Identificare şi protejarea drepturilor fundamentale ale omului – bază a dezvoltării

sociale durabile

Introducere
Una din consecinţele evoluţiei tehnologiei şi a posibilităţilor de informare din ce în ce mai
vaste este faptul că statele trebuie să îşi protejeze cetăţenii şi să le ofere garanţia unei
informări corecte fără a acţiona brutal prin limitarea nejustificată a unor drepturi.
Dificultăţile întâmpinate de state se traduc atât prin nevoia de a-şi îndeplini obligaţiile
satisfăcător, obligaţii asumate faţă de cetăţeni prin tratate şi legislaţie internă, cât şi prin
nevoia de adaptarea continuă la necesităţile unei societăţi aflate într-o dezvoltare rapidă,
societatea fiind mecanismul care justifică existenţa statului ca putere de guvernare a
populaţiei1.
Metoda prin care un drept poate fi considerat ca fiind inerent fiinţei umane este cea a
nevoii sociale care îl generează. Deşi Piramida Nevoilor descrisă de Abraham Maslow
situează ca nevoi primare nevoile fiziologice, societatea contemporană prezintă o trăsătură
specifică, o inversare a nevoilor, în multe cazuri fundamentul fiind constituit de nevoile
sociale, de nevoia de respect şi acceptare, dar şi de nevoia de auto-realizare 2. Astfel, pentru
a proteja atât majoritatea, cât şi minoritatea, statul trebuie să facă faţă unei noi provocări:
identificarea şi protejarea eficientă a noilor valori definite de societate.
Pentru a analiza modul în care statul identifică şi protejează drepturile fundamentale ale
omului am selectat trei drepturi definitorii pentru societatea contemporană: dreptul la
instruire, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptul de a muri (un drept în
curs de formare). Aceste drepturi au apărut sub forma unor idei controversate, însă
datorită efectului pozitiv obţinut în urma protecţiei juridice de care au beneficiat au fost
declarate drepturi fundamentale ale omului (dreptul la instruire şi dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie).
Modul în care dreptul la instruire a fost înţeles şi aplicat a dus la crearea unor noi
standarde în societate, inteligenţa nativă devenind doar un atu în lupta pentru auto-
realizare şi recunoaştere socială3. Totodată, dreptul la instruire a generat şi un set minim
de informaţie pe care indivizii trebuie să îl stăpânească, astfel stabilindu-se momentul
până la care statul are obligaţia de a şcolariza individul.
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie a devenit un drept prin care individul
este protejat de acţiunile abuzive ale societăţii îndreptate asupra persoanei subiectului
(dreptul presupune integritatea fizică şi morală a individului), dreptul la un mediu social
şi chiar dreptul la un mediu sănătos (drept ce a fost protejat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în baza articolului 8 din Convenţie)4.

1
G. Boboş, C. Buzdugan, V Rebreanu, Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
2009, pp. 223-237.
2
Datorită inversării acestor valori rata unor boli ca anorexia şi bulimia nervoasă depăşeşte 10% din populaţia
între 18 şi 25 de ani, afectând atât bărbaţii, cât şi femeile.
3
Locurile de muncă devin o competiţie în care nivelul de şcolarizare, gradul de educaţie şi gradul de
adaptabilitate al subiectului sunt apreciate în dauna rezultatelor foarte bune obţinute la testele de inteligenţă.
Dreptul de a muri este unul dintre cele mai controversate drepturi, fiind recunoscut doar
în câteva state (Olanda, Elveţia, Belgia şi SUA – Oregon şi Washington), Elveţia fiind
singurul stat care oferă posibilitatea cetăţenilor altor state de a beneficia de acest drept.
Posibilitatea de a beneficia de dreptul de a muri se prezintă sub forma unei opţiuni oferite
persoanelor care din cauza unor boli incurabile devin incapabile de a se mai bucura de
viaţă, majoritatea asociaţiilor care oferă asistenţă în manifestarea acestui drept definindu-l
„dreptul la o moarte demnă”.

