Tehnici gestalt utilizabile

în psihoterapia copiilor
Tema 11
 Desenul
Scopul în lucrul cu desenul este de a ajuta
copilul să devină conştient de sine şi de
existenţa sa în lume.
Desenele pot fi utilizate în moduri variate, cu
scopuri multiple şi la diferite nivele.
Simplul act de a desena fără intervenţie
terapeutică este o puternică exprimare a sinelui
care ajută la stabilirea identităţii persoanei şi
este o cale de exprimare a sentimentelor.
 Violet Oaklander - tehnicile
expresive de desen la copii
Pornind de la acest punct de plecare procesul
terapeutic poate evolua după cum urmează:
 a) copilul să exprime experienţa desenului
(sentimentele lui când abordează sarcina, cum a
abordat şi a continuat această sarcină - aceasta este
o exprimare a sinelui);
 b) copilul să descrie desenul în felul său (o nouă
exprimare a sinelui);
 c) la un nivel mai profund, promovarea
autodescoperirii copilului, cerându-i să elaboreze
diferitele părţi ale desenului, să facă aceste părţi mai
clare, mai evidente, să descrie umbrele, formele,
culorile, reprezentările, obiectele şi oamenii;
d) i se cere copilului să descrie desenul ca şi
cum acesta ar fi un copil, folosind cuvântul “eu”:
“Eu sunt acest desen. Eu am linii roşii peste tot
şi un pătrat albastru în mijlocul meu”;
e) se aleg elemente specifice din desen şi i se
cere copilului să se identifice cu ele: “Fii pătratul
albastru şi descrie-te - cum arăţi, care este
funcţia ta, etc.”;
f) i se pun copilului întrebări, dacă este necesar,
pentru a ajuta procesul: “Ce faci tu?” , “Pe cine
foloseşti tu?”, “De cine stai cel mai aproape?”;
g) concentrarea atenţiei copilului prin
exagerarea unor părţi din desen; încurajarea
copilului să meargă cât de departe poate cu o
anumită parte, mai ales dacă există o anumită
energie din partea acestuia sau a terapeutului
sau dacă există o lipsă de energie; se pun
întrebări ca: “Unde merge?”, “Ce va face?”, “Ce
se va întâmpla cu acesta?” şi aşa mai departe;
h) copilul să creeze un dialog spontan între două
părţi ale desenului;
i) încurajarea copilului să fie atent la culori;
j) se urmăresc indicii în tonul vocii, postura,
expresia facială şi corporală respiraţia, tăcerea
copilului (tăcerea poate însemna cenzurare,
gândire, amintire, represie, anxietate, teamă sau
conştientizare);
k) lucrul cu o identificare, ajutarea copilului să
posede ceea ce s-a spus despre un desen sau
despre părţi ale desenului; copilul poate fi
întrebat: “Tu simţi vreodată în acest fel?”, “Tu
faci vreodată acest lucru?”, “Se potriveşte acest
lucru cu viaţa ta în vreun fel?”;
l) părăsirea desenului şi lucrul asupra
situaţiilor de viaţă ale copilului şi asupra
problemelor neterminate care se dezvăluie
din desen;
m) căutarea părţilor lipsă sau libere din
desen şi chestionarea în acest sens;
n) atingerea trăirii emoţionale a copilului
(sau terapeutul poate porni de la propria
trăire emoţională).
De obicei se lucrează mai întâi cu ceea ce este
uşor şi confortabil pentru copil şi doar apoi se
trece la ceea ce este mai greu şi mai
neconfortabil.
Astfel, copilul va fi mai deschis când va vorbi
despre lucrurile mai greu de abordat.
Acest lucru nu este întotdeauna adevărat: uneori
copiii care ţin în ei multă furie trebuie să se
elibereze de ea înainte de a putea scoate la
lumină sentimentele bune.
Terapeutul poate opta pentru a lucra mai întâi cu
propriile sentimente: în faţa unui copil, el poate
simţi tristeţe sau disconfort sau poate fi deranjat
de poziţia posturală a copilului.
 Metoda Scribble
Este o metodă bună pentru a-i ajuta pe copii să se autoexprime.
I se spune copilului să-şi închipuie că în faţa lui există o coală mare
de hârtie, înaltă cât de sus pot ajunge mâinile lui şi lată cât pot
cuprinde mâinile lui întinse în lateral.
Să-şi imagineze că ţine câte un creion în fiecare mână şi că
desenează pe această foaie imaginară, astfel încât fiecare colţ şi
fiecare parte a acestei foi să fie atinsă.
Scopul acestui exerciţiu corporal este de a-l ajuta pe copil să se
elibereze şi să realizeze un desen cât mai liber pe foaia reală.
Apoi i se cere copilului să deseneze pe o coală reală, uneori cu ochii
închişi, alteori cu ochii deschişi.
Se examinează desenul din toate părţile, cu scopul căutării unor
forme care să alcătuiască o imagine.
Copilul identifică imagini şi spune povestiri în legătură cu desenul.
 Jocul Squiggle
Este un termen ce desemnează trasarea
unei linii la întâmplare pe o foaie de hârtie
şi provocarea copilului să continuie
desenul.
Copilul poate apoi să spună o poveste
despre desen, să fie desenul, să
vorbească cu desenul, etc.
D. W. Winnicott descrie o metodă de a stabili
contactul cu copilul folosind jocul Squiggle:

