Brehnele.

Brehnele sunt niste duhuri mici, ca niste spiridusi ghidusari, si care se tin numai de dracii, speriind pe cei prosti si fricosi. Unele au cap de broasca, trup de pasare si gheare de soparla, incat, cand le vezi, te cuprinde greata sau spaima. Flamanzila. E o namila de om desirat si uscat ca un peste afumat; numai pielea si oasele. Tot ce vede, mananca Iarna e un batran, cu barba alba, colilie, cu turturi de gheata la sprincene si la musteti, imbracat in 12 cojoace. Iar de de cate ori mosneagul se mai scutura de frig, pe pamant ninge Ielele Ielele sunt niste fecioare foarte frumoase. Aceste 9 Iele au fiecare lucrul lor si nu sentalnesc decat o data pe an. Cand se-ntalnesc, de bucurie ca s-au revazut, fac o hora indracita si joaca invartindu-se ca niste nebune. Si cel ce va calca mai intai, unde au jucat ielele, sau va bea apa din fantana in care s-au scaldat, sau va dormi sub nucul peste care au trecut si nu va lasa semn, adica o mica streamata cateva fire rupte din brau sau din haina -, acela ramane pocit. Ielele au foarte multe numiri, pentru ca romanii cred, ca daca le chemi prin alt nume decat cel obisnuit, ele nu-ti fac nici un rau. De aceea se mai numesc si Zanele, Rusaliile, Nemilostivele, Dansele, Dragaicele, Vantoasele, Valvele, Irodienele. Frumoasele, Domnitele, Sfintele, Soimanele, Fetele si alte multe. Uneori umbla goale, alteori au haine stravezi, zale pe piept si clopotei pe picioare. Ele zboara prin vazduh inainte de miezul noptii si trec cantand din zale, din gura ori din clopotei, pe deasupra caselor, unde au de pedepsit pe cineva. Cantarea lor e asa de frumoasa, ca nu se poate asemana cu nici o cantare de pe pamant, chiar cu cea de privighetoare. In noptile cu luna, ielele isi aleg cate o livada mare cu iarba verde sau vreo poiana inrourata din vreun codru si acolo jooaca hore zvapaiate, de iau mintile celor care privesc. Cand vor sa pedepseasca pe vreun om care le-a facut vreun rau, atunci Ielele se apropie de om, il incanta cu cantecele lor frumoase si atat de dulci si de leganate, incat cu cantecele lor frumoase si atat de dulci si de leganate, incat il adorm in visuri minunate. Pe urma joaca o hora-ndracita in jurul lui, blastamandu-l fiecare, cum ii vine la indemana : ori i se lege limba, ori din minte sa-si sara, ori pocit sa ramaie. In zbenguiala lor, Ielele fac tare multe sotii. Asa, daca gasesc in drumul lor vreun tanar dormind afara noaptea, cu capul pe pragul casei, il duc fara sa simta, in vreo poiana apropiata si acolo il invata sa cante, iar ele joaca in jurul lui. Cantecul acela ii revine apoi mai tarziu in minte, dar nu tot, ci numai in crampeie, si asa se fac cantecele cele frumoase. Daca tanarul acela se desteapta in timp ce ele joaca, Ielele ii iau la bataie, pana ii iau puterile Muma Padurii. Muma Padurii e o baba, batrana, cu dintii de lana si cu care se sperie copiii, sa nu umble noaptea prin sat, sau sa intarzie in imprejurimile padurii. La infatisare seamana cu un copac ciotoros si plin de craci uscate. Suvitele de par cad ca niste serpi, in jurul ei. Locuinta ei e intr-o coliba de lemne in miezul codrilor. Cand o apuca noaptea sau oboseala pe undeva, se stie aciua si in scorburi de copac si chiar se urca in copacii inalti. Cat e de urata si de spaimantoasa, si totusi are o multime de copii, facuti cu Dracu sau cu Mosu Padurii. Copiii

acestia sunt grozav de rai si o nacajesc mereu, de aceea Muma Padurii fura somnul copiilor oamenilor si-l aduce copiilor ei, ca sa doarma cat mai mult. Pe oameni nu-i poate suferi, ca-s frumosi si ea e urata ca ciuma. Cand ii gaseste rataciti prin padure, ii inspaimanta de raman pociti, sau chiar mor de spaima. Oamenii se pot apara de ea, facandusi semnul crucii. Muma Padurii fura nu numai somnul, dar chiar si pe copiii mici lasati fara paza si-i mananca. Pentru ca sa intample una ca asta, femeile care trebuie sa mearga la camp si sa-si lese copiii singuri, le pun de paza matura, forfecele, vatraiul sau clestele, facute cruce. Cand copiii sunt mici de tot, de fasa, li se leaga de capatul fesii, un ban de argint, tamaie, sare si usturoi Batrinii povestesc ca la-nceputul inceputului, norii erau boii Soarelui. Ei trageau carul cu apa la curtea soarelui. Balaurii vin, impingandu-i cu coarnele, iar solomonarii ii plesnesc cu biciurile. Norii o iau la fuga, navalesc in vazduh si fug pe sub ceruri. Dar balaurii nu-i slabesc; ii gonesc din urma si cand solomonarii le fac semn, slobod toata apa cu care s-a umflat Ochila. un om care avea in frunte numai un ochi, da chior . Iar cand il tinea inchis, fie zi, fie noapte, spunea ca vede cu dansul si maruntaiele pamantului si Soarele cum se rostogoleste si Luna cu stelele cufundate in mare Paca. Exista in credinta poporului romanesc un duh curios. E acela al tutunului si al fumatului. El se confunda adeseori cu Mama Dracului, care a nascocit toate rautatile, care nenorocesc pe oameni, deci si tutunul. Paca sau Pafa e o baba batrana cat lumea, neagra si urata ca intunericul Iadului, cu coarne in cap ca raschitoarele, cu nasul lung si incarligat ca un ardei de cel iute, cu ochii umflati ca de capra, inecata, cu colti in gura ca ai mistretului, cu gheare ca secerile, cu coada ca de vita, lunga si imbarligata si innegriti de tutun, iar pe beregatile gatului si pe narile nasului iesind flacara de foc, fum negru si duhoare de tutun Pasarila-Latila-Lungila. Fiul sagetorului si nepotul arcasului Rohmanii (Rugmanii) Sub pamantul nostru se mai afla o lume. Acolo sunt taramurile celelalte si pana acolo nu a ajuns inca nimeni, decat oameni nazdravani, ca Fat Frumos. Acolo locuiesc o seama de oameni, ce se numesc rohmani sau rugmani. Acestia sunt niste oameni ca noi, dar is mai mici la faptura si la stat si putintei la minte. Asa-s ca si copiii Setila. Frate cu Flamanzila, dar nu semanau deloc la infatisare. Setila era un om mic, gros cat un poloboc, si cu o burta mare ca un burduf. Umbla vesnic cu buzele fripte de sete si cu limba scoasa si uscata Soarele Peste intreaga lume plutea inca bezna intunericului si lumina inca nu era. Dracul a spus: - De ce nu faci, Doamne, lumina, sa vedem si eu si toate vietatile Pamantului pe unde calcam si sa putem deosebi si noi o zi de alta. Crearea Soarelui.

