprinderea lui fu de tot mare, când
află că Decebal reținu pe amicul lui ca
ostatec, iar drept mireasă regele barbar îi
trimise pe muierea Vodastra lui Bedar, pe
doica ficei sale.
Deși femee din neam mai de seamă, Vo­
dastra, la vârsta ei de peste 45 ani, sterpă
și veștejită, eră o ironie crudă prin care De­
cebal trată pe tânărul împărat roman. Fe­
meile dace ajunse la asemenea vârstă se
puteau mărită chiar după un Roman, duș­
man Dacilor.
Eră tocmai o prea frumoasă seară de
Iunie.
Afară, aerul cald eră astâmpărat de cu­
rentul molcom ce venea pe Dunăre în sus
prin strâmtoarea Porților de fier ; o res-
frângere răcoroasă a vânturilor aspre cari
bat pe Dunărea de jos din depărtatele re­
giuni friguroase ale nordului.
 74

Traian, întins pe un pat sever de tabără,

stătea dus pe gânduri în cortul său împă­
rătesc, iar la ușă un tânăr căpitan de gardă
făcând parte din suita lui Longin Ia Sar-
misagethuza și reîntors acum fără genera­
lul său, așteptă ordinul împăratului.
— Aduceți-mi aici pe Vodastra ! Voesc
să o văd ! porunci împăratul cu un aer
trist și cași deșteptat din un vis urât.
Peste câteva minute în zarea golului
ușei se arată o femee înaltă, nici grasă,
nici uscățivă, brună, cu înfățișarea serioasă
și cu privirea inteligentă.
Pe cap era învelită, în mod ușor, cu o
broboadă subțire, neagră, înfășurată după
gât și înodată slab la ceafă. In colo îmbră­
cată în alb cu o haină lungă și largă peste
care eră așezată în falduri o tunică neagră
de lână cu două aripi. Mijlocul îi era strâns
cu un brâu tot negru, ce îi distingea talia
de matronă.
Această îmbrăcăminte numai din alb și
negru dădea Vodastrei o înfățișare plăcută
și demnă.
După ce făcu în cort trei pași măsurați
se aruncă la picioarele marelui împărat
cerându-i grație în limba rustică latină, pe
care aproape toți Dacii mai de seamă o
vorbeau. Beata femee se așteptă la moarte.
Mare îi fu deci mirarea când, lăsați sin­
 75

guri, Traian i se adresă cu blândețe a-

proape melancolică :
— Scoală, Vodastro, femee fericită, care
ai avut norocul să hrănești din izvoarele
albe ale șanurilor tale pe cea mai perfectă
copilă din lume, pe divina Dacia. Scoală și
spune-mi, dacă stăpâna ta a trimis vre-un
cuvânt pentru mine?....
— Strălucite împărate ! Frumoasa și mă­
rita mea stăpână și fiică de lapte n’a cu­
noscut altă mamă, de cât pe mine. Neui­
tata regină Mavida, murise îndată după ce
îi dete viață ei și fratelui ei gemen, Dro-
mite, mutat și el deja în locul fericirei e-
terne. Stăpâna mea aflând de planul lui
Decebal, inspirat de Cabyr, de a te ofensa,
a alergat la mine și mi-a încredințat vorba,
ca tu să nu crezi nimic despre ea, de cât
ceia ce-ți voi spune eu.
—Vorbește fără frică! 0 îmbărbătăTraian.
— Ea mi-a destăinuit că sufletul ei este
împreunat cu al tău și că strălucirea lui
este împâclită, precum lumina lunei pă­
lește ziua în ceața soarelui, și mi-a mai spus:
că nici a ei viață, nici al ei corp viu nu va a-
parține vreodată altuia, decât ție. Căci dacă
Gebeleize, cel atot puternic, n’ar condam­
na-o să remâie cu pântecele sterp, ca
stânca prin care își fac cuiburi păsările ră­
pitoare ale munților, ea, cea mai perfectă
 1C>

floare din lume, nu va putea dă ființă vre­

unui fruct de cât numai de la cel care po­
sedă deja sufletul ei. Deci, întristata mea
stăpână îți trimite o salutare prin mine, iar
eu iți spun că ea de când s’a rentors din
acea urgisită robie mereu suspină după par­
tea ei de suflet lăsat la tine, împărate, care
după Zamolxe, ai cel mai mare suflet sub
soare. Ea îți trimite respuns, că aceasta
este deocamdată singura ei zestre, pe care
însă ai luat-o încă de mai nainte !»
Traian ascultă cu mare bucurie și cu mi­
rare chiar, cuvintele atât de pline de în­
țeles ale acestei femei simple. El nici nu-și
putea ascunde mișcarea sufletească aflând
despre credința tainică ce Dacia hrănea
pentru el, dar tot atât de plăcută impresi-
une îi făcu importanța firească pe care fe­
meile Dace o dau iubirei fecunde.
El îi răspunse dar :
— Ii sunt prea recunoscător stăpânei tale
pentru cuvintele de mângâere ce mi-a tri­
mis prin tine, nu-i sunt însă la fel și lui
Decebal, care mi te-a trimis drept mireasă
în locul fiicei sale.
«Du-te dar îndărăt, Vodastro, și spune-i
regelui tău, că Traian nu se dă îndărăt nici
odată înaintea unei obrăznicii, că el știe
să-și reia cu vârful săbiei robii, pe cari
altădată i-a eliberat cu vorba. Mai spune-i
 77

că pe fiica lui aș fi putut reține pe când

o aveam sclavă în Egipt. Traian însă nu
se poate căsători cu o sclavă, fie chiar
fiica lui Decebal. Acum însă când ea, în
toată libertatea ei, pe lângă toată rigoarea
moravurilor dace în privința căsătoriei
cu străinii, vrea să-mi fie soție, acum
nu mă vor mai opri nici Danubiul spu­
megând, nici desimea codrilor Daciei, nici
zidurile Sarmisagethuzei, ca să-mi iau, ce
de fapt e al meu, pe scumpa mea mireasă
Dacia.
— Iartă-mă, împărate, nu mă certa cu
osândă grea, dar trebuie să-ți spun, că De­
cebal nu glumește, și mi-a poruncit a-ți
declară, că de vei trece Dunărea, amicul
Măriei tale, bravul Longin, va fi ucis între
cele mai înfricoșate chinuri, de cari nu­
mai mintea ascuțită a lui Cabvr, cel mai
crud dintre Daci, poate inventa.
Abia rostise Vodastra aceste vorbe, cari
strânseră ca niște clește aprinse inima îm­
păratului, când iată că i se anunță un cu­
rier Dac, cu insistență de a fi introdus
chiar la împărat.
La porunca împărătească Dacul fu adus
în ușa cortului, unde se opri zicând.
— Strălucite, sănătate ție ! Mă numesc
Moina, fiul ducelui Bihor, unul din cei trei
 78

sute liberați de tine în Egipt, gata a te

servi cu viața sa.
Aflând de la tatăl meu de răspunsul ne­
cuviincios al neînduplecatului Decebal, a-
țâțat de avidul de putere Cabyr și de vi­
cleanul sfetnic al regelui, de bizantinul Ve-
zinas, prevedeam că se va întâmplă o ne­
norocire. Nobilul Longin nevoind a stă în
curmezișul fericirei tale, s’a sinucis eri
noapte, lăsându-ți mână liberă în contra
lui Decebal și întru cucerirea fericirei tale.
Acum Decebal nu are altă nădejde, cât
soarta armelor, care întotd’auna l a favo­
rizat până acum și l’a făcut atât de încre­
zător în sine. Deci pentru a putea dă pepl
cu legiunile tale și-a împărțit oștirile tri­
mițând pe Cabyr pe valea Bisetrei, să te
întâmpine la Timiscia, pe ducele Cybin
prin pasul Gilpil, la Drubete, pe tata în
apărarea Grisianei, pe Halmaj și pe Talaj
spre Decidă va, pe Maris în sus și în jos,
iar pe Gilorte și pe Bessaraba spre Aru-
tela, să apere vadurile AluteD.
Moma nici nu-și sfârșise bine vorba, când
Traian se înălță în sus de pàrù a fi cu o
palmă mai mare ca mai nainte. Apoi în-
tinzând mâna spre Moma îi zise cu mân­
dria nobilă care caractérisa pe patricianii
romani.
— Iți mulțumesc pentru devotamentul
 79

tău recunoscător, eu însă luasem măsu­

rile cuvenite de a nu fi surprins de o
acțiune dușmănoasă a lui Decebal. Vei ve­
dea dar, cum vor pătrunde legiunile mele
prin toate văile ce duc spre Sarmisagelhuza,
de unde am două corpuri de ridicat, unul
mort, pe al sermanului meu Longin, și
altul viu, care este însă-și viața mea.
Apoi cu un întins de mână spre Sarmi-
sagetuza exclamă cu durere :
— Ah ! cruntă înrudire ’ți place să ai,
crudule Decebal !...
 III

C A B Y R
rmata romană se puse in mișcare.

B Punți plutitoare pregătite de mai na-

—=1inte fuseră legate una de alta și până
în dimineața următoare Dunărea fusese sor­
bită între Viminacium și Lederala. Oștirea
strălucită a lui Traian, ca și niște lungi valuri
argintii, trecu podul fragil, ce suportă atâta
putere. In acelaș timp Traian dete ordin
oastei tăbărâte în lungul Dunării de jos, să
pătrundă și prin alte părți în Dacia-inferi-
oară, anume pe la Tierna și Drubete.
In zadar veniră pe cai, mărunți, fără frâne,
fără șele, solia Burilor, a unui trib dac
mai împăciuitor, care îl roagă pe Traian
să-și întoarcă în pace drumul spre țara lui.
El remase neînduplecat. Căci precum leul
nu se mai poate reîntoarce din săritura lui
îndreptată asupra pradei sale, chiar de ar
sări în prăpăstii, tot astfel puterea cu care
și-a început sborul Vulturul Roman spre
frumoasa regină a Sarmisagetuzei, nu se
mai putea curmă înainte de a fi învingă­
toare, ori sdrobită.
Dacii se retrag din toate cetățile lor de
pe lângă Dunăre, pentru ca să atragă pe
6
 82

Romani înăuntrul tării, unde credeau a ii

superiori. Astfel, în drumul oștirei lui Tra-
ian fuseră cucerite fără resistență cetățile
dace Lederata Arcidava, Berșovia și Azyza.
La Tapia însă se aflau Dacii bine întăriți
în față cu râul Timisc, iar în dos cu dea­
lurile și munții păduroși, cari despart Ti-
mișana de Transilvania și în dosul cărora
eră inima Daciei, falnica cetate Sarmisa-
getuza.
Ciocnirea între cele două oștiri fu teri­
bilă. Trei zile ținu acea bătălie. Ea numai
atunci începu cu adevărat, când albia râu­
lui Timisc fu umplută de trupuri și de ar­
me de eroi. In zadar căutară Romanii să
răzbească prin masele strânse și întinse
ale armatei dace, îndrăzneala și agerimea
în luptă a acestui popor eră de ne mai
auzit.
Dar la urmă ori ce pasere pe glasul ei
piere.
Astfel și Dacii, deși de la reformatorul Za-
molxe încoace, credeau numai într’un sin­
gur Dumnezeu, în Gebeleize, care pe limba
lor se confunda cu însemnătatea soarelui,
erau crezători și în diferite superstiții ne­
explicabile. De exemplu, ei trăgeau cu să­
gețile în contra nourilor când aceștia în-
furtunați amenințau strălucirea soarelui.
Cea mai adâncă întristare cuprindea pe
 83

Daci, când iubita lumină binefăcătoare dis­

părea de pe cer. Ei considerau de semn
rău, dacă din întâmplare tocmai în timpul
bătăliei nășteă o vijelie.
Din aceste superstiții reiese că și alte
credinți vechi, ca aceea a zmeilor, a balau­
rilor, erau păstrate între Daci și că mono­
teismul lor permitea și erezii, pe cari și
până azi le găsim în basmele poporului
român.
Dar pentru a ne putea da seamă de un
luptător dac, iată cum descrie sermanul 0-
vidiu din ezilul lui delà Tomis pe un răs-
boinic Get, cu o sută ani înainte de
Traian :
«Glas sălbatec, față cruntă, lui Mart imagine vie,
Cu coamă cu barbă de fler neatinsă,
Dreapta lui neleneșă rănește cu cuțitul
Purtat de tot barbarul la coastă atârnat».

Nu este dar de mirare că în bătălia de

la Tapia sângele înroșise într’atâta apa Ti­
mișului, în cât ea nu era limpede nici în
depărtările mari. Iar răniții erau atât de
numeroși încât însuși împăratul și-a rupt
în bucăți cămașa de pe el, împărțind'o sol-
daților spre a și legă rănile cu ea.
Când Dacii văzură că nu pot respinge pe
Romani, cari primeau mereu întăriri noi,
comandantul lor încrezându-se în viclenia
 84

și agilitatea sa, se gândi la biruință prin

lupte singuratice, după cum pe vremuri se
bateau eroii de la Troja.
Din furnicarul sângeros al luptătorilor
de odată se văzu separându-se un călăreț,
acoperit cu scutul său rotund, înaurit și
peste lot împodobit cu pietre scumpe. Ca-
lu-i negru și sprinten, ca un pui de ba­
laur, la fel cu cel ce se zărea săpat pe
scut, se repede printre pedestrimea Ro­
mână, care îi face strungă, și într’un sbor
de năsdrăvan ajunge chiar în fața împă­
iatului Traian. Aici își oprește calul spu­
megând. Apoi privind pieziș la marele
imperator, îi aruncă următoarea provo­
care :
— Tu ești Traian ? Tu ești cel ce vroia
să facă din fiica lui Decebal împărăteasa
unui putregaiu, care se mai chiarnă și
Roma? Hai! Tu, foc de iască! De vei mai
fi având în tine o scântee de suflet nemu­
ritor, eși dintre arcașii tăi și măsoară-ii
spada ruginită cu fulgerii oțelului meu fău­
rit de strămoși la focul soarelui și călit în
sângele zeilor voștri falși ! Mă numesc
Cabyr și am răzbit prin acest nesfârșit zid
de pavăze și de corpuri de oțel, ca eu
singur, cu a mea mână, să sting de pe a-
ceastă lume un desfrânat Roman un su­
flet decăzut ca tine !
 85

După aceste vorbe sări de pe cal și se

puse în posițiune de luptă.
Dar nici Traian nu zăbovi a răspunde
la această provocare obraznică- Iute descă-
lică făr’ a rosti un singur cuvânt, doar’ așa
nițeluș își încruntă sprincenele și-și strânse
buzele supte între dinți. Apoi ca un ura­
gan năvăli spre îndrăznețul Dac.
Toți din prejur și chiar cei mult depăr­
tați de ei stătură locului privind acest ne­
maipomenit spectacol.
Numai o singură troznitură se auzi și
după ea o bucată din scutul bogat al lui
Cabyr a lăudărosului duce dac, cade deo
dată cu spada-i ruptă în două.
Cum putu Traian cu o singură lovitură
să ciuntească și pavăza și sabia adversaru­
lui său, nimeni nu-și dete seamă, căci a-
ceasla se petrecu cât ține o licărire de ful­
ger. Lovitura însă fusese atât de puternică,
în cât pământul se cutremură din prejur,
iar Cabyr primi o așa violentă sguduire
în cât chiar căciula-i frigiană căzu de pe
capu i pletos, sbârlit, roșcovan.
După acestea, Traian răzămându și băr­
bia netedă în mâna i stângă, lipită cu co­
tul de piept, iar în cea dreaptă strângân-
du-și spada neînvinsă încă de nimeni, lă­
sată de astădată cu vârful în jos, zise res-
picat :
 86