terapeutul se aşează la masă cu copilul, cu

două creioane şi o foaie de hârtie;
terapeutul închide ochii şi începe un desen (fără
formă);
îi cere copilului să transforme acest început în
ceva;
această procedură poate continua;
ei vorbesc unul cu celălalt despre desen şi
despre orice alt material care apare.
 Desenul cu degetele
Cel ce desenează nu trăieşte sentimentul
eşecului şi nu are nevoie de prea mult talent.
Poate spune o povestire despre desenul realizat
sau poate vorbi despre ceea ce-i aminteşte
desenul respectiv.
Această metodă dă rezultate excelente în
tratamentul copiilor hiperactivi.
De fapt, orice experienţă tactilă îi ajută pe aceşti
copii să se concentreze şi să devină mai
conştienţi de corpul lor.
Psihoterapeuta Violet Oaklander şi-a creat propria
metodă de lucru cu grupe mici de copii hiperactivi.
Copiii stau în picioare în jurul unei mese mari, fiecare cu
coala sa de hârtie în faţă.
Culorile sunt amestecate în vase de plastic.
Copiii vorbesc între ei în timp ce desenează.
Uneori terapeuta pune muzică clasică în surdină.
La sfârşit se pun toate desenele unele lângă altele şi se
presează o coală mare peste ele, obţinându-se astfel un
tablou uriaş la care şi-a adus contribuţia întregul grup.
 Desenul cu piciorul
Copiilor li se spune să-şi scoată pantofii şi
şosetele şi sunt întrebaţi cum se simt acum
picioarele lor libere.
Li se cere apoi să spună ce-şi imaginează că
pot desena picioarele lor libere.
Apoi se pun pe parchet coli de hârtie şi vase
mici cu vopsea.
Li se cere copiilor să ia vopseaua cu piciorul din
vase şi să o împrăştie pe foaia de jos.
Apoi copiii se urcă cu ambele picioare pe foaia
de hârtie şi întind culorile.
Li se cere să picteze cu toate părţile piciorului,
cu diferite degete, părţi, laturi, să lase amprente,
să observe diferenţa dintre cele două picioare.
În final copiii se spală pe picioare şi se şterg pe
prosoape.
La sfârşitul şedintei grupul se adună în cerc şi
discută despre experienţa trăită.
Exerciţii de creare a unor lucruri