Dumnezeu ii facu si voia asta. Il trimise sa-I aduca din cele patru parti ale lumii, cremene, piatra pretioasa si aur Dumnezeu sulfa si Soarele a crescut ca un balon mare, tot mai mare, pana trecu pamantul si atat de luminos, ca-ti lua vederile. Cand s-a sculat Dracul si cu oamenii, care erau pe vremea accea, au ramas uimiti, pentru ca li se parea ca nu mai e asa de intuneric si ca incep sa vada lucrurile si locurile din jurul lor. Carul Soarelui. Ca sa poata merge mai bine pe drumurile cerului, Dumnezeu a facut din globul acela un car, punandu-I roti si osie si inhamand la el 7 cai nazdravani. Iar carul acesta il conduse Soarele, care e un arhanghel sfantul Soare -, frumos si vesnic tanar, cu fata atat de stralucitoare, incat nu-l poti privi in fata. Palatul Soarelui. Soarele locuieste intr-un palat de cristal in cerul cel dintai. Acolo isi tine si carul cel de aur si foc si caii nazdravani, care mananca jaratec si care trag carul . Unii spun ca 12 boi ii trag carul, dimineata cand pleaca de acasa, pana ajunge in crucea cerului la amiazazi. De aceea, dimineata, greu se mai urca Soarele pe cer. Din crucea cerului, boii se-ntorc singurii inapoi acasa, iar soarele sta un pic si se odihneste. Apoi inhama la carul lui 7 iepuri si de aceea la vale vine mai repede si seara odata ii si ia pe pamant. Cand descaleca seara, Soarele mananca un colt de prescura si bea un pahar de vin. Calatoria Soarelui pe sub pamant. Dupa asta isi urmeaza calatoria inapoi pa taramul celalalt pe dedesubt, inconjurand pamantul pe la marginile lui. Drumul acesta il face Soarele in somn, fiind tras de niste monstri mari. Daca balauri acestia au lasat pe Soare sa se odihneasca bine in timpul somnului, atunci Soarele rasare frumos si stralucitor, aratand lumii ca este vesel, iar daca na fost lasat sa se odihneasca, atunci Soarele rasare posac si innegurat, ori isi ascunde complet fata de nori. Mama Soarelui. De palatele lui grijeste mama lui. Ea ii pregateste mancarea pe care o ia inainte de a pleca la drum. Sfarama piatra. Tovaras de voinicie de al lui Stramba-Lemne. Poate si mai puternic decat el Statu-Palma-Barba-Cot (Tartacot-cu barba-cu-tot). Tot o jumatate de om, mic ca un copil, inal de-o palma si cu barba de un cot. E tartorul piticilor si umbla de colo pana colo calare pe un butuc. Impreuna cu piticii lui a strans comori in fundul pamantului Stramba lemne. Om voinic, de statura uriasa si de o putere strasnica. El indoaie copacii cu mainile, e om bun. Tovaras de necazuri si de lupta lui Fat-Frumos si al lui Harap-Alb Volbura e vartejul de vant, ce se face mai ales vara, prin mijlocul drumurilor si campurilor. Ea prevesteste in timp de seceta, apropierea ploii. Asa, din senin, cand cerul e numai incruntat, se starneste un vartej ca un fum de praf si porneste de obicei in lungul drumurilor sau a saselelor, trecand apoi pe campuri, unde se pierde. Vartejul ridica tot ce-ntalneste in cale: paie, gunoaie, hartii si orice obiect usor, ducandu-le si parasindu-le departe in mijlocul campului Catelul pamantului.

In noptile intunecoase, pe campurile intinse, departe de sate si mai ales de fantani, prin apropierea crucilor de piatra si a troitelor, se aude un latrat asemanator celui de caine. E catelul pamantului si tancul pamantului, o vietate asemanatoare cainelui si care traieste in fundul pamantului. Nu iese decat rareori afara din pamant si numai ca sa sperie pe cei rataciti, ori pe cei care umbla noaptea hai-hui. Mai mult necajesc pe cei morti, care trebuie sa-i dea un ban, ca sa-i lase in