— Viața ta c în vârful săbiei mele, nu

ți-o iau, ci ți-o dăruiesc, pentru ca sufletul
tău să nu câștige cinstea celor morți în
războaie. Ca să-ți arăt însă că nici ură 11’am
în contra ta, nici teamă de tine, îți redau
și libertatea, pentru ca frumoasa mea Da­
cia, pe care o dorești de soție cu scop
să-ți uneltești urcarea pe tronul tătălui ei,
să poată alege între tine și mine. Cei de
seama ta nu se perd de arma sacră a glo­
rificării, ei se trec prin sine însuși, cum se
perde umbra în nopțile adânci, sămuitoare
sufletului tău !»
Principele Dac stătea strângând într’o
mână hârbul spadei și cu cealaltă pavăza,
ce și o puse la spate, descoperindu-și țața.
Apoi scrâșnind din dinți se încovoiă ca o
patentă pitulată ce pândește să sară pe
prada sa. Deodată el aruncă departe mâ­
nerul spadei și puse mâna pe cuțitul ce-’l
avea la brâu. In acelaș timp ridică scutul
d’asupra capului și stete gata a se repezi
din nou spre Traian ocliindu 1 pe sub scut.
El rămase însă liniștit în aceiași atitudine
de învingător, aruncând asupra adversaru­
lui său o privire majestoasă, care ar fi
molcomit și furia bestiilor. întreaga ener­
gie a dacului turbat se topi sub razele a-
celor doi ochi de vultur stăpânilor, așa, că
în loc să sară înainte, după cum părea că
 87

voiește, se dete fără voie încet, încet în­

dărăt... Ostașii lui Traian îi făcură loc spre
liberă retragere, până la căluțul său cu­
minte, care îl aștepta. Sărind apoi pe cal,
se aieptă cu coama vâlvoiu, ca un năz­
drăvan, în umbra pădurilor ocupate de
oștirile sale. Nimeni nu l’a urmărit, căci
așa fusese voința împăratului.
 PACEA

bea dispăru Cabyr rănit în orgoliul

său de mărinimia lui Traian, lupta,
ce fu suspendată spontaneu de ambele
părți, reîncepu cu o înverșunare supremă la
porunca Iui Traian. Comanda armatei dace
reluată de Cabyr nu mai avea nici o au­
toritate. Ajutorul său, Generalul Lugoj,
care se crezu în drept a comandă, după
învingerea personală a lui Cabyr, luă o a-
titudine independentă.
Dar și cerul păru atunci că trebue să
vie în ajutorul Romanilor. O vijelie tur­
bată începu a se deslănțui asupra localită­
ții. Nori negri ca balaurii se îngrămădeau
peste dealurile din spre apus-miazăzi, din
spre Dunărea de jos, aducătoare de nori,
amenințând cu fulgerile lor pe îndrăzneții
dușmani, cari ca tiarele se masacrau, nici
ei știind pentru ce.
Dacii deodată încetară lupta. Ei, ca niște
smintiți încep a trage cu săgețile în nori,
în vreme ce Romanii mai cuminți dau nu­
mai în carne vie, descoperită țintei lor.
Astfel deci, între strigătele de groază ale
 90

Dacilor fugari, între și mai fioroasele tu­

nete ale cerului supărat, între zgomotele
infernale de exclamări de victorie ale Ro­
manilor, în asemenea cântec triumfal zdrobi
marele Traian oștirea Dacilor la Tapia.
Cetatea Tibiscului căzii și ca în mâinile
lui Traian. Armata imperială pătrunse în
valea Bisetrei în fundul căreia, peste un deal
era așezată cetatea Sarmisageluzei.
Decebal trimise soli de pace, pe niște
comați, oameni de rând cu capul gol, tără
însă sä promită ceva. Ci, iacă așa, ei îl
rugară pe Traian să se reîntoarcă în pace.
Firește, ca Traian găsi această intervenire
drept o necuviință și respinse solia. In a-
celaș timp Traian trimese o oaste pe va­
lea Marisului în sus, cu scop să atace Sar-
misagetuza și dinspre Zermigira
Pe unde înăintă însă arma Romană, po­
porul Dac, rămas acasă, se supunea și eră
bine tratat de învingători. Traian dorea
iubirea și nici de cum dușmănia acestui
popor. Cu atât mai rele vești primea De­
cebal de la oștirea lui, căci deși a trimes
noi ajutoare, cu noi comandanți, cari opu­
neau colosale piedeci, Traian răzbea prin
ori ce resistență. Cavaleria Africană făcîi
minuni în luptele de la Agnava. Cu toate
acestea gerul iernei țină pe loc campania
și abea în primăvara viitoare de odată cu
 91

topirea ghețurilor se șterseră și obstacolele

din calea Romanilor.
După un asalt neînchipuit de năvalnic,
dat de cavaleria romană. Dacii sunt cură­
ța ți din întreaga vale a Bisetrei ; trec încă
un deal păduros și când Traian eși de după
cotitura unei vâlcele, vede în calea i fru­
moasa cetate a Sarmisagetuzei întinsă și
bine întărită pe niște coline lângă râul
Hațeg la poalele muntelui Retezat.
Traian nemai voind vărsări de sânge,
își bătu tabăra la Clepidava 4) în fața Sar­
misagetuzei ; ceru lui Decebal o supunere
necondiționată, promițând însă atât pentru
el cât și pentru poporul Dac un tratament
omenesc.
Lui Decebal nu-i mai rămăsese decât două
căi din care să aleagă : ori să se închidă în
cetate, pe care în urmă nu se mai îndoia
că o va perde, ori să se retragă în munți
lăsând capitala și minele de aur precum
și alte bogății în prada vrășmașului și a
se expune ocupării lui.
Traian ori pe unde înainta dă țării o or-
ganisare specială, ceea ce dovedeă că dân­
sul nu părea a fi venit pe acolo numai ca
simplu prădător.
Din munți, Decebal ar fi putut prin

*) Azi satul Clopotiva lângă Grădiște.

 92

neîncetate erupțiuni să facă zile nesufe­

rite cuceritorilor, dar toate acestea erau
numai niște semne de agonie pentru Daci.
Desperarea lui Decebal eră la culme. El
ajunsese la punctul de a-și curmă zilele,
nevoind, nici să cadă în mâinele Iui Tra-
ian, nici să-și vadă țara căzută la picioa­
rele Romei.
întunecoasă eră durerea în sufletul re­
gelui Dac, dar și mai neagră eră ea in i-
nimioara sărmanei Dacia, care în tăcere
își asumă întreaga respundere a nenorocit ei
tatălui ei și a bietului său popor obidit.
Pe când însă Decebal își făcea ultimele
lui socoteli, fără veste sosește din partea
lui Traian o solie cu niște condiliuni de
pace relativ foarte ușoare.
Anume, Regele Dac rămâne dator a in-
napoiâ Romanilor toate armele, mașinile
de răsboiu, meșterii și prisonierii : să ex­
trădeze acum și pe viilor pe toți fugarii
din imperiul Roman, să dărâme toate ce­
tățile din spre imperiul Roman, să pără­
sească toate cuceririle făcute în afară de
țările locuite de poporul Geto Dac, să nu
mai încerce noi cuceriri în afară de aceste
hotare, să nu mai primească nici un supus
roman civil ori militar în țară, decât numai
când va avea o învoire specială din partea
împăratului. Pe de altă parte Traian resti-
 93

tue fără rescumpărare pe toți prisonerii de

războiu, se obligă a apără Dacia în contra
ori cărui atac de dușman extern, când pu­
terile Daciei nu ar fi suficiente pentru a-
ceasta.
încolo nimic, nici bani, nici robi, nici
pământ, nici fală, nici zestre, nimic nu i
se mai cerea.
Eră un mister!
Acele condițiuni de pace erau o ade­
vărată grațiere, urmată de o alianță silită.
Tocmai din această din urmă cauză, bu­
curia lui Decebal nu eră complectă. Mări­
nimia lui Traian îl mâhnea, îl umilea. Oare
în dosul acelei păci nu se ascundea cumva
o altă politică și Traian nu eră constrâns
de alte tulburări în imperiul lui la o pace
grabnică ? Așa se întrebă Decebal.
Noi însă să ridicăm cu un ceas mai na-
inte cu o mână discretă vălul acestui mis­
ter, și să vedem ce l a hotărât pe Traian
să se răsgândească brusc de a cuceri Dacia.
 V
SUPRAUMAN !
Pe când durau tocmelile, nu de pace, ci
de predare între Daci și Romani, Traian
stătea nedumerit în ușa splendidului său
cort din tabăra de la Clepidava. Inainte-i,
se presentă ca un cerc de amfiteatru pri­
veliștea formată de lanțul munților Retezat,
Petroși și Vulcani, legați de dealurile și
pădurile din spre Cedonia. Intre acestea
și între colinele pe cari se ridică cetatea
Sarmisagetuzei șerpuia sclipicios râul Ha­
țeg, tovarăș de leagăn cu Gilpil, din văile
poalelor Retezatului. Dar pe când Hațegul
se îndreaptă murmurând spre Maris, Gil­
pil sprinten înfruntă șirul Carpaților, îl
spintecă și apoi de trică a nu fi ajuns, sare
turbat de pe stânci pe stânci spre albia
bătrânului Istm, ținând lungă tovărășie dru­
mului anevoios, ce leagă Drubete de Sar-
misagetuza.
După ce contemplă, plin de admirare,
cum dispare purpuriii de apus ce îmbră­
case cu mândrie vârful Retezatului, aș­
teptă până ce duhul sombrual nopții aco­
peri cu umbrele sale difuze, ridicate de
prin văi, până și coama munților.
 9(i

O roșață a cerului mânios mai aruncă o

zare slabă peste tabăra romană.
Traian se retrăsese în cortul său la o-
dihnă.
Dar abia sfârșise a se desbrăcâ de zalele
sale, când iată că i se anunță o solie ur­
gentă din partea Dacilor.
— Să intre ! zise cu indiferență marele
învingător.
In loc de o solie de Daci bărboși, ca de
obiceiu, de data asta apăru la ușa cortului
o viziune, o static îmbrăcată cu totul în
alb, par’că ar fi fost o vestală, la a cărei
vedere Traian remase țintuit pe loc de
surprindere.
Era umbra luminoasă a divinei Dacia,
ori eră ea însăși ?
Da, eră ea, fiica lui Decebal,singură !
învelită în giulgiu alb ca pentru înmor­
mântare fața ei, rumenă de altă dată, acum
era albă de atâtea suferinți. Numai azurul
ochilor ei aprinși, numai focul buzelor sale
ademenitoare și un boboc de trandafir de
Mai, ce acoperea agrafa hainei ei adusă și
prinsă pe umărul stâng, zâmbeau a iubire
neschimbată, a viață.
Cu mâinile încrucișate pe pept, cu ochii
rugători se apropiă lin de falnicul erou și
bărbat iubit cu atât de nespusă ardoare de
 97

ea. Apoi cu o voce sonoră plină de demni­

tate și revărsată de durere îi zise :
— Oprește-ți, învingătorule, mersul tău
triumfal, îndreptat spre perzarea unui po­
por, cărui n’ai alt-ceva de imputat, decât
că m’are pe mine de regină, pe care ți-a
plăcut să o îngenunchezi, vai, spre nenoro­
cirea mea și a lui!... Sufletul meu conto­
pit cu al tău, sub șoapta acelei adieri de
seară în depărtatul Egipt, nul mai pot
redă patriei mele. Când mă eliberași din
robie, mi l ai înapoiat sfâșiat, răpindu-mi
partea ce represintă viața și virtutea.
«Ah ! mai bine ar fi fost ca nici odată să
nu te fi întâlnit pe line și să nu-mi fi des-
legat cu vorbele tale dulci cătușele mâini­
lor pentru ca să le așezi iar surâzând pe
sufletul meu încrezător. Apoi, ca să vii să
le încruntezi cu sângele întregei mele na­
țiuni înlănțuind’o !
«Deci dacă nu vrei să-mi restitui de a în­
tregul sufletul emigrat în tine, robește și
aceste brațe. Fie ! jertfește-mă după cum
ți-o fi plăcând dragostei tale avide de po­
sesiuni străine, cuprinde-mă în vâltoarea ei
neînfrânată,—dar pe poporul meu nenoro­
cit, care ri’are vină, că o fiică a ei virtu­
oasă deveni slabă în fața ta amăgitoare,—
pe el, lasă ’1 în pace !...
— Dacio !...
7
 98

— Ascultă ! după legile noastre eu nu-ți

pot fi soție cum o înțelegeți voi la Roma,
căci nouă dacelor nu ne este permis a
urma pe soțul străin în țara lui...
— Dar eu nu voi fi străin !
— Ba da, de oare ce noi femeile dace
nu putem primi prin căsătorie ca dar de
nuntă lanțul de aur al robiei voastre con­
jugale. Noi numai renunțând la virtuțile
străbunelor noastre ne putem înstrăina.
Să-mi perd cetățenia ? Să mă robesc de
bună voie ?
«De ar fi numai pentru mine, eu, un su­
flet singuratic, prin slăbiciunea amorului
meu și a voinței tale îți pot dâ ca jertfă
chiar vecinicia mea. Iubirea ta atât mi-e
de scumpă ! Dar să arunc în sclavie între­
gul meu popor nu pot, Traiane, și nici nu
poate fi pe placul tău, căci aceasta nu
poate fi plăcut nici lui Zamolxe !
«Dar dacă susții că mă iubești cu adevă­
rat, că pentru a noastră iubire a trebuit
se potopești râurile Daciei cu sânge de
eroi, tu cel atât de puternic, împărat peste
sute de regi, de ce să mă înjosești robin-
du-mă pentru a mă putea iubi, după ce
însuți nesilit de nime m ai eliberat ? E cu
neputință să dai femeilor din împărăția ta
libertățile și virtuțile noastre ? Atunci ni­
mic nu ne ar mai stă în cale, căci nici
 99

Decebal nici sfatul țării n’argâsi, nici după

ale noastre legi, oprită unirea noastră. Ori
mă vrei numai aducându-ți un suflet silit
și un regat îngenunchiat ?. .
— Dacia mea, scumpa mea mireasă ! o
întrerupse Traian luândui mâinile și strân-
gându-le subbarbia lui netezită și molcuță.
Libertatea o am scrisă cu litere bătute din
petrele cele mai prețioase pe sceptrul meu.
Libertatea este un dar al puterei divine,
de care trebuie să se bucure ori și cine,
pentru a se putea deosebi după dreptate
de alții, pentru a i se putea distinge mă­
rirea sufletului, cu care s’a născut și cu
care i-a fost hrănită viața. Dar obținerea
libertății începe prin putința poporului de
a se eliberă singur. Alt-fel înșiși liberatorii
vor deveni idolii și apoi tiranii celor des-
robiți. Cei nepregătiți pentru libertate nu
pot trăi fără stăpân, iar pregătirea zace în
cunoașterea adevărului asupra existenței
omului.
«Deci multe veacuri trece-vor încă până
ce se vor putea realisă întocmai și pretu­
tindeni dorințele tale de a egalisâ liberta­
tea femeei cu a bărbatului. Aici însă în
Dacia voastră, ele vor fi satisfăcute și de­
săvârșite, căci precum ai zis tu : așa este
plăcut lui Dumnezeu.
«Eu n’am venit aici ca să distrug
 100

ci să creez. Iubire nețărmurită mă atrage

lângă tine, la viteazul tău popor, ca prin
înpreunarea armonioasă a geniului latin cu
virtutea dacă, să pot creeâ din două suflete
mari poporul suprapus, suprauman !»
Dacia îl privia mută și cu admirațiune.
Apoi după câte-va momente de tăcere,
în care se auzea numai sgomotul surd al
palpitațiunilor inimei lor, el urmă nete-
zindu-și fruntea :
— Sub soarele ferbinte al Egiptului, în
momentul în care credeam a te fi înapo­
iat ție și patriei tale, o parte din sufletul
tău, aceea care îți animează existența de
femee, a intrat ici în peptul meu și cu
sguduirea cu care se aprind, prefăcându-se
în nou soare, două stele stinse și rătăcite
în chaos, când întâlnindu-se se ciocnesc,
ast-fel întâlnindu te pe tine, o scumpă stea
a Sarmisagetuzei, ai pătruns întreaga mea
ființă și ai deșteptat în mine o pornire fi­
rească de neînvins, de a putea realisa nu­
mai prin tine dorința mea divină, dorința
paternităței.
«Mai în urmă, tot tu, mi ai aprins voința
ca cu al tău ajutor să pot aduce la înde­
plinire misiunea sfântă pe care Iisus cel
blând, fiul puterei universale, supraumanul,
mi-a impus prin luminarea sufletului meu,
 101