Lutul
 Terapeutul lucrează împreună cu copiii.
 Exerciţiile oferă atât o experienţă tactilă, cât şi una
kinestezică.
 Copiii care nu-şi cunosc sentimentele adesea nu-şi
utilizează nici simţurile.
 Lutul le oferă o punte între simţurile şi sentimentele
lor.
 Copiii care au nevoie de o întărire a stimei de sine
trăiesc o experienţă unică în această activitate.
Activitatea cu lut permite terapeutului să-l
observe foarte bine pe copil.
Aceste exerciţii se utilizează cu copiii care
vorbesc prea mult.
Poate fi o activitate socială, de grup - copiii pot
avea conversaţii minunate în timpul acestei
activităţi - adesea interacţionează unii cu ceilalţi
la un alt nivel, împărtăşindu-şi gânduri, idei,
sentimente şi experienţe (Oaklander, V., 1988).
Dacă un copil este speriat să nu se ude sau să nu se
murdărească, acest lucru are o importantă semnificaţie
terapeutică: cu siguranţă există o legătură între
compulsia lui de curăţenie şi problemele lui emoţionale,
iar acest lucru este evident în modelarea cu lut.
Cu aceşti copii se lucrează cu grijă, introducând lutul
gradat, după alte materiale. Copilul devine fascinat şi
începe să se mişte cu grijă (Oaklander, V., 1988).
Se poate lucra în mai multe feluri: copiii stau la masă şi
lucrează cu lut pe o placă de lemn, copiii stau pe podea
şi modelează pe placa de lemn sau se poate sta afară.
 Exerciţii cu lutul (V. Oaklander,1988):

1. Exerciţiul utilizat pentru a oferi copiilor experienţa

diferitelor lucruri pe care aceştia le pot modela din lut:
Închide ochii. Observă cum, cu ochii închişi, degetele şi
mâinile tale sunt mai sensibile la lut şi îl pot simţi mai
bine. Când ochii sunt deschişi, aceştia te pot împiedica
să simţi lutul. Încearcă acest lucru în ambele moduri
pentru a simţi diferenţa. Daca simţi nevoia să tragi cu
ochiul din când în când, nu-i nici o problemă; după
aceea închide iar ochii. Stai pentru un moment cu
mâinile în lut. Respiră de câteva ori adânc. Acum
urmează-mi instrucţiunile.
Simte bucata de lut aşa cum este acum - împrieteneşte-
te cu ea. Este moale? Tare? Umflată? Rece? Caldă?
Udă? Uscată? Ridic-o şi ţine-o în mâini. Este uşoară?
Grea?.... Acum aş dori să o pui jos şi să o apeşi.
Foloseşte ambele mâini. Apas-o încet.... Acum mai
repede.... Alternează apăsări puternice cu apăsări slabe.
Fă acest lucru pentru un timp....
Întinde lutul.... Acum strânge-l. Foloseşte palmele,
degetele şi toată mâna. După ce ai apăsat-o, simte
locurile pe care le-ai lăsat.... Adună tot lutul într-o
minge.... Apas-o .... Dacă devine plată, adun-o şi apas-o
din nou. Încearcă şi cu cealaltă mână.... Adun-o şi
împinge-o.... loveşte-o.... Simte locul format prin lovire...
Adun-o. Trage bucăţi mici şi mai mari din ea....Adun-o
din nou. Ia-o în mână şi arunc-o jos. Fă acest lucru din
nou. Fă-l cu mai multă putere. Fă un zgomot puternic
atunci când o arunci. Nu te teme să o loveşti TARE....
Acum adun-o din nou.... Apas-o cu degetele tale.... Fă o
gaură în lut cu un deget.... Mai fă şi alte găuri....Fă o
gaură până în partea cealaltă. Simte laturile găurii pe
care ai facut-o. Adună lutul şi încearcă să faci umflături
şi găuri mici cu degetele şi unghiile şi simte aceste
lucruri pe care le faci. Încearcă să modelezi cu toate
zonele mâinii.
Acum ia o bucată de lut şi fă un şarpe. Devine tot mai
subţire şi mai lungă pe măsură ce o rulezi. Încolăceşte-l
cu cealaltă mână sau cu degetul. Acum ia o bucată de
lut, răsuceste-o între palme şi fă o mică minge. Simte
această minge. Acum adună iar tot lutul. Stai un moment
din nou cu ambele mâini pe bucata de lut. Acum o
cunoşti destul de bine.
Când copiii încep pentru prima dată acest exerciţiu în
grup ei chicotesc şi vorbesc. Terapeutul vorbeşte calm,
cu blândeţe, dând indicaţii, şi în curând copiii se
liniştesc, îl ascultă cu atenţie şi se implică în activitate.
Apoi se discută despre exerciţiu: “Ce ţi-a plăcut mai
mult? Ce ţi-a displăcut mai mult?” Se poate merge şi mai
departe. Spre exemplu dacă un copil spune că i-a plăcut
să lovească lutul terapeutul spune: “Fă acest lucru acum
- loveşte lutul. La ce te gândeşti în timp ce-l loveşti?
Cum te face să te simţi?”.
Uneori se poate pune muzică în timp ce copiii se joacă
cu lutul. Alteori muzica se schimbă în funcţie de
mişcările pe care le fac copiii cu lutul.
2. Închide ochii şi intră în spaţiul tău. Simte lutul cu ambele
mâini pentru câteva secunde. Respiră adânc de câteva
ori. Acum aş dori să faci ceva cu lutul tău, cu ochii
închişi. Vezi dacă lutul vrea să-şi urmeze propriul drum.
Sau poate tu vrei să-ţi urmezi propriul drum. Fă o formă,
o umbră. Dacă te gândeşti să faci ceva anume, fă-l cu
ochii închişi şi vezi ce se întâmplă. Sau poţi pur şi simplu
să plimbi lutul în mâini. Lasă-te surprins. Ai la dispoziţie
doar câteva minute să faci acest lucru. Când ai terminat
deschide ochii şi priveşte ce ai modelat. Poţi să faci mici
retuşuri, dar nu-l schimba. Priveşte-l. Întoarce-l pe toate
părţile şi în unghiuri diferite.
Copilului i se cere să descrie obiectul de lut ca şi
cum ar fi el însuşi: “Fii această bucată de lut - tu
eşti lutul.”
Terapeutul urmăreşte îndeaproape mişcările
copilului: grimase, gesturi şi schimbări în tonul
vocii şi în postură.
Corpul pare să comunice prin lut. Când
terapeutul primeşte aceste mesaje ştie că se
petrece ceva important cu copilul. Atunci îi pune
o întrebare de genul: “Tu te simţi vreodată aşa?”
sau “Se întâmplă aşa ceva vreodată în viaţa ta?”
Alte întrebări care pot fi puse sunt:

