Fișă de lucru-Basmul cult

1. În vremea veche, pe cînd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decît în germenii viitorului, pe
cînd Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pămîntului – în vremea veche
trăia un împărat întunecat şi gînditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasa tînără şi zîmbitoare ca
miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de
moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sînge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca
un leu îmbătrînit, slăbit de lupte şi suferinţe – împărat ce-n viaţa lui nu rîsese niciodată, care nu zîmbea
nici la cîntecul nevinovat al copilului, nici la surîsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile
bătrîne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea şi murind si n-avea
cui să lese moştenirea urei lui. (....)
Sculată din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea,
deasupra unei candele fumegînde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecată de
rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul
cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei
seacă lacrima cea rece şi o supse în adîncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.
Trecu o lună, trecură două, trecură nouă, şi împărăteasa făcu un ficior alb ca spuma laptelui,
cu părul bălai ca razele lunei.
Împăratul surîse, soarele surîse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a
fost noapte, ci numai senin şi veselie; vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.
Şi-i puse mama numele Făt-Frumos din lacrimă.

(Mihai Eminescu -Făt-Frumos din lacrimă)

2.
De mult, tare de mult,
Pe cînd pruncul de trei zile
Într-o clipă număra
Stelele ce-n cer clipeau;
Și cu ochii lui vedea
Iarba-n cîmpuri cum creștea;
Și cu urechea auzea
Cînd păianjenul țesea,
pe plaiurile Buzăului, în codrii Cislăului, într-un palat minunat, trăia o împărăteasă cu numele de Neaga.
Împărăteasa avusese mai mulți copii și-i rămăsese numai unul pe care îl iubea ca pe lumina ochilor.
Și era feciorul așa de frumos, așa de blînd, așa de cuminte, că tuturor le era drag.
Doamna Neaga îl dăduse să învețe carte și cînd ajunse un mîndru flăcăiaș, el vorbea toate limbile de
pe lume și înțelegea graiurile tăinuite ale păsărilor și fiarelor.
 Fișă de lucru-Basmul cult

Măcar că-l pierdea din ochi de drag ce-i era, împărăteasa îi spuse într-o zi:
— Fiul meu, carte ai învățat, în toate limbile pămîntului știi să vorbești, înțelegi graiul viețuitoarelor,
armele știi să le mânuiești, a sosit vremea să mergi să colinzi lumea. Trebuie să cunoști viața, greutățile
ei, ca să știi să le învingi.
Doamna Neaga îi dădu și alte sfaturi pentru drum și-i spuse să-și aducă mereu aminte că dânsa îl
așteaptă cu grijă, cu dragoste, cu dor, să se întoarcă.
A doua zi, în zori, feciorul de împărat își luă ziua bună de la maică-sa și însoțit de o ceată de curteni
plecă, prin munți în sus, trecînd pe la Scărișoara, tot cîntînd și veselindu-se.
(Alexandru Odobescu-Feciorul de împărat cel cu noroc la vânat)
3.
A fost odata un împarat, – un împarat mare și puternic; împarația lui era atat de mare, încat nici nu se
știa unde se începe și unde se sfarșește.
Unii ziceau ca ar fi fara de margini. Iar alții spuneau ca țin minte de a fi auzit din batrani ca s-ar fi
batut odinioara împaratul cu vecinii sai, din care unii erau și mai mari și mai puternici, iara alții mai mici
și mai slabi decat dansul.
Despre împaratul acesta a fost mers vorba cat e lumea și țara, cum ca cu ochiul cel de-a dreapta tot
rade, iara cu cel de-a stanga tot lacrameaza neîncetat. În zadar se întreba țara, ca oare ce lucru sa fie acela,
ca ochii împaratului nu se pot împaca unul cu altul. Daca mergeau voinicii la împaratul, ca sa-l întrebe, el
zambea a rade și nu le zicea nimic. Așa ramase vrajba dintre ochii împaratului o taina mare despre care nu
știa nimeni nimic, afara de împaratul.
Crescura feciorii împaratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în țara ca trei luceferi pe cer!
Florea, cel mai batran era de un stanjen de înalt, cu niște umeri încat nu l-ai putea masura cu patru palmi
cruciș.
Cu totul alta era Costan: mic la statura, îndesat la faptura, cu brațul de barbat, cu pumnul îndesat. Al
treilea și cel mai tanar fecior al împaratului e Petru: înalt, dar subțire, mai mult fata decat fecior. Petru nu
face multa vorba: el rade și canta, canta și rade de dimineața pana în seara.
Numai cate odata-l vede omul mai întunecat, da cu mana pletele în dreapta și în stanga de pe frunte și
atunci ți se pare ca vezi pe un batran din sfatul împaratului.
– Mai Floreo, tu ești acum mare; du-te și întreaba pe taica, pentru ce-i plange lui un ochi, iar altul rade
pururea.
Așa zise Petru catre frate-sau Florea într-o buna dimineața. Dar Florea nu s-a dus: el știa înca de mic ca
împaratul se supara, daca-l întreba cineva de asta treaba.
Tot așa o pați Petru și cu frate-sau Costan.

(Ioan Slavici-Zâna zorilor)

Fișă de lucru-Basmul cult