să garantez selecțiunea omului conform

cerinței adevărului.
«Deci, eu n’am nimic a-ți luă, nici ceva
a-ți reda. Ceea ce trebuie să se creeze prin
întocmirea divină, omul este prea nepu­
tincios de a putea împedică !
«Dacă însă crezi, că e pe placul lui Dum­
nezeu să se îndeplinească voința ta ; fie !
Du-te ! nu te rețin. Apoi, voi pleca și eu
de pe aici. Du-te ! Cabyr te așteaptă să-ți
consacre viața sa de mișel, pe care o are
de la mine de pomană!...»
La aceste cuvinte, care prin fiecare ac­
cent provocau torenți de fiori sguduind
puternic corpul elastic și plastic al fecioa­
rei dace, șivoaie de lacrimi de fericire u-
dau obrajii ei rumeniți de para iubirei.
Iar ea, să-și ascunză pornirea sufletească
își rezemă fruntea arzândă pe peptul lui,
în care o inimă de erou pompă cu atâta
vigoare un sânge de o nobleță necunoscută
până aici.
— Traiane, Traiane, mirele meu, soțul
meu ! Ziseși că libertatea este recompensa
celor cari o știu merita. Ai dreptate. Cum
aș putea-o aprecia pentru mine, dacă aș
pretinde să o risipești în întreg imperiul
tău pe femeile nepregătite la așa ceva. A-
cum însă, aici suntem în Dacia, care încă
nu este provincie Romană și legea noastră
 102

ne dă nouă dacelor tot dreptul firesc, toată

libertatea de a urmă amorului nostru cu
cine ne place, până când acesta va fi re­
compensat de fecondațiune.
«Astfel, iată îndestulată și dorința iubirei
tale, cât și revindecările sufletului meu !
«Cum aș putea altfel recăpăta sufletul meu
rătăcit în tine și energia mea de femee
virtuoasă, onestă, dacă nu l’aș putea obține
prin fructul amorului divin, prin puterea
aceluiași amor, care mi’l răpi ?
«Sau dacă nici aceasta nu este cu putință,
mai bine ucide mă !.. Vitejii mei frați :
Sola, Davus, Getto, Ulcidin și Dromite cel
frumos, gemen cu mine, toți au murit de
spadă romană, înainte ca peptul lor să fi
putut bate pe sânul vre-unei femei fecunde.
Pentru ce n’aș muri și eu ca ei ? Apoi din
mâna ta moartea trebuie să fie o plăcere
supremă !»...
— Să te ucid eu ? Eu? pe tine? Oh, Dacia
mea ! Să pot eu întuneca zâmbetul cerului,
care binecuvântând s a îndreptat spre noi ?
Nici odată ! Căci cel ce a binemeritat de
lumină divină este decretat să trăiască re-
noil in ființa sa sub formă eternă. Această
formă însă la ființele perfecte ca tine este
aceiași, pe ambele lumi, ea este spre veci
lot atât de materială, precum este de ade­
 103

vărat că te strâng aici în brațele mele, prin

puterea creatoare a iubireimele neîntrecute.

Și în cort, în locul luminei văpaiței ce

se stinse în acel moment, aerul se umplu
de o ceață luminoasă și caldă care ca și
un giulgiu argințiu și diafan spre o nouă
viață, învălui corpurile acestor două ființe
superioare, unite prin puterea iubirei supra­
umane, pentru ca să se împlinească cuvân­
tul adevărului despre vecinica transformare
a interminabilei materii vii, a puterii divine.
Peste șease săptămâni, numai iarba bă­
tătorită, numai vetrele focurilor de lagăr
și găurile țărușilor de corturi mai arătau
ca a fost odată pe acolo un împărat Traian
care a venit în Dacia ca să i dea geniul
Romei și o odrazlă, moștenitorul celor mai
nobile virtuți din două împărății, moșteni­
torul celor mai divine suflete din lume,
neperitorul domn peste vecinica Dacie.
»
Iar când în fine ajunse Traian acasă, la
bătrânul său părinte, îi zise cu un zâmbet
de preamărire:
— Iată, tată, ce va să zică a fi I
 III.

ȘEZĂTOAREA

SARfflISAGETUZA
 GEBELEIZE!
<>-.iodastra torcea cu degetele-i maestre
din caerul alb, gugulită pe un scăunaș
™ la picioarele stăpânei sale.
Dacia pe jumătate culcată pe un pat al­
cătuit din covoare moi și din piei de lutră
de Sarmația își lipea fruntea gânditoare în
palma stângă cu cotul cufundat într’o pernă
de puf, brodată cu desenuri bizare. Mâ-
na-i dreaptă zăcea apăsând un vraf de per­
gamente.
Din această ținută răsărea în mod vă­
dit că gândirea-i întreagă eră perdută in
conținutul acelor documente.
Imbrăcăminte-i era după portul Matro-
nelor Romane, dar albă în total, cu po­
doabe bogate printre nodurile și faldurile
maestre, sub care se perdeau formele ei
sclupturale.
Ar fi părut mai mult o Statuie, decât
ființă vie, dacă pieplu-i îmbelșugat, din care
alăpta drăguțu-i fruct al zilelor fericite de
la Clepidava, n’ar fi ridicat în rithmuri
pline haina largă ce acoperea toată făptura
ei în cute mari, până la sandalele micuțe
de piele de căprioară. Uneori prin despi-
 ■10«

cătura rochiei câte un picioruș nerăbdător

apărea până din sus de glezne, pe unde
se ascundeau șerpuind pe fluer în sus cu­
relele de mătase ale sandalelor moi.
întreaga ei ființă respiră o viață abon-
dentă
Din fața-i serioasă se străvedea resemna
rea, jertfirea de sine, ce o muncea, izolată
și depărtată de bărbatul ci iubit Legile se­
vere ale țărei sale și o misiune apostolică,
cu care o și însărcinase divul Traian, o
separau pe un timp oare care de fericirea
începută.
Jos, pe covoară de lână fină, tlocoasă,
înodată în diferite figuri în Persia și Smirna
trei femei dace, amicele Daciei, ședeau
brodând cu fir de aur curat de la Ruda.
Andrada sora de lapte a riginei, măritată
cu Nando, un viteaz căpitan din garda
regală ; Drigiza, soția lui Mucapor dus în
tabără în contra Iassvgilor cu cari Decebal,
pe lângă tot tratatul lui încheiat cu Traian,
începu să se războiască din nou.
A treia femee era frumoasa Acadana,
soția bravului Moma. Ea coseâ rufe mici
pentru un mic cetățean dac, îngrijită a’l a-
duce pe lume.
In fundul atriului vre-o douăzeci de fe­
mei de tara boșii, adunate în șezătoare lu­
crau felurite cusături. Intre ele se găseau
 109

și nurorile Vodastrei, Dada, soția lui Bi-

tuva și Sisiata nevasta lui Mucatru.
Tăcerea mare fu întreruptă de un oftat
al reginei.
— Ce tot suspini stăpână, după cel ce n a
fost lăsat de Gebeleize să rămână lângă
tine ? Cum ? Nu ești tu mulțumită de a fi
mamă prin dragostea celui pe care nici o
femee din lume nu l’ar fi refuzat de băr­
bat chiar numai pentru o zi ? Nu ești tu
mulțumită de a avea un băiat frumos, ca
mama sa și voinic ca tatăl său, un drăguț
cap bălan, care cu surâsul pe buze caută
cu atâta deliciu bobii de smeură ai sânu-
rilor tale mai albe ca floarea reginei de pe
stâncile prăpăstioase ale Retezatului ?
Pentru ce stai toată ziulica și citești per­
gamentele acelea? Nu-ți spuneam eu, pe
când erai mică și mereu îmi băteai capul
cerând să înveți a ceti și scrie de la un
preceptor Roman, că-ți vei otrăvi sufletul
nevinovat cu asemenea invențiuni de șar­
latani ? Auzi? Adevărul se spune omului
drept în față și nu pe pergament, unde se
poate scrie ori-ce minciună. Căci de unde
vei ști tu de este adevărul ceea ce este
scris, dacă nu poți pătrunde adâncul ochi­
lor celui care a scris ? Cine-i poate ceti
gândul ascuns ?
— Ah, Vodastro ! răspunse Dacia nepu­
 110

tând reține un zâmbet binevoitor. Scrierea

este inventată pentru ca să nu se uite vor­
bele și gândurile oamenilor, dar mai ales
ca să nu fie schimbate de alții.
— Cum ? S ar putea oare ca cineva să
schimbe cuvintele alteia ? Ori nu-i trece su­
fletul numai decât într’un lup ? Gebeleize
nu le vede pe toate ?
— Deșertăciune, deșertăciune, Vodastro !
In ce groaznică rătăcire vă găsiți voi cre­
zând în asemenea prostii...
Dacia nu sfârși bine vorba mare ce ros­
tise și Vodastra scăpă, ca paralisată, fusul
din mână, iar cele trei femei rămaseră cu
gurile căscate : una cu acul în covor, alta
cu el în aer, iar a treia rupse firul de
spaimă. Femeile din fund toate ca niște
statui se înholbară cu mirare la regina lor
nevenindu-le să crează că ea a putut rosti
asemenea vorbe. Singure ele tremurau de
frica pedepsei ce o va ajunge pentru a-
ceastă imprudență pe sărmana lor regină.
Dacia însă se sculă zâmbind, ridică
de-asupra capului pachetul de pergament
și făcii un fel de defileu în semicerc pe
dinaintea femeilor. Apoi se opri rezemân-
du-se de un stâlp de marmură frumos
scluptat și bogat poleit cu aur. Toate o
priviră cu respirațiile încetinite, iar ea,
cu o voce sigură și lină, continuă :
 111

— Voi nu cunoașteri încă «Legea» cea

adevărată, care cuprinde în sine toate în­
datoririle omului către sine și către lume.
Voi nu știji încă care este legea, prin care
omul poate trăi bine, prin care corpul ca­
pătă viață și sufletul virtute.
Eu nu vă vorbesc de legea omenească,
care se schimbă precum e de schimbăcioasă
voința omului, ci de «legea universală» de
cea mai înaltă putere divină, care nestră­
mutată este în veacurile veacurilor.
— Dar, noi nimic nu știm de asemenea
lege. Zise Andrada cam intimidată de ceea
ce avea să auză.
— Vedeți suratelor ! In această epistolă
scrisă nouă, femeilor Dace, de către divul
Traian incomparabilul meu soț, este cheia
legei universale care a fost descoperită lu-
mei de către «Messia», trimisul atotputer­
nicului Dumnezeu, cel neînchipuit, de că­
tre Isus Christos». Apoi luând un perga­
ment citește : «Isus Christos, care mai pre­
sus de toți oamenii a învățat omenirea la
cunoașterea «substanței divine în om», deci,
numai el singur este atât în trecut și pre-
sent, cât și în viitor preamărit, ca un ve­
cinie nemuritor fiu al puterei supreme.
— Ce este acea «substanță divină în om ?»
întrebă Vodaslra cu aceiași sfială, cu care
întreabă de obiceiu un copil despre lucruri
 112

de cari el știe bine că nu-i este permis să

vorbească.
— Credința dacilor, după care fie care
om, murind își păstrează de-a întregul exis­
tența și că moartea este numai o ocasiune
de strămutare a omului într’alt loc mai
plăcut, este greșită, căci numai sufletul omu­
lui virtuos se poale bucura de formă ve-
cinică. Numai cel care a fost drept în viață
și nealterabil, ca însăși puterea divină, nu­
mai cel care n’a nesocotit Jegea» stabilită
de acea putere, își va păstra neschimbată
individualitatea sa, chiar și după moarte.
Iar cel nelegiuit, deodată cu moartea, își
perde integral sufletul, întreaga sa indivi­
dualitate. Din el totul intră în materialul
comun, cu ajutorul căruia se combină și
se desbină lucrurile și ființele din lume.
— In ce consistă această «individualitate»
sufletească? întrebă Drigiza, fixându-și pri­
virea în ochii strălucitori ai reginei sale.
— Iată ce scrie Traian despre aceasta :
«In omul virtuos există o putere ascunsă,
care la rândul său hrănește cu dar divin
sufletele oamenilor de sub influența sa.
Această putere cu cât este mai concentrată
și reținută în mod mai legat de corp, prin
dorul iubirei, al gândirei și al voinței, cu
atât va fi mai puternică înrîurirea ce acest
om va desvolta asupra celor cari sunt sus-
 ldă

ceplibili de a prinde virtutea. Asemenea

suflet remâne chiar și după moarte un în­
treg, pe care nici focul nu l poate distruge.
El poate dăinui multe veacuri până când
la urmă se risipește cu încetul, precum se
perde în viitor amintirea gândirei ștearsă
de vreme».
— Atunci dar, zise repede și cu însufle­
țire Acadana, cea cu ochii ca murele coapte,
dar cari au furat și câte o scântee din stele,
— atunci dar noi, cari te iubim, Dacio,
Regina noastră, ascultându-te, când ne vor­
bești, noi ne hrănim din sufletul tău ? Oh !
Scumpă doamnă, ce minunată este această
învățătură. Astfel, eu îmi pot îmbogăți su­
fletul din al tău, din al bravului meu băr­
bat Moina ? Ce bine îmi pare, că eu de a-
cum încolo voi putea păstră în sufletul meu
părți din sufletul celor pe cari îi iubesc !
Așa este ! Da ! Chiar simțesc în mine, că
prin cuvintele acestea eu am ceva comun
cu divul Traian și cu acel fsus, de la care
spui că am primit această lumină !
— Lumina vine numai de la Soare ! zise
cu gravitate și cu ochii ridicați Vodastra.
Gebeleize este singurul isvor de lumină !»
— Nu confundați pe Dumnezeu, cărui voi
îi ziceți «Gebeleize», cu Soarele. Deși soa­
rele este pentru noi oamenii aproape în­
tregul izvor de viață, însuși soarele este
8
 1-14

numai o părticică foarte mică din întreaga

lume de sub stăpânirea acelei puteri uni­
versale, pe care noi o numim «Dumnezeu»
și care este de neînchipuit.
— Cum neînchipuit? întrebă o altă femee
din șezătoare.
— Așa bine ! Acea putere neasemănată nu
poate avea nici o formă de vre-o ființă sau
lucru, fiind cuprinsă în toate corpurile uni­
versului. Dar ea este atât de puternică, că
provoacă fulgere, ploie, vânt și orice ener­
gie. Ea face să crească vegetalele pe pă­
mânt, ea ne dă virtute ca să combatem pe
dușmanii noștri și ca să ne gândim !
— Aha ! Acel Dumnezeu atât de puter­
nic a ajutat pe Romani, ca să ne învingă
la Tapia, exclamă Drigiza cu o mină de
ghicitoare. El a fost foarte favorabil roma­
nilor.
— Oh nu, nici odată ! Dumnezeu nu este
nici al Romanilor, nici al Dacilor, ci al
tuturor ființelor din lume. El împarte drep­
tate divină numai în măsură ce aceasta nu
mai poate fi supusă voinței omului. El este
drept și nici decât părtinitor, adecă bun,
sau rău. Iată ce scrie Traian în această
privință :
«Singur numai omul poate fi, și trebuie
să fie, bun, pentru că după lege el nu are
voie să împartă și dreptatea asupra căreia
 115

numai Dumnezeu are judecată fără greș,

căci justiția divină începe unde se sfârșește
puterea omului. Omul trebuie să fie bun,
fiind-că e slab, fiind-că nu poate ii atot
cunoscător. Așa dar voi să vă rugați de
ertare numai de cei cărora voiți a le slăbi
virtuțile și peste cari voiți să deveniți mai
puternice.
Putem noi oare să ne gândim in acest
fel și despre Dumnezeu ? N’ar încetă El a
fi atot puternic îndată ce ar deveni părti­
nitor, îngăduitor, nedrept, coruptibil ? Căci
ceia ce i se oferă ca jertfă, ce este oare ?
Prețul corupțiunei ? Mita ?
Divinitatea nu trebuie să o dovedim prin
altare, statui și icoane, când ea singură se
arată și se impune prin minunățiile luinei,
prin tot ce este armonios, frumos și pu­
ternic ; în virtute, în știință, artă și în toate
cari îl înalță pe om d’asupra celorlate ființe
pământești.
— Oh, ce sublim este Dumnezeul pe care
ni-1 prezintă Traian prin tine și ce fericită
mă simt când, ascultând aceste învățături,
scăldate în mierea trandafirie a buzelor
tale, privesc frumusețea divină, pe care tot
El a lăsat-o cu atâta dărnicie în tine !» Ex­
clamă Acadana cu un avânt de admira-
țiune.
Apoi apropiindu-se de regina sa, îi să-
 116

rută brațul plastic, care ținea ca un senin

de victorie epistola lui Traian în așa fel,
că mâneca largă alunecă până la umeri și
dădu voie întregului braț să apară ca o
marmoră de Aphrodită în toată goliciu­
nea ei.
— Vezi, Acadano, cum prinde lumina
«legei» în sufletul tău virtuos ? Să nu uiți
dar a învăță pe copii tăi și pe toți ai tăi,
ca să nu fie cruzi cu dușmanii lor, pre­
cum nici cu animalele, cari sunt supuse
omului. Tortura corporală este inutilă, căci
un moment de lipsă de suferință are, pen­
tru cel căznit, aceiași valoare, cât un mo­
ment de plăcere întinsă, pentru cel ce nu
cunoaște încă suferința.»
— Atunci cum să pedepsim noi pe rău­
făcătorii noștri ? întrebă Vodastra cu in
doială.
— Adevărat este, că omul murind nu
mai are dureri, și aceasta împinge pe daci
a provocă încă în viață dureri dușmanilor.
Dar aceasta e o greșală. Durerea corporală
e puțin lucru pe lângă cele sufletești. Cea
mai grea pedeapsă în viață este desarma
rea, inerția, lipsa de dureri și de plăceri.
Iar dincolo de mormânt cea mai mare pe­
deapsă este vecinica întunecime : Cea mai
înaltă justiție, în care însă omul nu are
vot, ci numai divinitatea. Adeseori există
 117