Cum eşti folosit? Cum ai putea fi folosit? Eşti în

vreun fel folosit? Eşti plăcut de privit? Ce s-a
întâmplat cu tine? Ce se va întâmpla în
continuare? Eşti bun? Eşti rău? Îţi place de tine
ca această bucată de lut? Se potriveşte în vreun
fel acest lucru cu viaţa ta? Îţi aminteşte acest
lucru de ceva din viaţa ta? Se potriveşte ceva
din ceea ce ai spus ca fiind această bucată de
lut cu tine ca persoană? Unde eşti tu? Etc.
 Alte exerciţii:
Cu ochii închişi modelează o formă, o umbră - lasă lutul
să dirijeze.
Modelează un animal imaginar, pasăre, peşte.
Modelează un animal real, pasăre, peşte.
Modelează ceva imaginar. Modelează ceva real.
Închide ochii şi vizualizează lumea ta, viaţa ta.
Reprezint-o în lut.
Modelează ceva special sau nimic special. Modelează
ceva de pe altă planetă.
Modelează ceva ce ai dori să fii.
Modelează ceva dintr-un vis.
Modelează o povestire, o scenă cu lutul tău.
 Modelează familia ta ca oameni, obiecte sau animale.
Modelează problema ta.
Modelează familia ta ideală, aşa cum ai dori să fie.
Modelează o imagine simbolică despre tine.
Cu ochii închişi, fă o imagine a ta când erai copil sau foarte mic.
Doi copii să lucreze împreună cu o bucată de lut.
Doi copii să lucreze cu propriile bucăţi de lut, dar să facă lucruri care
să se potrivească cu lucrurile altor copii.
Întreg grupul să modeleze o temă împreună, fie spontan, fie se
discută tema în avans. Ex: Li se cere copiilor să modeleze persoane
din familia lor. Apoi copiii descriu pe scurt situaţia lor familiară sau
spun mici povestiri pe această temă. Apoi li se cere să spună ceva
plăcut şi ceva neplăcut fiecărei figurine.

