1.1 Definiții ale perfecționismului.

Perfecționismul, un concept multidimensional

Perfecționismul poate fi definit ca un fenomen intersubiectiv apărut în urma interacțiunii dintre

experiențele a două sau mai multe persoane. (? A cui e definiția?) În ciuda faptului că în multe cazuri
perfecționismul este direct corelat cu motivația intrinsecă, de cele mai multe ori individul ce prezintă un
comportament perfectionist o face pentru a nu dezamăgi o persoană apropiată și pentru a-i îndeplini în
totalitate dorințele. În linii mari, perfecționismul poate fi abordat ca o modalitate de gândire, un stil de viață
și un set de valori fundamentale în palierul gândirii, fiind în fond o structură profundă, o schemă
cognitivăcare poate îmbrăca o multitudine de comportamente atunci când este proiectată realității
exterioare. Operaționalizarea constructului de perfecționism pornește de la trei definiții generale:
perfecționismul ca un construct unidimensional și unitar, ca un construct bidimensional și în cele din urmă
ca un construct multidimensional.

Perfecționismul unidimensional a fost adesea adus în atenție în cercetările lui Burns (1980), fiind
fundamentat pe auto-evaluare, în care sunt cristalizate originile perfectionismului înrădăcinate în relația
părinte-copil. Acest cadru reprezintă un mediu prielnic pentru apariția mecanismelor de auto-apărare sau
auto-învinovățire. Shafran et al. (2002) susțin, de asemenea, modelul unidimensional, respingând
multidimensionalitatea, întrucât aceasta nu este relevantă în ”perfecționismul clinic”. Această
afirmație a avut ca rezultat critici considerabile (apud Hewitt, Flett, Besser, Sherry & McGee,
2003). În privința perfecționismului ca un construct bidimensional, se remarcă partajarea în perfecționism
pozitiv și perfecționism negativ, adaptiv și maladaptiv, normal și nevrotic. Aceste concepte prezintă în fond
elemente similare, în sensul în care pozitiv, adaptiv și normal se încadreaza în dimensiunea adecvată pe
când negativ, maladaptiv și nevrotic sunt încadrate în dimensiunea problematică, ce poate afecta în sens
defectuos individul.

Perfecționismul multidimensional este definit de sau prin antecedentele sale (Hewitt & Flett, 1991
apud Crăciun, 2014) sau de o combinație a antecedentelor și a rezultatelor perfecționismului pus în act. ( Commented [1]: E invers:
(Hewitt & Flett, 1991, apud Crăciun 2014)
Frost, Marten, Lahart & Rosenblate, 1990 apud Crăciun, 2014). Atunci când perfecționismul este definit de
antecedentele sale, studiile tind să fie focusate pe trei niveluri diferite (perfecționism intrapersonal,
interpersonal și prescris social ) în care acest construct motivează individul. De menționat este și faptul că
antecedentele nu sunt văzute ca trauma ale copilăriei, ci ca o motivație actuală pentru comportamentul
prezentat. (Crăciun, 2014). O mare parte dintre cercetători și-au dedicat studiile perfecționismului
multidimensional, făcând distincția între perfecționism normal și perfecționism nevrotic (Hamachek,
1978). Ulterior, s-a propus modelul procesual dual care conturează perfecționismul pozitiv și
negativ, încorporând explicații skinneriene (Slade & Owens, 1998).

1.2 Abordări teoretice ale perfecționismului

În general, perfecționismul este considerat a fi un tip de percepție iluzională, distorsionată a

concluziilor eronate în ceea ce privește dorința de a realiza lucrurile perfect. (Greenspon & Thomas, 2007;
Bosco, 1999; Antony & Swinson, 1998), astfel încât studiile ulterioare s-au axat pe modalitatea de
soluționare a acestor credințe eronate. Totuși, daca un perfecționist va primi sugestia de a face ceva într-o
manieră diferită, acest fapt va fi interpretat sub forma unei critici și va genera ca urmare un efort și mai
consistent de a atinge perfecțiunea.

Această abordare se regăsește în perspectiva psihanalitică contemporană, cunoscută drept teoria

sistemelor intersubiective. În cadrul acestei teorii, se împletesc patru dintre curentele psihanalitice și anume:
perspectiva relațională, reglarea afectelor și coerența de sine, perspectivism și nedeterminare,
fenomenologia. Teoria sistemelor inter subiective sugerează faptul că experiența subiectivă este proiectată
in realitatea și experientele celorlalți, fiecare dintre aceste realități având o organizare diferită. (Greenspon,
Thomas, 2007) Pe lângă perspectiva contemporană psihanalitică se merită a fi aduse în discuție și alte
abordări teoretice ale perfecționismului. În 2002, Flett, Hewitt, Oliver& McDonald au condus o cercetare
ce a investigat modele diverse din psihologia dezvoltării în vederea explicării genezei și dezvoltării
perfecționismului. Printre acest modele se regăsesc modelul așteptărilor sociale, modelul învățării sociale,
modelul reacției sociale și modelul creșterii anxioase:

Modelul așteptărilor sociale se focusează în special pe așteptările parentale excesive. Hamacheck (1978)
sugerează faptul că perfecționismul se poate instala la copilul căruia nu i-au fost oferite informațiile
necesare sau o schema de ghidare, iar ca urmare au fost setate propiile standarde și exigențe pentru a nu-i
dezamăgi pe cei apropriați. Această teorie nu a fost însa testată empiric suficient astfel încât să se fi ajuns
la un rezultat concludent.

Modelul învățării sociale accentuează rolul imitației perfecționismului obervat la părinți. În acest caz, copiii
care au părinți perfecționiști vor avea tendința de a reproduce comportamentul lor, dorind să fie asemenea
lor și anume perfecți.
Modelul reacției sociale abordează ideea conform căreia copiii adoptă un comportament perfecționist în
urma expunerii la un mediu ostil, manifestat sub diferite forme (abuz fizic, psihic, lipsa afecțiunii sau nucleu
familial haotic) Commented [2]: Haotic?:
Commented [3]: Made a comment
Perfecționismul se instalează astfel ca un răspuns la factorii declanșatori, fiind în fond asimilat unui
mecanism de apărare. Conform acestui model, individul poate deveni perfecționist pentru a minimiza
sentimentele de rușine, eșec si/sau umilire sau pentru a-și forma iluzia unui simț al controlului într-un mediu
nesigur, imprevizibil.

Modelul creșterii anxioase face referire la un stil parental de educare și creștere a copilului excesiv de
protector, prezentând anxietate în părinți în fața ideilor sau situațiilor care ar putea cauza consecințe
negative pentru copil. Copiii dezvoltă perfecționismul ca răspuns la părinții acestora care își fac griji cu
privire la imperfecțiunea acestora și ca răspuns la comportamentele anxioase ale părinților precum protecția
excesivă a acestuia față de a comite greșeli și focusul părinților asupra consecințelor negative ale acestor
greșeli. (Crăciun, 2014)

Un alt model al perfecționismului este cel propus de Frost et all (2002), care aduce în vedere cel
puțin trei factori care pot influența apariția perfecționismului la o persoană, și anume: factori parentali,
presiuni environmentale și factori originând din sine (temperamentul, nevoia de a avea realizări și stilul de
atașament).