însă și in timpul vieții pedepse divine. Cel

ce nu respectă legea credinței, a iubirei și
a cumpătului’ va fi chinuit de boli corpo­
rale și spirituale, în contra cărora știința
nu va avea leac. Va fi căznit de mizerie,
de nemulțumire, de viață scurtă, de ur­
mași degenerați, de groază de moarte și
de moarte mișelească.
Cât privește pe răufăcătorii noștrii, noi
n’avem dreptul de a-i pedepsi pentru fap­
tele lor, cari rămân neșterse ori cum le-am
pedepsi, ci numai de a ne feri de ei pen­
tru viitor.
— Eu nu știu cum ne-am putea feri de
răufăcători, cari ne despoaie de averi și de
virtuți și de viață, decât ucizându-i ! Ex­
clamă Drigiza, înfigând cu putere acul în
perna de brodat.
— Nu, dragă, nici odată să nu omorîm
pe cel desarmal, sau pe cel pe care il pu­
tem desarma, căci numai războinicii vir­
tuoși, cu armele în mână, au dreptul la
moarte violentă.
Aceasta este legea despre justiția divină,
pe care voi dragele mele să o întipăriți
spre vecie în inima și’n gândirea voastră,
pentru fericirea copiilor voștri și a între­
gului nostru neam.
 o

II
IUBIREA
£711 ziua următoare, pe aceiași vreme,
j|lj) șezătoarea de la curtea Dochiei eră în
ființă. Acadana așteptă cu nerăbdare
aparițiunea Reginei mult iubită, ca să le
mai vorbească despre acea putere miste­
rioasă, pe care chiar de acum o simțea că
există și în corpul ei.
Dacia intră învelită în giulgiu alb, cu
brațe libere, doar strânse numai pe sub
umăr și deasupra pumnului cu câte o bră­
țară de aur împestrițată cu pietre scumpe,
unele strălucitoare, altele mohorâte.
Cu un surâs grațios mulțumește salută­
rilor pline de stimă, cu care o întâmpinară
t'emeele din șezătoare.
— Astăzi voiu tălmăci epistola divului
Traian despre »iubire», zise, așezânduse
încet pe marginea patului ei, iar în mâna
dreaptă ținând sulul de manuscris scump,
scris de Traian al ei, de Traian al univer­
sului întreg.
— Iubirea, continuă cu un elan de tran­
sportare sufletească, iubirea este cea mai
sublimă virtute, desvoltată de energia di ­
vină, spre a da naștere unei alte ființe la
 120

fel cu cele din care ea s’a născut. Această

virtute durează pe tot timpul necesar, ca
să menție unirea acestor ființe creatoare,
pentru garantarea existenței fructului lor.
Cine dintre voi, virtuoaselor surori, n’a
iubit nimic în lume ? Și când ați iubit pe
cineva sau ceva, nu observarăți că în per­
soana sau în obiectul iubit există o energic
misterioasă, către care este atras și cu
care se împreună sufletul vostru ? Deci,
tot ce suntem în stare să iubim are în sine
puterea divină împreunabilă cu acea, care
emană din sufletul nostru spre acest sfârșit
și care este legat când mai strâns, când mai
răzleț de noi, de carnea noastră.
Ori cum am voi să numim acea energie :
sentiment, simpatie, afinitate, amiciție, plă­
cere, iubire sau amor, ea este aceeași. De­
osebirea zace numai în cantitate, în forma
externă de manifestare și în scopul acelei
energii: ]) de a credr 2) de a conservă ceea
ce este creat.
Așa dar, de când e lumea, ființele cari
se iubeau căutau să se apropie una de
alta și din intimitatea lor să nască altele
și iarăși altele, până în zilele noastre.
Vedeți dar, iubitele mele, că prima con-
dițiune a vieței unui popor este iubirea de
neam, precum prima condițiune de exis­
tență a unei familii este iubirea membrilor
 121

ei. Ori ce sentiment, ori ce slăbiciune care

se poate confundă cu iubirea dar care iese
din cadrul virtuților de a procrea și de a
conservă, este păcat, conducător la moarte
eternă.
A te lăsa să fii robită de bărbat, sau al
robi, este un păcat, căci fiecare numai
sub lumina libertăței poate prospera ne-
j'gn’t-
— Nu suntem noi oare destul de libere ?
obiectă Andrada. După ce bărbații noștrii
pleacă în răsboaie, n’avem noi toată li­
bertatea d’a alege dintre cei rămași acasă
la munca câmpului, sau a’l aștepta pe cel
dus ? Și privi bănuitoare la Drigiza, al cărei
bărbat eră în război.
— Tot astfel ei, la reântoarcerea lor,
dacă să mai reîntorc,—replică Drigiza cam
înțepată, pot să-și aleagă altă femeie după
placul lor. Mucapor, când a plecat acum
trei săptămâni peste Tissa în contra Iassi-
gilor, și-a lăsat acasă cămașa de mire,
ce-i cususem Pesemne nu-i plăcuse..
— Apoi, asta tot orașul o știe. Biata că­
mașă toată ziulica stă atârnată pe prispă.
Se știe bine de ce ! Zise cu răutate Vo-
dastra.
— Vai, mamă Vodastro, chiar tu mă ju­
deci ? Chiar tu, care în cincisprezece ani
ai avut nouă copii de la zece bărbați.
 122

— Din cari însă cinci au murit în răz­

boaie.
— Iar cinci și-au luat căciula subțioară.
— Vedeți dar, curmă Dacia vorbele loir
veninoase, vedeți, nime nu se prea poate
tăli cu vr’o mare virtute de a fi rămas
treaz, când n’avusese vin de băut. Tot
ast-fel voi vă mândriți cu căsătoriile voas
tre libere, pe când legăturile voastre fami­
liare, ușoare ca a fluturilor cu florile, în
o grădină vastă, nu seamănă a căsătorie.
Voi sunteți, dragele mele, mame exce­
lente, vă deprindeți copii a fi viteji în răz­
boaie, cruzi cu dușmanii și blânzi cu fe­
meile lor. Voi vă credeți a fi cele mai li­
bere femei. Așa credeam și eu până a 1 cu­
noaște și a mă însoți cu Traian. De fapt
însă voi nu aveți bărbați. Bucuriile vieții
conjugale nu le cunoașteți, căci schimbân-
du-vă soțul, cum ei își schimbă armele cu
plugul și viața cu moartea, nu puteți duce
împreună întreaga soartă a vieții. Suprema
noastră virtute este a fi rodnice, ca să pu­
teți jertfi morții glorioase cât de multe
vieți în floare.
— Da, zise cu entusiasm Vodastra, eu
am dat morței glorioase cinci bărbați și
patru fii. Mai am în viață trei băeți bravi
și pe Andrada ; doi copilași mi-au murit
de deochi. Bărbat însă nu mai am ..
 123

— Cred că ți-a fost deajuns zece ! Șopti

Drigiza, ca să fie auzită de toată șezătoarea.
— Spune ne Yodastro, continuă regina,
n’ai simțit tu oare nici odată neîndreptă-
țirea de a fi lăsată singură cu greutatea
îngijirei fructului iubirilor voastre scurte ?
Căci voi pe lângă grija copiilor și îndelet­
nicirea cusutului, ce vă încubă singure,
mai aveți de împărțit cu bărbații pacinici
munca câmpului și păstoritul. Bărbații voș-
trii prea se inspiră numai de iubirea crea­
toare, necunoscând’o pe cea familiară, care
te face mai păstrător de viață. Bucuratu sa,
Vodastro, vre unul din bărbații tăi de răs­
plata pe care omul o are din dar divin
prin transmiterea sufletului de erou din
tată fiu ? Ei au sacrificat cel mai nobil sen­
timent, bucuria familiară, pentru fericirea
momentană a morții în războaie. Bucuria
voastră singuratică față de copii voștrii nu
este ea oare stingheră, o iubire văduvită?
Fericirea familiară e mult ciuntită, din mo­
mentul in care ea se cultivă numai dintr’o
parte, numai de mamă.
— Oh, ce fericită aș fi eu, daca Moina
al meu nu s ar mai întoarce dela mine să-și
ia altă femee ! Ce bine ar fi dacă el m ar
iubi mereu că să i fac o ceată de prunci
la fel cu el ! Mereu mă pătrunde durerea
când se depărtează de mine, mi se pare
 124

că viața pruncului din mine este primej­

duită în absența lui, dar numai decât o
nespusă fericire mă înviorează, dacă se a-
propie iar.
— Da, scumpă Acadano, pentru această
iubire Dumnezeu cel drept îți va da copii
mai semeți, mai neperitori la suflet și mai
voinici la corp, de cât celor cari se iubesc
numai pe sine Dintr’un amestec numai su­
fletesc nu se poate naște un individ cu trup
și suflet, iar fără înflăcărare sufletească a
iubirei nu poate naște om înzestrat cu su­
flet ales, care și el să creeze tot asemenea
prunci.
Isus numai prin iubire a asigurat ome­
nirea că va ajunge la nemurirea spirituală.
— Dar pentru ce amorul meu mă face
uneori să sufăr ? Este și aceasta după le­
gea lui Christos ? întreabă oftând Acadana.
—Dacă sentimentul provine dintr’un scop
măreț și dacă el este satisfăcut de fecundi­
tate, suferința din iubire este o virtute
mare, prin care se face selecțiunea, cum
văd că se tace în sufletul tău, fericito A-
cadano, zise Dacia cu un zâmbet îngânai
de gândul plăcut al suferinței, ce se naște
în brațele iubirei.
Atunci aproape toate femeile din adu­
nare repetară șoptind între ele :
— Și noi toate bucuros suferim din a­
 125

mor, numai să ne remână bărbatul cel d’in-

tâiu, de Ia care avem copii !
— Dar dacă dragostea noastră remâne
fără rod ? întrebă Andrada.
— Negreșit, fi vor și nevrednici de a
procrea, sau de a crea vr’un lucru însu­
flețit de darul nemuritor al artei și al ști­
inței. Ei nu se vor bucura de bine-cuvân-
tarea divină, vor forma clasa celor deca­
denți, despre cari însă vom mai vorbi și
în șezătoarea viitoare.
♦ *
— Voi scumpe Gete, zise Dacia oaspe-
telor sale adunate a doua zi în splendidul
atriu al locuinței sale, de oare-ce toate sun­
teți femei, sunt sigură că toate iubiți flo­
rile. Așa scrie Traian în capitoliul despre
iubire, că «cei cari se aseamănă se iubesc».
Când florile în plina lor desvoltare se
leagănă, îmbelșugate de voluptate, în bra­
țele zefirului de seară, praful fin și gălbui
al staminelor se scutură și pătrunde în sâ­
nul floarei roditoare. In acelaș timp se
exală în aerul din prejur un parfum ame-
tițor, ce prevestește că voința divină, crea­
toare, s’a săvârșit.
Vedeți dar, surioare, ce frumoasă este
taina florilor, când ele iubindu se se unesc
în beția parfumului lor spre a produce
fructele dorite ! Iar Dumnezeu bine-cuvin-
 •126

tează această iubire cu reflexe frumoase de

culori variate, cari toate se nasc din im­
palpabila transformare a razelor solare,
petrecută într’un moment de desfătare, sub
farmecul puterei creetoare, pe care ener­
gia divină o deșteaptă în Hori.
Dar omul ?
Este el oare mai prejos de o plantă imo­
bilă în puterea farmecului, pe care îl pro­
voacă concepțiunea ? Ce puternic de răpi­
toare devin plăcerile amorului creator, când
concepțiunea se face în mod selecționat,
spre perfecțiunea omului ?!
Dorința acestei mângâieri însă, nu este
permisă a se naște prin exaltarea imagina-
țiunei. Ascunderea pudică exagerată și ori
ce act de cochetărie artificială conduce și
corpul și sufletul spre decadență. Dacă însă
există totuși o influentă externă pentru a
deștepta amorul, ea se ascunde în misterul
divin cu care este legală perfecțiunea cor­
pului de suflet, dar in care haina nu poate
avea nici un rol.
Iubirea ațițată, bolnăvicioasă, perversă
nu va fi nici odată bine-cuvânlată de su­
râsul divin, prin care se garantează veci-
nicia. Ea este începutul suferinței spre de­
generare și spre moarte eternă.
Nime însă, nici cel bogat, nici cel pu­
ternic, nu are dreptul de a avea mai multe
 427

femei de odată, cum aveau străbunii și

precum unii își permit și azi să aibă. Căci
unei femei virtuoase îi trebuie și corp și
suflet de la bărbat, ce nu cumva să cre­
deți, că cineva poate să aibă cu prisosință
pentru mai multe femei de odată. Poliga­
mia e cea mai mare nedreptate adusă fe-
meei, ea, provoacă deosebirea prea mare
dintre sexe.
Fidelitatea este deci prima condițiune a
iubirei roditoare, este cea mai prețioasă vir­
tute pentru integritatea familiei și pentru se-
lecțiunea ginței. Ea nu se datorește însă re­
ciproc de către soți din motiv conjugal,
căci omul liber nu are dreptul a se robi
nici chiar celui pe care îl adoară. Fideli­
tate își datorese soții în chipul cel mai ri­
guros numai față de fructul lor conceput,
sau fiind pe cale de a se concepe din amo­
rul lor.
Astfel, mama va avea cel mai mare pă­
cat, când nu va putea arăta copilului ci
pe adevăratul lui tată, cu aceiași certitu­
dine cu care se știe pe sine a-i fi mamă.
Deci strălucirea iubirei, ce naște din sânul
femeei feconde, nu este îngăduit să fie cu­
prinsă în același timp în flacăra de iubire
a lor doi bărbați.
Sufletul unei asemenea femei se va perde,
iar ea remâne o nenorocită decadență, care
 428

nu merită nici resplata iubirei nici cinstea

fecundității, ci singurătatea vecinică, ca și
stânca din mijlocul mării, condamnată la
neîncetatele biciuiri ale valurilor, cari, când
mai înșelătoare, când mai năvalnice, o
spală cu încetul de la suprafață.
Vedeți, dragele mele, ce nemărginit de
înțelepțește a ordonat Isus căsătoria prin
dragoste, căci o femee virtuoasă după le­
gea divină a iubirei are întotdeauna un
devotament profund, trainic, fără umilire
față de bărbatul, de la care preferă să aibă
copii. Nici că se poate altfel, căci copilul
conceput cu un bărbat iubit va avea ceva,
sau mult chiar, și din sufletul mamei, pe
când cel născut fără această iubire nu poate
prinde din sufletul rătăcitor al mamei, de
cât în mod prea întâmplător.
Când însă nu există iubire de nici o
parte, sermanul copil ! naște desmoștenit
de darurile naturale ale părinților lui ne-
legitim, bastard. El va prinde suflet strâns
din toată lumea, răsleț și predispus la de­
generare, ce duce spre robia sufletească.