Aceste tipuri de modelaje se pot face şi cu plastilină sau cocă.

 Apa şi nisipul

Apa are acelaşi efect relaxant la copii ca şi o

baie.
Li se poate oferi copiilor un bazin de apă şi
multe jucării de plastic.
Se discută cu copilul în timp ce acesta se joacă
cu apă.
Şi aceasta este o metodă excelentă de lucru cu
copiii hiperactivi. Mulţi dintre aceşti copii nu au
avut niciodată ocazia să se joace cu apă, nisip şi
noroi, experienţe vitale pentru o dezvoltare
sănătoasă.
Sculptura şi construcţiile
Materialele care pot fi utilizate sunt: lut, plastilină, ceară, săpun,
lemn, sârmă, metal, hârtie, carton, etc.

Lemnul şi instrumentele
Li se pun la dispoziţie copiilor bucăţi de lemn şi instrumente de
tâmplărie. Această metodă are un succes nebănuit chiar şi cu cei
mai hiperactivi copii. Se stabilesc cu claritate reguli şi limitări şi se
respectă cu stricteţe, deoarece instrumentele sunt destul de
periculoase. Copiilor, mai ales celor cu probleme, nu li se dă prea
mult ocazia să folosească instrumente, fapt ce-i face să le placă la
nebunie şi să fie atenţi. Problema este că din momentul în care
copiii ştiu că pot face acest lucru, ei nu vor mai dori să facă altceva.

Colajul
Colajul este orice desen sau imagine făcut din ataşarea mai multor
materiale: hârtie, material textil, burete, piele, plastic, imagini din
reviste, într-un cuvânt orice material uşor şi cu o suprafaţă cât de căt
plată. Copilul descrie apoi colajul pe care l-a făcut.
 Povestirile
Utilizarea povestirilor în terapie implică:
compunerea propriilor povestiri pentru a fi spuse copiilor;
copilul să inventeze propriile povestiri;
i se citesc copilului povestiri din cărţi;
scrierea povestirilor;
dictarea povestirilor;
folosirea unor obiecte pentru a stimula povestirile cum ar
fi: imagini, teste proiective, jucării, nisip, desen, fantezii;
utilizarea de casetofoane, video, microfoane din jucărie
sau televizoare imaginare.
Tehnica Dr. Richard Gardner (Therapeutic
Comunication with Children):