Analiza aplicării unui drept – Dreptul la instruire

Dreptul la instruire apare ca un răspuns la cerinţele societăţii contemporane, în care
instruirea individului nu este niciodată completă, fiind nevoie ca pregătirea să fie continuă
pe tot parcursul vieţii. Astfel, Protocolul numărul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului a transformat o nevoie socială într-un drept, drept ce se manifestă sub forma a
două obligaţii corelative: statul are obligaţia de a crea şi administra instituţii de
învăţământ la care să aibă acces toate categoriile sociale, iar indivizii au dreptul şi obligaţia
de a instrui minorii aflaţi în grija lor prin înscrierea în cadrul instituţiilor de învăţământ.
Unul dintre cele mai interesante cazuri, cauza Konrad contra Germania (decizia din 11
septembrie 2006 a Curţii Europene a Drepturilor Omului) 5, ilustrează clar modul în care
cele două obligaţii corelative se completează reciproc. Astfel, părinţilor le revine obligaţia
de a-şi înscrie copiii în instituţiile acreditate de către stat, instituţii care nu oferă condiţii
inumane ori degradante, ci oferă condiţiile unui mediu social obişnuit, care dă şansa
copilului de a se acomoda cât mai bine cu modul în care funcţionează societatea umană,
iar statului îi revine obligaţia de a asigura existenţa unei unităţi de învăţământ, unitate
care să asigure o pregătire de bază a elevului (obligaţie, de altfel, îndeplinită).
Totodată, statul trebuie să controleze mediul în care se desfăşoară activităţile de
învăţământ, pentru a preveni posibile discriminări 6, izbucniri de violenţă sau denaturări
ale procesului de învăţare 7. În cazul în care statul nu îşi manifestă această atribuţie de
control asupra unităţilor de învăţământ încrederea populaţiei în calitatea procesului de
învăţare va scădea drastic, rezultatul fiind abandonul şcolar, în cazul elevilor lipsiţi de
posibilităţi, sau studiul într-o altă ţară, în cazul elevilor cu rezultate deosebite sau cu
posibilităţi financiare. În România mediul economic a reacţionat la condiţiile din ce în ce
mai slabe de învăţământ prin instituirea unor burse de excelenţă, care permit elevilor şi
studenţilor foarte buni să înveţe în cadrul unor şcoli de renume 8.

4
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Comentarii şi Explicaţii, Ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
5
R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Culegere de Hotărâri 2006, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2007, pp.555-556.
6
Statul român a iniţiat în acest sens o campanie publicitară privind discriminarea rromilor, campanie
desfăşurată în anul 2007 (la recomandarea Uniunii Europene) pentru a putea integra în mediul şcolar copiii
rromilor, însă modul de viaţă al etniei a temperat succesul la care se aşteptau autorităţile.
7
Datorită condiţiilor sociale în multe şcoli din Maramureşul istoric se comasează clasele, astfel, elevii claselor
I-IV studiază în acelaşi interval orar, în aceeaşi sală şi cu acelaşi învăţător (care de multe ori este doar un
suplinitor) materie diferită, rezultatul fiind de cele mai multe ori unul dezastruos.
8
De exemplu bursele Dinu Patriciu (acordate în toate domeniile) sau bursele clubului Rotary.
Un exemplu al lipsei controlului statal sau a controlului superficial pe anumite segmente
din învăţământ este sistemul de învăţământ din România. În raportul privind „Starea
învăţământului din România” (2007), Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului prezintă date care s-ar putea traduce în dezinteres total al statului faţă de
situaţia sistemului de învăţământ. Astfel, conform testărilor internaţionale PISA, România
se situează pe locul 47 din 57 de ţări în care s-a aplicat testul. Datele privind situaţia
şcolară arată că anual 19% dintre elevi renunţă la şcoală, majoritatea din cauza resurselor
financiare precare a familiilor din care fac parte, 16% dintre elevii clasei a IV-a nu pot
înţelege un text scris, 40% dintre elevii şcolilor de arte şi meserii nu reuşesc să-şi finalizeze
studiile, iar 49,5% dintre absolvenţii de liceu nu obţin o diplomă de bacalaureat.
Deşi statul român nu are obligaţia de a asigura cele mai bune condiţii de învăţământ sau
cel mai performant sistem, totuşi, statul ar trebui să exercite un control mai strict în ceea ce
priveşte calitatea sistemului de învăţământ şi a modului în care elevii percep nevoia de
educaţie, măcar prin prevenirea abandonului şcolar în cadrul claselor primare, abandon
generat în majoritatea cazurilor de o situaţie financiară precară. Totodată, statul ar trebui
să fie mai receptiv la nevoile mediului economic, nevoi ce se traduc prin necesitatea de
personal specializat în anumite domenii şi în anumite meserii. Fără a recepta „pulsul”
societăţii multitudinea de reforme generate de încercările de adaptare a sistemului de
învăţământ la mediul social vor produce doar confuzie, iar dreptul la instruire va deveni
doar un drept „pe hârtie”, fără efecte reale.