După aceste vorbe Dacia se ridică în

mijlocul șezătoarei și, cu manuscrisul lui
Traian în mină, făcu ocolul șezătoarei. A-
poi, cu o voce solemnă și puternică, zise :
 •129

— Ați înțeles acum legea neschimbată,

divină ?
— Da, am înțeles’o ! Respunseră în cor.
— Jurați dar, că o veți păstră și veți
crește copii voștrii în credința ei ? Zise,
ridicând mâna spre cer.
— Jurăm ! jurăm ! jurăm ! Respunseră
toate.
In același moment o nălucă, cu părul
vâlvoiu, apăru de după o coloană dosnică,
care, ridicându-și pumnii strânși d’asupra
capului, sbieră răgușit :
— Dar și eiî jur, pe străbunii mei ne­
muritori, că există încă o putere, mai mare
ca cea din legea voastră : răsbunarea mea !
Apoi rânjind batjocoritor spre femeile
înmărmurite, dispăru amenințător.
Acel om groaznic fusese Cabyr.

9
 III

VIJELIE

mul primitiv era mai fericit. Intre

© mulți mulțumiți se năștea însă din

când în când prin veacuri rare și câte
un nemulțumit. Aceștia căutau mijloacele
cum să urce în viața pământească schelele
invizibile ale cerului.
«Din nizuințele și din suferințele acestor
nemulțumiți, încetul cu încetul se născură
prin puterea necesităței, sau a imitațiunei,
păturile suprapuse ale omenirei.
«Intre acei nemulțumiți se ridică uneori
și câte un profet, care învață pe ceilalți
oameni că pământul este centrul lumei
că omul este centrul de gravitate al pă­
mântului și că lotul este creat numai pentru
bunul plac al omului. De aci se născu ti­
rania și a sporit în lume suferința.
«A lost însă între acești mulți profeți
unul singur, care fu mai presus de toți
profeții, un suprauman, un singur divin,
care ne învăță că omul este un atom. A-
tât de neînsemnată fiiință este el în lumea
aceasta.
 «Acel suprauman a fost Isus din Naza-
reth !».
Astfel grăia nemuritorul Traian bătrânu­
lui său tată când zilele de pace îl lăsau a
se odihni sub favoritul său cedru de Liban
uriaș, ce adumbrea un pavilion feeric din
grădina împărătească.
Apoi gândirea lui îș întindea aripele de
vultur peste întregul său imperiu, dar mai
ales peste grădina înconjurată de brazi și
de tei uriași din munții Carpați, în care
el transplantase o parte din fiiința sa.
Când se gândea la acel altoiu scump,
tăcea și nime, nici tatăl său, nu se îndura
să-’l deștepte din acele visări plăcute.
Apoi vârtejul gândurilor se reîntorc ia­
răși spre cele obștești și iarăși răscolește
toate măruntaiele pământului și a ființelor
de pe el. In fine oftează și zice încetișor :
— Numărul mare al martirilor creștini
mă îngrozește. Sfinții se înmulțesc ca roiul
și cultul iui Dumnezeu în religiunea creș­
tină devine prin aceasta și mai personal.
Pe de altă parte spațiul care separă pe
om de Dumnezeu e din ce în ce mărit de
imaginațiunea inspirată de propovăduitori!
Se prepară o nouă robie!»
In acelaș timp nu mai puțin repede ca
gândurile sburau trei curieri trimiși de cre­
dinciosul Moina aducând vestea mare, mult
 133

așteptată, că Domnița Dacia a născut un

principe voinic, care primi dela nașul său
Bihor numele de Solorin, adecă «fiu de
soare«.
Bucuria lui Traian eră nemărginită. Spre
vccinica cimentare a legăturilor dintre Roma
și Sarmisagetuza trimise soției sale scrisoa­
rea pregătită de mai nainte, al cărei cu­
prins îl cunoaștem din șezătorile, la caic
asistarăm și noi. In acelaș timp, prin o altă
solie specială, Traian trimise daruri preți­
oase socrului său. Acea solie însă nu a-
junse la Decebal, căci Cabyr cu scop de a
provocă o îndârjire a lui Traian și ruperea
păcii, trimise în ascuns oameni plătiți, cari
atinseră în cursă solia în pădurea dela Mas-
cliani, lângă Tibiscum, și o jefui omorând
pe capul soliei.
Traian aflând mai târziu de aceste noi
mișelii ale lui Cabyr, înțelese numai decât
primejdia mare ce amenința iubitele lui
ființe dela poalele muntelui Retezat Toc­
mai pregătise o expedițiune secretă de o-
crotire a familiei lui, prin intermediul lui
Bihor, care urmă să îndemne pe Dacia a
veni cu Solorin la Roma, până la alte mă­
suri, când iată că apare înaintea sa ca
din pământ eșit, însuși Moma, fiul lui
Bihor.
Să-l întrecem însă pe bravul bărbat al
 134

Acadanei cu istorisirea celor petrecute la

curtea lui Decebal după descoperirea pro­
pagandei făcută de Dacia în șezătoarele ei.
♦ «
Cabyr, eșind de la șezătoarea Daciei, a-
lergă de grabă la Vezinas, consilierul intim
al lui Decebal, cu scop de a mijloci rupe­
rea tratatului cu Traian. Dacă Dacia și co­
pilul ei ar rămâne fără protector ei ar de­
veni jucăria planurilor sale.
Știa dânsul bine, că aceste două ființe îl
vor împedecâ să ia în posesiune buzduga­
nul lui Decebal. Cu ajutorul lui Traian, tro­
nul dac va trece cu siguranță asupra lui
Solorin și asupra urmașilor lui.
Ast-fel, omul își vedea amenințate aspi-
rațiunile sale.
Numai o singură scăpare exista : un răz-
boiu victorios în contra lui Traian. Sau,
dacă totuși va trebui să cadă steaua Caby-
rilor, aceasta nu se va întâmplă de cât
prin un dezastru.
Avea mare încredere în viclenia sa. Acel
copil, acea femee, nu sunt ei muritori ?
— Acum ne cunoaștem mai bine Tra-
iane ! Să te văz odată eșit din vizuina ta,
din Roma !
Așa zicea dacul îndârjit amenințând cu
pumnii spre apus.
 135

— Sănătate, Cabyr, zise Vezinas intrând

mirat de gestul furios al Voevodului. Ce
furtună te aduce la mine, atât de supărat?
— Ah înțelepte Vezinas ! Poporul dac
este amenințat cu peire, azi am descoperit
o conspirațiune primejdioasă în contra țării.
— Unde ? Cine ? întrebă avid sfetnicul
regelui.
— Hm ! Unde ? Uite colea în palatul re­
gal, și știi cine conspira ? însăși fiica re­
gelui și toate femeile taraboștilor. Chiar și
femeia ta este între ele.
— Atunci fii pe pace, nu poate fi ceva
serios Totuși nu mi vine să cred, că Do-
chia cea virtuoasă să facă o necuviință.
Dar cum ? rogu-te, prin ce mijloace ? In
contra cui ? Ori fata regelui îți prea zace
la inima ? Eu nu te înțeleg de ce te tot ții
de umbra ei ? Las’o pustiului, dacă nu te
vrea ! Am eu trei fete și ți le pot da pe
toate trele, dacă le vrei Să nu crezi însă
că ele ar fi mai puțin distinse ca a lui De-
cebal ! Eu fiind animat de sufletul lui Za-
molxe, cel nemăsurat de bogat în duh,
care inspiră numai un singur om pe
lângă regii Daciei, poți fi convins că nu
mi-am putut lăsă săraci copiii, când i am
însuflețit. Așa că ți va prinde bine nițel
duh de la ele ? Tu ești puternic, bogat și
tînăr ; cine te poate opri să n ai trei fe­
 136

mei ? Strămoșii mai harnici ca noi aveau

și douăsprezece și încă și mai multe. Ale
mele valorează fiecare cât alte trei... iar tu,
cât regele Cotella.
— Și dacă îți iau fetele, mă vei ajuta
să ne scăpăm de urgisitul de Traian ?
— Din toată inima, numai să putem.
— Și de copilul lui ?
— Aceasta e mai ușor, îndată ce tatăl
său ar peri.
Dar copilul e la mamă-sa, îl lăptează.
— O suprimăm și pe ca !
— Ce zici ? Vrei să te curăți de lata lui
Deccbal ?
— Vai, vai, da greu mai ești la înțeles,
nene Vezinas !
Dar cine zice că s’o omoram în ascuns ?
înțeleg ca să obținem tragerea ei în jude­
cată înaintea sfatului mare, pentru că pro­
pagă credințe contrarie lui Zalmolxe, prin
cari se desființează și slujba ta și toți pro­
feții sunt numiți șarlatani.
— Cum? Eu, sfetnicul regelui, șarla­
tan ? Aa !
— Deci, înainte de toate să determinăm
pe rege să rupă pacea
Traian devenind dușmanul țârei, iar
mândra fiică a lui Decebal, fermecată con­
tinuând legăturile cu el, va deveni vinovată
de moarte.
 137

Atunci ușor vom obține arestarea ei, iar

sfatul țării, pe lângă probele ce i le vom
procura, o va condamna la rug. In loc să
te frigi tu, se va frige ea ! Tu să ți pui
soția să-i fure manuscrisul lui Traian,
în care el scrie niște legi îngrozitoare, a-
nume că soarele este o materie, că bărbații
să dădăcească copiii înpreună cu femeia,
și că omul își pierde sufletul dacă ar cu­
teza să aibă mai multe femei deodată. Vezi!
dacă răușește legea lui Traian și a Dochiei,
ar trebui să-ți restitui două din fetele tale
și negreșit că n’ar fi vina mea, de nu ți le
voi putea înapoia chiar în starea în care
le-am primit.
— Ah ! Dar ceia ce spui tu este un sa­
crilegiu '. Lasă pe mine ! Manuscrisul îl
șterpelesc eu... dar de copil ? asta-i treabă
de zmei ! Cum să’l facem dispărut ?
— Hei rânji Cabyr. Nu e grabă! Cu cât
trece timp mai mult cu atât vina ei crește,
prin propagarea ce tace printre femei. Vezi
de rege să rezidească cetățile, să le întă­
rească cu artă nouă, arată-i planul ascuns
a lui Traian de a subjuga poporul dac prin
acele legi. Până va încolți dușmănia, copi­
lul va fi înțărcat, separabil de mama sa.
Când Traian va auzi de acestea, el singur,
ca un câne turbat, va alerga și va cădea
in groapa lupilor. Apoi, când războiul va
 138

fi mai îndârjit, să se judece și Dochia. Lui

Traian i-am jucat eu o glumă cu solia ce
o trimise cu daruri la Decebal ! Ha, lia !
Iar pe ea par că o văd prăjindu-se pe rug!
hi! hi, hi!
— Și juri, că mi le iei pe toate trele fe­
lele ?
— Jur! Deși, între noi vorbind, două din
ele prea îți seamănă, și Gebeleize ți-a dat
multă minte, dar botul și inima ți le a îm­
prumutat delà un epure»! zise Cabyr, râ­
zând și plecând mulțumit, că și-a găsit pe
cel mai bun tovarăș de zidire a răsbunării
și a ambițiunei sale.
»
* *
Nori grei se îngrămădiră asupra fericirei
Daciei.
Intr’o zi Vodastra îi aduse o veste gro­
zavă.
Andena cel frumos, fiul cel din urmă al
Vodastrei și al viteazului, fericit spre vecie,
Andrava, pagini regelui, care umple cu­
pele de aur cu miedul sângerat din vinele
mesteacănului celui mai alb și îndulcit cu
mierea culeasă de harnicele albine numai
din flori de tei, — el aflase de planul teri­
bil a lui Cabyr și a lui Vezinas. De grabă
îl destăinui maicei sale.
Dacia avii insă destulă vreme ca să-și
trimită copilașul drăguț, abia înțărcat, în
 139

cetatea lui Bihor, unde ar fî în siguranță

până ’1 va vesti pe Traian de primejdie
Disparițiunea manuscrisului lui Traian con­
firmă gravitatea pericolului
Vodastra însoțită de fiica sa Andrada și
de fiii săi, Bituva. Mucatru și Andena, luă
pe Solorin în taina nopții și, toți călări pe
căluți cu coame lungi și cu picioare de că­
prioară, plecară neștiuți de nimeni încotro.
In aceiași noapte trecură prin poteci as­
cunse pădurile de tagi ce despart Sarmi-
sagetuza de Maris.
Ajungând în Valea Marîsului, două căi
conduceau spre țara lui Bihor, una pe Ma­
ris în jos, până la câmpie, de unde trebuia
să o iâ spre nord peste cele trei Grisii, iar
alta pe Maris în sus prin Napoca și apoi
pe Grisia-Repede în jos. Ambele drumuri
erau destul de umblate căci ele comunicau
cu minele aurifere și cu salinele bogate din
Carpați.
Atunci, Bituva, de teamă să nu fie ur­
mărit pe aceste drumuri mari, trecu Mari-
șul pe la un vad fericit, înainte de a se
lumina de ziuă. Pătrunse în pădurile din
Munții plini de aur de la Ruda, posesiunea
lui Bihor, spre a găsi pe aici un drum mai
drept. Regiunile sălbatice nelocuite ofereau
acum mai multă siguranță, de cât cetățile
Daciei. Mergând peste văi și dealuri, tot
 4 iO

spre miază noapte, trebuiau să ajungă în

preajma muntelui Găina, în jurul căruia
trăia un trib de geți numiți «Meoți», cei
mai de treabă și mai viteji supuși ai lui
Bihor. In căutarea acestui ținut suita lui
Solorin se făcu nevăzută și neștiută de ni­
meni în pădurile încă nepătrunse de se­
cure.
Fuga lui Solorin nu putu fi tăinuită mult
timp. îndată ce ea se descoperi, sermana
Dacia fu prinsă chiar din ordinul regelui
ațițat de Cabyr, fu ridicată hoțește noaptea
din așternutul ei plin de griji, și târâtă în
închisorile umede din suteranelc turnului
Cetățuia, ce se ridică pe o stâncă stearpă
pe valea Lăpușului, în sus spre Retezat.
Această cetățuie fusese odată legată prin o
peșteră cu o suterană ce ducea la Sarmi-
sagetuza. Cine știe însă pentru ce cauze
gura ei de la Sarniisagetuza fusese zidită
și datăuitărei.
Acolo își așteptă ea cu resemnarea și cu
cu curagiul eroilor daci ziua osândei și
cu mângâetoarea speranță, că fiul ei este
scăpat.
Acea zi însă nu mai venea, căci alte
griji mai mari înferbântau capul lui De-
cebal.
♦
♦ *
— Tu aci Moma ?! Exclamă mirat împă-
 -141

râtul Traian, când dete cu ochii de cre­

dinciosul dac. Dar când afla din gura lui
de fuga lui Solorin, de captivitatea soției
sale, durerea se deșteaptă într’ânsul cu
putere, care înflăcăra nobleță sentimen­
telor sale de iubire. O durere egală cu
acea a leului rănit de săgeata mișelească
a vânătorului ascuns.
Capitoliul întreg, din temelii, se cutre­
mură de teribilul tunet de voce, cu care
porunci Traian de odată :
«La arme ! La arme !»
Iar Vulturul Roman țipă din munți și
din văzduh : «La arme !».
Răsunetul acestui strigăt se lăți, de se
auzi peste toate țările împărăției, el stră­
bătu, ca vijelia, prin palate și prin bordee.
Și, precum des de dimineață se ridică iarba
fragedă, scăldată în rouă odihnei sale, și
se îndreptează spre soarele ce resare, ast­
fel se sculară toți cari erau cei mai vred­
nici viteji, urmând pe împăratul îndure­
rat la suflet.
Iar el, zmeul cumplit, se aieptă spre
Dacia atacând-o din spre apus și mează-zi.
Cât despre nord știa bine, că acele ținuturi
mereu erau călcate de puhoiul german care
în pâlcuri, pâlcuri trecea de la răsărit spre
apus.
— Solorin fugar și în pericol ! Dacia a­
 142

runcată ca o sclavă în temui ele suterane !»