La început îi cere copilului să spună o poveste. Apoi terapeutul

spune propria sa poveste, folosind aceleaşi personaje pe care le-a
utilizat şi copilul dar oferind soluţii mai bune. De vreme ce povestea
copilului este o proiecţie, ea va reflecta în cele mai multe cazuri
ceva din situaţia de viaţă a acestuia. Fiecare poveste se încheie cu
o lecţie sau o morală derivată din situaţia descrisă. Când se
utilizează această tehnică este important de ştiut câte ceva despre
copil şi despre viaţa lui pentru a se putea înţelege repede tema
principală a povestirii copilului.
Este esenţială utilizarea înregistrării video sau audio.
Când copilul se blochează la început terapeutul poate să-i dea o
sugestie de tipul: “A fost odată ca niciodată…”
Se pot utiliza şi imagini din teste proiective, cum este C.A.T.
(Childrens Apperception Test).
De asemenea, se pot utiliza cărţi de poveşti şi basme. Basmele îi
transmit copilului următorul mesaj: în viaţă este inevitabilă o
înfruntare a celor mai severe dificultăţi, aceasta fiind o parte
intrinsecă a existenţei umane, dar omul nu se lasă doborât de
aceste dificultăţi, ci le depăşeşte pe toate şi iese victorios în final.
Poveştile moderne scrise pentru copii evită aceste probleme
existenţiale, care de altfel sunt cruciale pentru oricare dintre noi.
Copilul simte nevoia să i se dea sugestii în formă simbolică despre
cum putem să facem faţă acestor probleme şi să ne maturizăm în
siguranţă. Povestile “sigure” nu menţionează nici moartea şi nici
îmbătrânirea, limitele existenţei noastre, şi nici dorinţa de viaţă
veşnică. Basmul, prin contrast, confruntă copilul cu problemele
umane de bază.
Basmele sunt unice nu numai ca formă de literatură, ci şi ca formă
de artă care este complet inteligibilă pentru copil. Înţelesul cel mai
adânc al basmului este diferit pentru fiecare persoană în parte la
momente diferite ale vieţii. Copilul va extrage înţelesuri diferite din
acelaşi basm, în funcţie de interesele şi nevoile sale din acel
moment. Când i se dă posibilitatea, el se va întoarce la acelaşi
basm atunci când este gata să-i îmbogăţească vechile înţelesuri sau
să le înlocuiască cu altele noi.
Basmele ating emoţiile universale de bază: dragoste, ură, teamă,
furie, singurătate, izolare, lipsă de valoare şi deprivare. Este ceva
ritmic şi magic în modul în care se citeşte un basm, realizâd o plutire
în şi de la inima şi mintea ascultătorului. Chiar dacă aceste basme
utilizează de multe ori un vocabular mult prea avansat pentru copil,
acesta ascultă complet absorbit, cu toata fiinţa sa, captivat.
Se poate lucra cu povestirile şi în grup: se începe o
povestire şi fiecare copil adaugă ce crede de cuviinţă,
formând o poveste-colaj.
Terapeutul poate începe o poveste şi să-i ceară copilului
să o termine, sau copilul poate începe o poveste şi
terapreutul să o termine. Sau ei pot inventa împreună un
alt final la o poveste pe care au citit-o.
Pentru a învinge rezistenţa copilului se pot folosi tehnici
ca: se alege un obiect sau o jucărie dintr-o geantă şi se
spune o poveste despre el sau se alege un cuvânt dintr-
o urnă şi se spune o poveste despre el.
De asemenea, i se poate cere copilului să scrie o
poveste.
 Poeziile

Când i se cere unui copil să scrie o

poezie, acesta se va strădui să facă
versurile să rimeze. Poezia rimată nu este
însă cea mai utilă pentru exprimarea
liberă.
Poezia vine din inimă. Cineva poate spune
sub forma unui poem lucruri care pot fi
greu de exprimat prin gândire obişnuită.
 Păpuşile

Adesea este mai uşor pentru un copil să

vorbească prin intermediul unei păpuşi
decât să spună direct ceea ce i se pare
greu de exprimat. Păpuşa asigură distanţa
şi copilul se simte mai protejat.
Metode (după V. Oaklander, 1988):

I se cere copilului să aleagă păpuşa cu care să lucreze şi apoi să fie

această păpuşă. Spune de ce ai fost aleasa. Ca păpuşă, prezintă-te (câţi
ani ai, unde locuieşti). Ca păpuşă, prezintă-l pe copil.
Sau: Alege una sau mai multe păpuşi care îţi amintesc de cineva cunoscut.
În grup: în timp ce restul grupului priveşte, terapeutul şi un copil sau doi
copii aleg câte o păpuşă şi aceste două păpuşi interacţionează un timp
nonverbal; apoi cele două păpuşi îşi vorbesc una alteia.
În grup: un copil alege două păpuşi şi ele interacţionează nonverbal, apoi
verbal în timp ce restul grupului priveşte.
În grup: păpuşile introduc alte păpuşi pentru alţi copii.
I se poate cere păpuşii să spună ce-i place şi ce nu-i place la copilul care
a ales-o. Ea poate spune acest lucru altor păpuşi sau altor copii din grup.
Terapeutul trebuie să participe cât mai mult, aşa că el poate alege o păpuşă
şi să o lase pe aceasta să pună întrebările.
 Teatrul de păpuşi

Copiilor le place foarte mult să dea spectacole

cu păpuşi. Într-o şedinţă individuală terapeutul
este audienţa. În şedinţele de grup doi copii dau
spectacolul sau îl dă terapeutul.
De obicei copilul îşi spune povestea prin
intermediul păpuşilor. Dacă terapeutul dă
spectacolul, el poate să aleagă o temă proprie
sau poate să-i ceară copilului să furnizeze tema.