Ziua și noaptea aceste gândiri vâjăiau prin
capul marelui împărat.
Munții se resturnau, pădurile cădeau, a-
pele secau în calea legiuni or lui Traian.
Animalele sălbatice, împins din păduri,
umpleau aerul câmpiilor ci groaza urle­
telor lor. In stânci drumuri adânci se să-
pară, poduri în formă de curcubee se în­
tinseră peste râuri și peste prăpăstii. Iar
peste Dunărea bătrână, meșterul Apollodor
construi mărețul Pod-de-pea ră de la Egela
la Drubete, ca să lege spre Tecie pământul
roman de Dacia.
In vreme ce se construia a;el pod, Traian
tăbărî în Moesia, de unde trimise emisari
dirigeați de Moina, ca să căite în întreaga
Dacie, dar mai ales în părțile ținuturilor
lui Bihor, pentru a regăsi pe micul So-
lorin. Iar pentru a’l pune în siguranță și
până va elibera pe adorata sa soție, delc
ordin generalului Nicoporui, de origine
thrac din Macedonia, mare architect de ce­
tăți, să zidească în Moesia pe malul Du­
nărei o cetate pe care nici bilaurii Dacilor
să nu o poată cuceri. Această cetate și azi
ne numește cetatea lui Nicopor (Nicopoli),
cărei numire unii îi mai cau și însem­
nătatea grecească de «Cetatea păcii». A-
 443

devărul e că Solorin nu putu să se adă­

postească în ea.
Armata lui Traian trecând în Dacia in­
ferioară cuceri toate cetățile pe cari le găsi
în cale între Dunăre și Carpați. Asttel pe
rând și chiar mai multe cetăți deodată că
zură în mânile Romanilor. Amutria, Pe-
lendava, Alutera, Acidava, Rusidava, Buri-
dava deveniră sub stăpânirea romană, pa­
sul dela Turnul Roșu fu deschis lui Traian,
după ce roși de sânge dac și roman apele
Alutei.
Mai resistară cu înverșunare cetățile Ce-
donia și Decida^a, dar cu căderea Zer-
migirei nu mai iernase nici un obstacol lui
Traian să-și bată tabără sub zidurile Sar-
misagetuzei. Uraganul asaltului contra ei
începu.
Dar să vedem ce se petrecea în acest
timp între zidurile cetății ?
 IV

JUDECATA
n sala de tron din Sarmisagetuza era sfat

Î mare. Principii și taraboștii de frunte,

refugiați ori găsiți în capitală, înconju­
rau peregele lor și chibzuiau cu multă grije
planul de apărare a cetăței în contra afurisi­
telor oștiri ale lui Traian, cari strânseseră
ca înlr’un cerc de foc împrejmuirea Sar-
misagetuzei.
Din mijlocul sfatului se ridică glasul ră­
gușit al lui Cabyr :
— Rege, duci, taraboști ! In zadar ne
sfătuim aici pentru apărarea în contra duș­
manilor din afară, până ce nu vom sdrobi
capetele trădătorilor de patrie.
Cine a adus pe capul nostru pe acest
Traian ? Cine s’a robit pe sine trupește și
sufletește desfrânatului de la Roma ? Cine
vrea să robească Romei întreaga gintă
Dacă ? Cine ? Dochia, fiica lui Decebal !
Ea s’a prosternat drept curtisană romană,
dând viață unui copil închinat Romei.
Acum l’a trimes în ascuns tatălui său, ca
să’l crească în ciedințe dușmane nouă.
Rege ! Principi daci ! Descendenți viteji
ai lui Dromihele și Boereviste ! Credeți
io
 446

voi că o asemenea trădătoare nu merită

toate chinurile morții infame ?
— Pe rug cu ea ! Sfâșiați-i carnea înveni­
nată cu clești înfocate ! strigă cu voce
lugubră bătrânul Vezinas, ridicând ochii și
mâinele spre cer, ca și când ar fi vorbit
in numele Provedinței.
Palatul se cutremură de sguduirea ce
provocau lovirile «berbecilor» uriași ai ase­
diatorilor romani. La fiecare izbire zidu­
rile crăpau, petrele se sfărâmau și prin
struna tăcută se bătăturcâ drum din molo­
zul amestecat cu sânge și carne de om.
Ca o praștie drăcească armata romană sbu-
rătorea bolovani enormi asupra întregului
oraș, distrugând casele și provocând groază
printre locuitori.
Acest asalt ne mai pomenit îndârji și
mai mult pe taraboști.
— Să peară sămânța tuturor trădători­
lor ! Strigară toți, cu un vuet sălbale .
Unul singur tăcea, peptenându-și cu de­
getele barba albă și scuturând din când în
când plete de argint strălucitor, de’ți părea
că Retezatul se cutremură cu pădurea-i
înzăpădită. Apoi sculându-se de pe scaun
și rezemându se de spada i uriașă, zise cu
voce adâncă, ca din mormânt eșită :
— Nime nu poate fi judecat fără apărare.
Nici noi, sfatul țării, care singurul poate
 147

decâ peste principi și peste regi, nici noi

nil o putem condamnă fără judecată. Mă
mir că nu observați ce întunecată vi este
judecata nefiind acuzată de față ! Pe cine
aveți voi în cumpănă în contra sufletului
revoltat al lui Cabyr ?
Atot puternicul Gebeleize nu este sălă­
șluit în mintea voastră, când voiți a dis­
truge ceia ce nu ați judecat mai înainte.
In ce zace trădarea ei ? In iubirea pentru
Traian? Dar ea a rămas credincioasă legi­
lor țărei, căci deși îl iubea pe Traian, nu
l’a urmat la Roma, nu s’a înstrăinat, nu
și-a perdut cetățenia. Atunci de ce ați în­
chis o ? Pentru că nu’l iubește pe Cabyr ?
Dar ea are dreptul ei firesc de a iubi pe
cine îi place și nu este de loc greu de
înțeles pentru ce îl preferă pe Traian.
Traian e frumos, tânăr, drept și cu un
suflet așa de mare, încât strălucirea lui
umple și se revarsă peste hotarele împără­
ției sale! Pe când Cabyr? Poligam, iubi­
tor de aur și vânător de tron ! încolo îl
vedeți? Voi l’ați iubi de ați fi femee ?
Zice, că și-a înstrăinat copilul la Roma.
Dar unde sunt probele ? Sau doară nu-i
permis unei mame bune să și apere odrazla
amenințată de pericolul morții ? Redați-i
ei libertatea și copilului siguranța ; nimic
nu va mai rămânea de acuzat. A o învinui
 148

că iubește și este iubită de un om ca

Traian, este o nebunie, căci Traian deși
roman, nu este om de rând. Sufletele mari,
ca ale lui, altoite în copiii fetelor noastre
nu pot aduce decât gloria și selecțiunea
ginței noastre.
— Bihor, Bihor ! zise Decebal, dojenind
cu capul și scuturând supărat buzduganul
său neprețuit. Tu vorbești din sufletul hai
nului de Traian și ici apărarea fiicei mele
rătăcite, rătăcită nu din cauza dragostei
față de Traian, ci pentru nelegiuirile ce
propovăduiește printre femeile noastre. Dar
precum susții tu, că ea nu poate fi con­
damnată fără a fi ascultată, nici tu nu poți
fi judecător drept, apărându-o de mai
nainte. Bihor, Bihor ! Sufletul tău a prins
slăbiciunea recunoștinței, dar ia seama,
că te perzi ! Recunoștința numai atunci
poate fi socotită ca virtute, când ea nu a-
linge drepturile firești ale altora, când ea
nu slăbește energia răsboinică a recunos­
cătorului. Prețul eliberării celor Trei sute,
este prea mare pentru daci. Apoi nobil
poate fi socotit cel ce rescumpără ¡300 ne
norociți, cerând în schimb robia tuturor
dacilor ? Aproape întregul regal este cu­
cerit deja de el și azi ne amenință la por­
țile cetății cu moarte și sclavie.
Tu, Bihor, ai fost cel mai înțelept și cel
 149

mai viteaz dintre principii Daci, tu ai în­

vins pe Sciți, pe Jassygi, pe Sarmați, pe
Germani și pe faimosul Tuscus. Țara ți a
Fost recunoscătoare. Acum însă ea nu te
mai recunoaște, ea nu te mai poate folosi
in contra lui Traian, de teamă că Bihor
ar putea fi primul principe dac, care să
nu-și facă datoria în fața inamicului.
Retrage-te deci în munții tăi și apără-
patria de mișeii de Germani și Jassvgi, cari,
aflând de invasiunea romană, au început
să jefuiască Principatele spre Marea-Maris.
Cât despre noi, vom hotărî noi singuri și
Gebeleizea ! Pleacă !
Și Regele dac îi arătă ușa cu buzduganul.
La aceste cuvinte bătrânul Bihor, ca și
împins de o mână nevăzută, ieși cu mâ-
nile încrucișate pe piept și cu capul plecat,
ca un izgonit. Dar din ochii lui de șoim
bătrân o privire, numai una, teribilă, în­
gheță sângele în vinele lui Cabyr. Atâta ură
și amenințare revărsară acei doi ochi, de
puteau potopi o lume întreagă.
Apoi luând cu sine pe toți căpitanii săi,
ce-i avea în Sarmisagetuza, se făcu nevăzut
urcând râpele ascunse din munți. Eră bine
înnoptat, când Bihor se opri pe culmea u-
nui deal și, privind încă odată peste ceta­
tea în agonie, exclamă :
— Frumoasă Sarmisagetuză, pieri pradă
 150

lui Cabyr. Poporul dac insă totuș nu va

pieri! Iar tu Decebal, murind adu-ți aminte
că trăește încă adevăratul tău moștenitor :
Solorin !»

Soarele de toamnă apusese peste culmea

Retezatului. Crepusculul trist aruncă um­
brele sale mohorâte în sala de tron a lui
Decebal. Atunci principele Cabyr glăsui
— Gebeleize își retrage luminile sale de
pe pământ. Nici noi nu putem continua
cu judecata noastră, până ce zorile de mâine
nu ne vor lumina iarăși fețele celor drepți,
deopotrivă cu a celor vinovați.
Dar, parcă Romanii ar fi știut că ziua
de mâine nu va fi favorabilă împărătesei
lor captive. încă înainte de zori se azvâr­
liră cu așa furie asupra cetăței, încât nu­
mai partea din sus a ei, câte-va forturi,
mai resistaseră. Orașul căzii în mâinile Ro­
manilor. Decebal cu fruntașii țării se re­
traseră în munți în Cetățuia fortăreață ce
servea de prinsoare sărmanei Dacia. Aici
ei se simțiră în siguranță contra unui asalt.
Pozițiunea Cetățuei cu Turnurile d’asupra
prăpăstiilor amețitoare, era peste putință
de cucerit, iar din spre deal trebuia cucerit
mai întâiu întregul Retezat.
Sfatul se adunase iarăși să judece pe vic­
tima intrigei și răutăței lui Cabyr. Decebal
 151

după o consfătuire, poruncește să vie Do-

chia în sala sfatului.
Puțin în urmă ea apare, galbenă de sufe­
rință, și se apropie până în fața tatălui său
și, plimbându-și ochii asupra cercului de
bărbați severi, își fixă privirea tristă asupra
lui Decebal :
— Ani urmat chemărei tale, tată ! ».
Văzând însă că tatăl său tace, încrun­
tând din sprâncene, ea repetă cu aceiași
voce argintie :
— Mai chemat Rege?...
— Da, nenorocit-o, ești chemată înna-
intea sfatului țârei, prin acuzarea lui Cabyr,
că ai fi o trădătoare de țară și de neam,
având legături cu Traian, dușman țărei și
mie. că ai încredințat la streini pe fiul tău
și că răspândești printre femeile dace cre­
dințe deșerte și legi contrarii legilor noa-
st e. Răspunde !
— Să mi se risipească într’o clipă întreaga
mea putere sufletească, de nu vă voiu spune
întregul adevăr : Traian îmi răpise voința
gândirei și a paterei, întocmai precum nu
poți stând în arșița soarelui să nu te gân­
dești la căldura ce te străbate, împrumu­
tând sângelui și carnei atâtea virtuți. Deci
nu puteam uită pătrunderea de raze, ce
porneau în inima și mintea mea dela fal­
nicul Traian. Acum trei ani, venind cu
 15‘2

oștire după mine, precum știți, ajunsese

învingător la porțile Sarmisagetuzei. Cine
l a învins și l a răsturnat la Roma ? Cine a
salvat patria ? Cabyr, cel cu spada ruptă ?
Voi? Nu! Ci eu! Șease săptămâni i am
fost soție și l'arn cunoscut bine și am în­
țeles dela el cuvântul adevărului. Acel cu­
vânt a fost adus pe pământ de Isus, pe
care Iudeii căutau a-1 ucide, deoarece eră
născut din întruparea cea mai strălucită.
Corpul lui eră alcătuit din cele mai nobile
raze divine, ce ne trimit soarele și stelele
din Cer, astfel, că minții Iui, nimic pe
lume nu-i eră ascuns. Chiar Dumnezeirea
eră cu atâta putere sălășluită în corpul lui,
cum nu a tost și nu va mai fi în vre-o fi­
ință omenească. El a învățat a cunoaște
ființele nevăzute de pe pământ, precum și
lumea necunoscută din dosul stelelor și
din fundul mărilor. El a trimis pe Traian
să ne lumineze cu știința adevărului, iar
voi, în loc de a-1 primi cu brațele deschise,
l’ați întâmpinat cu săgeți înveninate. Tot
această putere divină a aprins în mine și
în Traian focul sfânt al dragostei neperi-
toare, al adevărului despre existența omului
și a suferinței, pentru ca să se poată alege
cei buni din cei mișei, să se deosibească
vecinicia sufletelor virtuoase de robia mor-
ței eterne.
 153

Deci voi, Rege și duci ai popoarelor gete,

cari ați împreunat gândirea voastră, nepo­
trivită brațului vostru, în contra mea, prin
ațâțarea la ură a lașului Cabyr, care a cules
ca un sclav mișel fărmăturile sufletului său
dela picioarele divului Traian, voi nu sun­
teți în stare să distrugeți virtutea pe care
Dumnezeu în mod atât de puternic a să­
dit-o în mine ! Ea nu se poate nici (ăia
cu sabia, nici distruge prin foc !
Solorin, fiul meu și al lui Traian, este
contopirea celor mai mari puteri de pe pă­
mânt, a Romei cu Geluza, în o singură
putere supraumană, pe care, nici voi, nici
alți semeni vouă, nu o puteți micșora,
chiar de m’ați pierde pe mine !-...
— Cu alte vorbe, replică Vezinas, tu și
Traian al tău, ați hotărât nimicirea popo­
rului dac, pentru ca să creați un popor
nou, din amestecul dacilor cu romanii,
par că ai vroi să faci o mămăligă din două
feluri de făinuri ? Și aceasta vrei să zici
că nu este trădare ? Ea totuși nu se va
împlini niciodată, căci oleul de brad iese
d’asupra apei murdare. Dacii vor rămâne
daci, spre vecie, iar cei ce se vor fi mur
dărit ca tine, să piară începând cu tine,
șopârlă înveninată și cu viermele Iau!».
— Cu mine da, și nici nu-mi este teamă,
nici regret nu am, căci nemurirea sufle­
 154

tului meu de mamă, este asigurată prin

fiul meu, pe care înțeleptul Vezinas îl nu­
mește vierme. Nil am frică de voi, căci
ura voastră nebună nu-1 va putea găsi
niciodată unde se află. Un lucru vă jur,
că este în Dacia, că în ciuda lui Cabyr va
rămâne spre vecie dac, căci așa se cade
singurului și legiuitului urmaș al glorio­
sului meu tată. Iar poporul ce va naște
din cenușea fiilor noștri, care va suferi
pentru perceptele divului Traian, va avea
menirea de a se înnălța peste toate po­
poarele din aceste ținuturi și asupra ome-
nirei de mâine.
Așa dar, de loc nu va fi rău, de voiu
pieri de sabia, ori de tocul vostru, precum
voi pieriți de ferul romanilor !
Voi sunteți egoiști și cruzi ! Dar peste
invălmășala cadavrelor noastre, vor crește
cu timpul flori, în cari se vor reflectă ra­
zele geniului Romei și virtutea unei femei
dace»! ..
 LA RĂSPÂNTEA VECINICIEI
saltul fortărețelor Sarmisagetuzei și
i» al Cetățuei, urmă cu cea mai crân-
—~ cenă furie. Cei din Cetățuie își ba­
teau joc de sforțările romanilor. Râsul insă
îngheță pe buzele lor, când de odată vă­
zură că din spre peștera în care conduceau
galeriile suterane din Sarmisagetuza, ro­
manii năvălesc fără răgaz în curtea cetă­
țuei și în sala regală.
Decebal și ai săi rămaseră încremeniți
de ceia ce-i ajunse. Atunci Dacia trecând
în zarea ușei, strigă :
— Priviți Cetatea Sarmisagetuza ce de­
veni prin mișelia setei de răsbunare și de
domnie a lui Cabyr ! Vedeți cum balaurul
dac este dat jos de Vulturul Roman, pe
când voi vă sfătuiți aici ca babele, cum
să stricați viața unei sărmane f mei ne­
vinovate .........................................................

— Iată-1 și pe Traian, soțul meu, vine

să mă scape din ghiarele voastre nemi­
loase !...
— Te înșeli, curtizană romană ce ești!
o întrerupse vocea șuierătoare a lui Cabyr.
 156

El vine peste cadavrele de zeci de mii de

daci pentru a te plăcea, desfrânată, dar,
pe Mart! aceasta nu se va întâmplă !»
Apoi mai iute ca fulgerul, înfipse cuțitul
său cu două tăișuri în pieptul fraged al
celei mai majestoase femei din lume.
Ea apăsă cu mâna, să oprească șipotul
de sânge, ce izbucnea din ea, și șopti că­
zând :
— M ai ucis, scav infam !.. Eu perd cor­
pul, tu însă ți ai perdut și restul sufletului
tău întunecat... Traiane, te văz ! La mine !
aici, mor !......................................................

In acel moment sala de tron se umplu

de ostași romani. In mijlocul lor înainta
Traian. Văzându-și soția scăldată în sânge,
alergă la ea și o cuprinse în brațe. Ea se
stingea
— Cine ? Cine a fost acel crud nelegiuit,
care a făptuit această crimă ? Dacia mea
moartă ! Vai !.. dar nu, ea se mișcă,...
vrea să vorbească !...
— Scumpul meu ! sosești prea târziu...
Mor de ferul perfidului Cabyr,. . dar sca-
pă-1 pe tatăl meu, pe Solorin îl găsești...
Nu termină fraza, recăzu sfârșită.
— Solorin? Unde este el? Unde este
fiul nostru ?
La auzul acestor din urmă cuvinte, ea
 157

își întrerupse călătoria spre cele eterne și

sufletul ei se reîntoarse pentru un moment
iarăși pe buzele ei, cari cu o ultimă sfor­
țare șoptiră la urechea aplecată spre fața
ei, dar așa de slab, încât eră numai o
adiere de expiare, ce părea a zice : «Vo-
dastra... Bihor»... și recăzu inertă.
— Moartă ! Ea moartă ! Oh, întunecime
eternă ție Cabyr! In cele mai adânci saline
să ți se usuce corpul și să expire ultima
ta suflare ignobilă ! Pieri !».
Moma, care dela început urmărea din
ochi mișcările lui Cabyr, îl dezarmase și-l
ținea legat strâns.
La această poruncă îl dete pe mâna zbi­
rilor.
Traian, cu sufletul frânt de durere, se
întoarse spre Decebal :
— Iar tu, rege nenorocit, care n’ai voit
să ne fii cu sinceritate părinte, plânge-ți
acum copila pe mormântul îndărătniciei
tale... și vino, să fim amici !...
— Eu nici nu plâng, nici nu voiu fi
amicul celui care m’a învins!. .
Cu aceste vorbe, înnainte de a fi putut
fi împiedicat, se aruncă în sabia sa uriașă,
care îi străbătu corpul.
Așa muri Decebal fără să fi scos nici
măcar un suspin din acea inimă neîndu­
plecată.
 158

Intr’acestea un vas marc de venin se

adusese mai marilor daci și fiecare sorbea
câte o cupă mică de aur, zicând :
— Astfel mor dacii înnainte de a cădea
în mâna inamicului !»

Marele rege muri, iar poporul ce nu se

supuse, fugi in munți.
Din Sarmisagetuza nu rămase peatră pe
peairă, căci fiecare casă eră câle o cetate
a cetățeanului dac, ce trebuia cucerită de
romani.
Traian stete toată ziua, cu suflet îndu­
rerat, lângă corpul neînsuflețit al soției
sale. Nimeni n’ar fi îndrăsnit să-l turbure
din trista-i singurătate. Când sosi noaptea
cu giulgiul ei întunecat, să acopere calea
vederci omului, iar luna aprinse făclia ei
palidă în posomorâta obscuritate, Traian
ridică în brațele sale de oțel trupul ma-
jcstoasei sale soții și urcând cu el pe un
armăsar înaripat, trecu, însoțit de fidelul
Moma, pădurile întunecoase, pe unde mai
nainte fugi Vodastra cu Solorin. Trecură
Marișul și pădurile Zarandului, trecură
Crișul alb și intrară în strâmlorile văei
Zâmbrului Ei sboară pe valea închisă de
bolta verde, printre copacii seculari, până
se înfundară în văgăunile munților apuseni.
Ca niște năluce urcă costișele văei. Caii
 159

lor innoată în spume. Dar ei nu se opresc.

In fine aproape de zori de zi, chiar colo,
unde se termină acea vale, la poalele unei
stânci, se deteră jos de pe cai, așezând pe
iarbă verde scumpa lor povară.
Aici, ei sapă, scoțând cu spadele lor de
oțel bolovani peste bolovani un mormânt
în piatră. In el depun în tăcere pe prima
împărăteasă a dacilor. In fine Traian apucă
cu mâna i uriașă o stâncă deslipită și o
rostogoli peste sacrul mormânt. In locul
stâncei apăru în munte un gol, ce părea
că deschide gura unei peșteri.
Apoi, iarăși încălecară în aceiași tăcere
și, ca doi năsdrăvani, sburară îndărăt pe
acclaș drum în desimea pădurilor de fagi.
Dar abea plecară dela tristul locaș din
urmă, al celei mai iubite femei din lume,
iată că muntele începe să geamă de jalea
sărmanei și cu un sgomot de hohot trist,
ce se aude din pieptul lui, izbucni într’un
puhoi de lacrămi al unui isvor cristalin,
născut la căpătâiul neperitorului mormânt
al unei regine, ce purtă numele unei țări,
moarte împreună.
Acel izvor și azi bulbucă din când în
când și mereu va izbucni la fel, ca omul
pe care când îl îneacă, când îl inundă
plânsul!...
Iar sufletul candid al reginei dace, îm-
 1«)

prumută acelor lacrămi, transformate în

izvor, energia și durerea dorului de neam
și de grai dulce daco-roman.
*
Sărmanul împărat! In zadar căutat-a
urmele fiului său perdut ! Pe o vale din
munții apuseni, alături de unde apăruse
izvorul pe valea Răului, s au găsit de oa­
menii lui Moma, cadavrele familiei Vo-
dastrei, dar de dânsa și de Solorin nimeni
n a putut da, nici măcar morți.
Când în fine ajunse Traían, desnădăjduit
la Roma, unde după atâta absență îl aștepta
cu nerăbdare bătrânul său tată, el îi zise
cu lacrămi în ochi :
Iată, tată, ce va să zică »suferința» !
 III

SUB FORMĂ ETERNĂ

n urma catastrofei dela Sarmisagetuza,

8 Dacia rămase fără rege, fără principi,

‘=¡01’ poporul împrăștiat prin munți se
susținea cu păstoritul. Astfel în Dacia nu
putu dăinui o viață politică deosebită de
cea importată de romani, cea socială însă
o conservară mai multă vreme.
In cei cinci ani de luptă mulți se și pră­
pădiră, rărind populațiunea țârei.
Acest gol a fost în curând umplut de
colonii romane, cari se așezară în orașele
principale. Traian a stăruit foarte mult să
recheme din munți pe fugari, ei însă nu
voiau să ia parte la viața publică. Singur
Bihor, cât mai trăi, își menținu sub Traian
o suveranitate în părțile din Nord ale Daciei,
dar după Traian, sub împărații ce urmară,
toate privilegiile dacilor dispărură și po
porul dac se îmbrăcă în toga romană. Abia
se răspândise vestea de căderea Sarmisa-
getuzei și de bogățiile Daciei și năvălirea
romanilor în Dacia fu mai greu de împe-
decat decât acea a barbarilor, căci ea nu
se putea reprimă cu arma.
Traian trebui să se mulțumească cu o
11
 162

organizare bună a provinciei, așa că pe

timpul lui Traian ea se numea «Dacia fe­
ricită'', atât de mari erau libertățile și pri­
vilegiile în ea. Cât pentru reformarea cre­
dințelor, fu nevoit să aștepte, ca sămânța
aruncată de dânsul să răsară și să rodească
belșugul ei mai târziu.
El scrise către dacii lui fideli o scrisoare,
pe care o încredința lui Moma :
«Dacilor fideli mie și legei lui Christ !
«Nimeni nu-și poate prevedea soarta,
căci stăruințele celor buni sunt uneori
stricate de un nemernic. îndreptarea cere
timp, noi lupte, noi suferinți, uneori ne­
executabile într’o viață scurtă de om.
«Credința pe care n’am putut o impune
poporului Dac, eu și regretata voastră re­
gină, din cauza răutăței lui Cabyr și a in-
trigelor lui Vezinas, o veți putea voi in­
filtra cu încetul posterîtăței prin inima
voastră devotată lin lucru să aveți în ve­
dere : Nu vă amestecați cu romanii, decâl
în măsură ce veți putea să-i cuceriți sufle­
tește. Oricât de înceată va fi cucerirea
voastră, ea va cuprinde odată lumea în­
treagă, căci singură legea voastră e ne-
strămutabilă.
«Vie însă orice cataclism, cadă orice ur -
gie asupra capului vostru, nu părăsiți nici­
odată Transilvania Daciei, căci numai în
această citadelă naturală veți putea în oricie
timpuri să păstrați neatinsă ginlea daco>
romană până la sfârșit.
 163

«Dacă insă vre-odată, voi, sau urmașii

voștri vor da de urmele iubitului meu fiu
Solorin, regele și împăratul vostru, sau de
urmașii lui, nu uitați că el este sângele
meu și al lui Decebal, hrănit și imortalizat
prin sângele neuitatei mele soții, Dacia»!.
Traian.
♦
* «
Bătrânul Nerva de mult se mutase în
locul etern. Ultimele sale cuvinte fuseră
consolarea fiului său cu : «Răbdare și spe­
ranță».
In urmă, după multe lupte purtate cu
atâtea popoare pentru îndreptarea lor, ca
să devină primitoare de lumina adevărului,
îmbătrânise și împăratul Traian; oricât de
crud a fost lovit de pierderea soției sale
și al necunoscutului său copil, curajul cu
care îndură aceste biciuiri ale sorții, nu
permitea să se străvază durerea din sufletul
său senin.
Toate suferințele îl înnălțase în mărirea
chemărei sale.
Dar venit-a și sfârșitul, în care trebui
să se despartă și dânsul de această lume
rău înțeleasă de oameni. Atunci își re­
aminti de minunata scenă din pustiul Iu-
deei și de ultimele cuvinte ale lui Isus.
Cuprins dar de o supremă dorință mistui
toare exclamă :
 — Tu, cel ce mai învățat a cunoaște
existența și suferința spre preamărirea omu­
lui, luminează-mi calea dorinței din urmă,
să pot cunoaște soarta fiului meu Solorin
și a bravilor mei Daci»!.
După aceste cuvinte i se păru, că o
mână nevăzută îi prezintă ocheanul divin
cuprins în cadrul de aur ce-1 avea Isus, și
privi prin el spre Dacia depărtată.

Atunci, întocmai ca și în pustiul Judcei,

o ciudată vibrațiune de raze arzătoare s’ar
fi aprins în creerul lui, ca o făclie eternă
între trecut și viitor. Corpul lui deveni
rigid, ca și când ar fi fost mort, dar su­
fletul lui rămase un întreg nemuritor. Din
această formă eternă asistă geniul lui Tra-
ian, plutind peste văile și codrii Daciei,
la toate transformările cari se desfășurară
în frumosul regat al neuitatei sale soții,
care zace lângă Izbucni din munții Apuseni.
 IV

VECINICIE
 1

FUGARII
tpgv e o vale din Munții Apuseni, Vodastra
f=p-/cu fiica ei fugeau călare in mijlocul
= unei cele mici de voinici. Andrada
ținea în brațe un frumos copil bălaiu, ca
de doi ani, pe Solorin.
Erau urmăriți de o trupă mare de bar­
bari îmbrăcați în piei.
Erau Germanii.
Dar caii fugarilor sunt obosiți. Sunt a-
junși. Lupta începe.
La cinci barbari morți cade și câte un
fugar, mica ceată însă iute se isprăvește.
Cad toți, cade și Andrada străpunsă de o
lance uriașe, iar copilul în cădere din bra­
țul ei, e prins de Vodastra și strâns la
sânu-i. Iute se pituli după o stâncă, apoi
se aruncă într’un tufiș des Dar un barbar
o găsește șir târâș, de păr, o aduce la lu­
miniș
Copilul înmărmurit de atâta violență
încetase a mai plânge. Par că înțelegea că
fiii de eroi n’au voe să se teamă în fața
morții.
 168

In acel moment pică ca din nori un

german bătrân, îmbrăcat in pei fine și cu
aripi la căciulă, par’că ar fi tost un zeu
salvator și le strigă ca un trăsnet :
— Stați ! Nu ucideți femei și copii!».
La aceste cuvinte toți se retrag, pronun­
țând cu respect numele barbar Burhardt.
Acel Burhardt era un duce german de
mare autoritate, un Graf. El, interesându se
de cele petrecute exclamă :
— Pe D-zeu ! acest copil e un frumos
dar al Pădurei! Deci el va trăi ! Trebue
să fie un voinic pui de get».
Vodastra neînțelegându-i vorba, înge
nunchie implorând grație.
— Femee! o întrebă el, în limba ro­
mană, spre marea mirare a Vodastrei, al
cui este acest copil, căci nu poale fi al
tău, care ești neagră ca noaptea.
— Cei morți de aici, uciși de ai tăi, toți
sunt copiii mei. Acesta însă este Solorin,
fiul stăpânei mele. Noi fugeam spre a scăpa
copilul de niște pismași cari ațâțară mânia
lui Decebal, când oamenii tăi ne-au ur­
mărit. Restul iată-1».
— Dar cine este stăpâna ta ?
— Ea este stăpâna tuturor, Dacia, fiica
lui Decebal și soția împăratului Traian.
Dar Solorin este nevinovat și așa de stră­
lucit! Cred că nu veți îndrăsni...
 169

— Aho! Un pui de împărat Roman! al

acelui Traian, cărui îi plăcii să se nu­
mească «germanic» în socoteala noastră.
Bine ! Va trăi ! Tu însă nu vei ști de
soarta lui».
Apoi adresându-se in limba lui, zise suitei
sale : «Luați-o de aici, sub paza cea mai
bună. Să rămâe numai Conrad».
Burhardt luă copilul in brațe, il ridică
¡1 sus și privind in azurul isvorului de la-
crămi ce regretau plecarea Vodastrei, ii
zise încet :
«Solorin, dacă tatăl tău s’a intitulat ger­
manic, tu vei putea deveni un adevărat
german. Eu neavând copii, Suebii vor avea
un vrednic șef in tine. Taci, nu plânge !
Eyda, soția mea, te va iubi».
Bătrânul sueb trecu muntele, se uni
cu masa poporului său și peste câmpii,
peste râuri și munți, tot luptând mereu,
ajunge la Danubiu și tot pe Danubiu în
sus, tot spre apus merge ducând cu sine,
în pei moi, copilul neprețuit al munților
Car pa ți !...
%'" iS^Psx ¿^Sa >

II

IVI O IVI A
rec anii și iată-1 și pe Moma gârbovit
de bătrânețe. Înconjurat de copii, ne­
poți și strănepoți, stă la foc lângă gura
unei peșteri, din care bulbucă un isvor.
formând un părăuț mereu plângător.
Sub împărații ce urmară lui Traian de­
veni imposibilă orice viață națională dacă.
Privilegiile dacilor lăsate de Traian fuseră
șterse națiunea Dacă deveni asuprită, pri­
gonită. Fidelii lui Traian trăiau retrași in
munții lui Bihor, pe când restul dacilor
se amestecă d’avalma cu romanii dela care
primiră limbă, cultură, religie și... slă­
biciuni.
— Azi mâine voiu muri și eu, zise moș­
neagul Moma. Nu uitați poruncile lui Tata
Traian de a ne păstră vatra strămoșească.
In colo, rândurile noastre se răresc mereu.
Vezi pe Bricena lui Suta, sa măritat după
romanul Aelius și de atunci face jertfe
Venerei și zeilor Mani, iar Epicad Ditugen,
luând de soție pe Aurelia cu o dotă fru­
moasă, toată ziua face prinsori la circ. Se
duc virtuțile dace ! Toate fug de spaima
zeilor de peatră !»
 172

- Nu te teme bunicule, răspunse tânărul

Bale, fi-vor și oi rătăcite, bune pentru gura
lupului, dar turma întreagă nu se perde,
căci când primejdia e mai mare, ea atunci
se adună mai strâns. Legea zeilor de piatră
se va stinge de sine când se vor sfărâmă
pietrile, dar legea noastră, lăsată de Tata
Traian, e scrisă pe fiecare copac, pe fiecare
fir de iarbă, ce răsare, iar frunză și iarbă
exista-vâ cât pământul va putea reține ra­
zele ce ne trimite soarele neperilor
Moma însă n’a murit.
Intr’o zi pe când era singur în peșteră,
gura acesteia se surpă, iar Moma a rămas
pentru totdauna în sânul muntelui, de unde
lacrămile lui, ce jelesc națiunea Dacă, se
amestecă cu lacrămile ce prin o deschiză­
tură ascunsă, izbucnesc din munte, sub
formă de isvor Isvorul și azi murmură
a jale, la căpătâiul nefericitei regine Dacia
 III

ÎNTUNERIC
^-□^□cderea se schimbă. Priveliștea-i și
*t^|/ mai tristă. Dacia e pustie. Orașele
romane, ce transformaseră pe cele
Dace în cetăți înfloritoare : Sarmisagetuza,
Apulum, Napoca, Porolissum și altele, toate
zac in ruine.
Legiunile romane sunt retrase peste Du­
năre și poporul băștinaș este lăsat prada
oardelor barbare. Sălbatecii Huni Avari,
Gepizi, Goți, Volgari, Cumani, Slavi și
Unguri, zece secole întunecoase de a rândul
devastează grădina lui Traian.
Poporul agricol și păstor se ascunde prin
pădurile și poenele munților. Sălbălecit și
el, trăește prin bordee mizerabile, în căsuțe
de bârne și prin peșteri. Din cultura ro­
mană a mai rămas doar limba vorbită,
cea dacă se perduse încă pe timpul ro­
manilor.
Din virtutea dacilor nu mai găsim decât
disprețul pentru streini și neînduplecata
statornicie de dragoste către pământul stră­
moșesc. In colo nimic, n mic, și iarăși
nimic !...
 174

Pe ascuns se coboară câte un muntean,

până prin văi, de seamănă ceva meiu de
mămăligă și grâu de fiert cu lapte, ori de
pită. Femeile macină cu câte o râșnicioară
de mână.
Toți se roagă, fac cruce. Sunt creștini !
Prigoniții de soartă își găsiră refugiu în
credința speranței.
Fiecare sat are câte un preot cu barbă
mare, care îi îndeamnă să rabde, să nu
se opue, să aștepte, căci așa-i cu voia lui
Dumnezeu !
— Dar de vom slâ mereu ascunși în
munți, văile noastre mănoase cad pe mâni
streine, căci pe lângă năvălitorii cruzi,
alții mai gospodari începură a se așeza pe
agrii noștri».
Astfel grăi într’o zi Nistor al lui Vlaicu.
— Voința lui Dumnezeu!» răspunse a-
flând tata Pahomiu, popa.
Și acest popor nenorocit, cu voia lui
Dumnezeu, care odinioară se lupta cu leii
și zâmbrii, a ajuns d’abea să aibă o seceră
și o sapă, care de multe ori era de lemn
noduros, iar ca arme să se servească de
praștie, de imblăciu, busdugan, ghioacă
De Traian și Dochia își vorbesc numai
prin basme, de Decebal nu se mai știe,
nici măcar prin povești.
Dar într’o zi Nistor adună o ceată în
 175

juru-i, își luă inima în dinți și dele nă­

vală la vale. După el toți muntenii, rând
pe rând se coboară și adunându se cu toții,
cu voia lui Dumnezeu, alungă năvălitorii
peste Dunăre și la Mare și peste Nistru.
Atunci sufletul lui Traian văzu născân-
du-se Lyten Bassarabul și Dragoș, văzu pe
Mircea și Ștefan și zorile frumoase lumi­
nând din spre răsărit și miază zi coastele
până în piscurile Carpaților și în colo
peste tot, până în stepele tătărești și până
la Marea Neagră...
Dar dincolo spre mcază noapte de Car-
pați ? E tot umbră deasă și geroasă, tot
gemete și lacrămi !
 IV

ZORI
ar colo în întunecimile pădurilor dela
HBrusturești, pe valea Răului, dela
-£~^ Zâmbru în sus, spre muntele Moma,
ce se vede?
E lună plină de primăvară !
Pe noapte tăcută trei oameni trec pe po
tecă purtând sumane pe baere. Sub ele se
ascund cuțite cu două tăișuri înfipte în
tecile șerparului. Subțioară strâng câte o
flintă ghintuită pentru gloanțe de oțel. Ei
merg în tăcere și lin Doar numai frun­
zișul veșted de pe potecele costișelor foș­
nește sub pasul mut al opincelor lor. Trec
dealul.
In fine ei ajung la Izbuc, la isvorul tă-
măduirei.
Sunt trei țărani la port, dar trei voevozi
la suflet.
Se așează pe stânci și unul din ei, cel
mai înnalt și mai spătos, începe să into­
neze un cântec de dor de se înduioșau și
codrii și stâncile.
Izbucni ascultă vărsând din când în când
câte un potop de lacrămi cu acelaș gemăt,
 178

ca mai înnainte de șeaptesprezece veacuri,

când se născu mugind la mormântul nefe­
ricitei regine Dacia.
La acest glas de cântec jalnic, însoțit de
isonul trist al isvorului nemângâiat, pădu
rea începe a se mișca. Par că din fiecare
copac eșeâ câte un om, la fel cu cei trei,
toți tăcuți ca umbrele. Ca niște năluci se
așează în cerc în jurul isvorului.
— «Fraților»! grăi cel ce lioriâ, iar ră
sunetul ducea cuvântul din copac în copac ,
din deal în deal, din munte în munte ::
«Fraților !» Am venit să ne înțelegem asu­
pra recollărei roadelor suferințelor noa­
stre, să secerăm libertățile- străbune. Năvă
litorii, găsindu-ne răsleți, ne-au despoiatl
de drepturi, de credință și de virtuți. So
sit-a însă vremea, când sufletele străbu­
nilor din mormintele lor de prin păduri,
să ne umple sufletele cu o nouă viață,
spre a scutură jugul, sau pentru a muri,
hrănind cu sufletele voastre viața < opiilor
voștri eroi !
Spălați-vă cu toții în apa sfântă a acestui
isvor și veți dobândi putere supraome­
nească ! Muiați vă armele în ea, ele vor
deveni învingătoare! Căci aici a îngropat
fata Traian pe Baba Dochia, cea cu 9!)
de vieți, aici sufletul ei, nouă-zeci și nouă
 179

de veacuri în șir, mereu se va scaldă, re-

inviindu-ne virtuțile străbune !».
— Numai să nu vărsăm sânge de creștin,
zise un moșneag, cu glas tărăgănat, aproape
cântând. «Să nu supărăm pe cel de sus
Belele vin tot delà noi, că nu ne rugăm
in deajuns și nu ținem toate posturile cu
sfințenie.
— De șeaptesprezece veacuri ne tot ru­
găm, cât pentru post au grije tiranii, ca
să nu ne înfruptăm nici în zile de praz­
nice. Lăcomia boerilor, și supunerea preo­
ților tăcură din noi niște ticăloși. Ajunge!
Am uitat credința veche lăsată de Traian
și ne închinăm în fiecare an, trei sute
șeasezeci și cinci de zile, la tot atâțea
sfinți.
Eu una știu : că din moși strămoși, noi
tot pe aici am trăit și mult am suferit, dar
dintre noi românii nici un sfânt nu s a
iscat, măcar de leac. Tot la sfinți străini
ne-am închinat ! Hei ! Acești sfinți străini
încă ne-au subjugat, tot atât ca tiranii
streini !
Voi știți că mă chiamă Nicolae, iar lui
tata îi zicea Ursii, deoarece gâluise cu mâ-
nile sale un stupar cât o căpiță. Să mai
știți însă, că pe străbunul meu l a chemat
Bihor, Voevod pe vremuri nehotărâte. El
din părinți în fiu lăsatu-ne-a poruncă delà
 180

împăratul Traian, că nu vom putea că­

pătă stăpânire deplină peste pământul stră­
moșesc, până ce nu vom recâștiga credințai
străbună lăsată de el.
— Dar care este acea credință, căci noii
nu cunoaștem decât pe cea din Sfântai
Evanghelie, zise Moș-Tomnatec.
— Această credință este ascunsă in drep­
tul de viață și în viața fără de s/arșii.
— Adecă în moarte.
— Nu; așa ceva nu există! Totul se re­
face numai. Eu simțesc în mine sufletull
străbunului meu Bihor și vă zic : de nai"
fi așa, de mult ne-ar fi crescut coarne de:
jugul cât am mai tras !
Lepădați-vă dar umilința, reluați virtuteai
daco-română și alungați de pe moșiile’
voastre pe mișeii asupritori. Innainte»!...
Pădurea tăcută începe să onduleze Cu­
vântul innainte o resculă din rădăcini. Delai
rădăcina fiecărui copac se ridică o flacără:
misterioasă și se furișează în inima fiecărui
român. Opincele nu mai alunecă pe frun­
zișul uscat, ele prinseră pene de șoim la
curele. Iar românașii noștri, așa cum ei
erau deprinși a despăduri țara, nimicind
hrana sufletelor lor, din poruncă la robot,
cu securea și cu ferăstrăul, tot așa înce­
pură ei a depopula țara de stăpâni, tain
 181

du-i cu toporul, cu ferăstrăul, fără milă,

fără umilință...
Iși răsbunau ? Iși făceau dreptate ? Ori
eră răsplata divină?
Fost-a însă intre ei și umiliți, cari tră­
dară pe acești descendenți de voevozi daci.
Tiranii au prins pe eroii poporului, le-au
frânt oasele pe roată, sutletele lor insă nu
le-au putut frânge. Ele, ca și niște cicloane
de dureri, se sbuciumă pribegind prin
codrii neprofanați și prin munții neînchi­
nați streinului.
*
Geniul,lui Traian, revede Oltenia cea
frumoasă, veștejită de liftele din Fanar,
lată 1 pe falnicul Tudor zdrobind pe bat­
jocoritorii neamului său, din țara Bassa-
rabilor. Dar e prins prin trădare, ucis și
lăsat fără cruce, fără floare, pe neștiutul
lui mormânt.
Și iarăși un suflet mare sboară pribeag
spre munți, căutând libertatea, libertatea.
♦ •

Dar colo pe hoanca dela Bulzești, cine

se coboară doinind din fluer a dor de li­
bertate ?
Cine trece muntele Găina, urmat de pu­
hoiul de țundre negre ?
E Iancu Moțul, regele munților, în care
 -182

se deștepta intr’o zi sufletul lui Halmaj

generalul lui Decebal.
Și merg la luptă, la luptă victorioasă !
Dar... trădat d’un împărat străin, in care
se încrezii, moare cu sufletul turburat.
Corpul i 1 îngropară după obiceiul străbun,
la rădăcina unui gorun uriaș Atât monu­
ment putu să aibă ! Iar sufletul chinuit
plecă răscolind pământul, să caute pe cel
ce va scăpă neamul românesc de impi-
litori !....
 V

SOARE!
_rj i astfel, sufletele pribegite ale eroilor
martiri se întâlniră la ruinele podului
"> lui Traian, la uitata Drubete Și pe
tăcute se luară tovarăși, plecând pe Du­
năre în sus, tot în sus.
Și nici că se opriră până în Pădurea
Neagră, la isvoarele Dunărei, sub un munte
pe al cărui pisc se ridică o cetate veche,
ca amintirea părăsită. Aici un moșneag dă
povață feciorilor săi, toți prinți de viță
veche :
Iubiții mei! Doi vulturi într’un cuib
n’au.'ce împărți. Mergeți dar unul din voi, în
jos pe Dunăre, până la Carpați și la Marea
Neagră. Acolo avem noi de opsprezece
veacuri, lăsată în părăsire, o sfântă moște­
nire Zolernii din Solorin se trag, în care
sânge de Traian și de Decebal de o potrivă
se împarte.
Du-te dar Carol, de ia în primire tronul
Principatelor-Unite ale Daciei inferioare și
întregește grădina străbunului Traian. Mergi
la Nicopole, unde strămoșul tău Friedrich,
pentru cruce s'a luptat și redă libertatea
poporului tău, care de optsprezece secolele
se sbate în lanțurile robiei, pe ruinele fr u-u-
moasei împărății, colo unde întovărășit <cu:u
codrul, sărmanul popor mereu recheamă înîn
suspine pe suveranul său perdut.

Pornește mândrul prinț însoțit de suflle4e-

tele martirilor libertăței și în calea sa, jpepe
Dunăre, pe plaiuri, prin poene și priinin
munți, soarele voios străluce, ca în ziiuaua
cea de mult, când în cortul luî Traian o o
lumină de iubire divină se născu în Clle-le-
pidava, prin contopirea eternă alor douiăuă
suflete pentru viața neamului românesc, îîn în
viitorul nesfârșit.

Iar isvorul de la poalele muntelui Momaa,ia,

în care de veacuri lungi se scaldă neîm-în-
cetat sufletul mult îndurerat al reginei nee ie
mângâiate, pentru robia poporului său iubifit, jit,
va plânge, va geme în hohote rupte, pânnămă
nu-i vine strănepotul mult așteptat, ssă să
schimbe sughițul durerii în hohot de rââsrâs
fericit !...

— SFÂRȘIT -
 CRITICA PROPRIE
Nil știu dacă nu este singulară ideia de
a îmbrăca în haina unei legende amorul
între Traian și Dacia, fiica lui Decebal, în­
văluită în principii de filosofie pozitivă. A
face.din Traian eroul național, pe tatăl,
iar din Dacia pe mama neamului româ­
nesc este însă principalul scop
Idealizarea lui Traian și a Daciei nu se
limitează aici. Ea merge până a-i prezintă
ca pe niște apostoli ai creștinismului îm­
păcat cu progresele moderne științifice și
sprijinindu se pe feminismul natural din
viitor, lupta cultului Cabyrilor la daci,cu
monoteismul reprezentat în formă nouă de
către Traian
In acest volumaș găsim deci trei ten
dințe :
Una științifică, alta religioasă care ex­
clude biblia veche din morala creștină și
a treia naționalistă, prin care se identifică
cea mai mare putere creatoare cu iubirea
nejenată, în scop de a provoca selecțiunea
rasei latine, în special a poporului român,
prin nealterabiia lege a transformismului
Toate aceste trei tendințe afirmă continui­
tatea românismului în Dacia, prin Solorin,
primul copil daco român.
Restul critice 1 și alții.
Autorul