Evoluţia modului de protecţie şi definire a unui drept – Dreptul la respectarea vieţii

private şi de familie
Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie este dreptul care a suferit una dintre cele
mai spectaculoase evoluţii. În momentul în care dreptul a fost inclus în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului acest drept prevedea, în realitate, o protecţie mult mai
restrânsă faţă de cea oferită astăzi. Astfel, prin dezvoltarea unei vaste jurisprudenţe în
domeniu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prin protecţia familiei se
înţelege protecţia legăturilor familiale, chiar dacă acestea nu sunt oficializate prin
căsătorie, adopţie, recunoaştere a unui copil natural etc.; prin dreptul la viaţă privată se
recunosc dreptul la relaţii sociale9, dreptul la intimitatea vieţii private, dreptul la un
mediul sănătos (drept nerecunoscut ca atare, însă protejat indirect dacă prin poluarea
mediului se aduce atingere integrităţii fizice şi morale a subiecţilor) 10 etc.
Nevoia de a dezvolta protecţia împotriva imixtiunilor în viaţa privată se datorează şi
dezvoltării tehnologice din ultimii 50 de ani. Faptul că o persoană poate fi urmărită atât de
stat, cât şi de persoane private datorită utilizării telefonului mobil 11, a GPS-ului, a
internetului sau a cardului bancar, prin sisteme ieftine, uşor de folosit şi accesibile pentru
majoritatea populaţiei12, cărora li se face reclamă prin intermediul televiziunii, poate

9
Decizia CEDO Niemetz contra Germania.
10
Frederic Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006,
pp.312-320.
11
Persoana poate fi urmărită, telefonul poate fi ascultat iar datele privind persoanele apelate sau SMS-urile
pot fi obţinute din memoria telefonului printr-un program disponibil pe internet, care costă 1 euro pe lună
pentru fiecare telefon pentru care se prestează serviciile.
constitui un beneficiu (de exemplu în caz de răpire sau de furt a aparatului), dar, totodată,
poate duce la ingerinţe serioase în viaţa privată a persoanelor.
Problema pusă de monitorizarea e-mail-ului şi a convorbirilor telefonice a angajaţilor de
către angajator a fost tranşată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin
hotărârea Copland vs. Marea Britanie. Lynette Copland era angajata Colegiului
Carmarthenshire, iar în perioada 1996-1999 adresele de e-mail cu care coresponda,
conţinutul e-mail-urilor şi telefoanele îi erau verificate de către personalul colegiului în
vederea stabilirii procentului în care internetul şi telefonia se folosesc în interes privat de
către reclamantă, dar şi de către colegii acesteia, informaţiile obţinute fiind stocate. Această
activitate a fost considerată de Curte drept o ingerinţă în viaţa privată a reclamantei,
considerând că articolul 8 al Convenţiei a fost încălcat atât prin supravegherea activităţii
doamnei Copland, cât şi prin stocarea datelor obţinute.
O altă încălcare frecventă a dreptului la viaţă privată în societatea modernă se realizează
de către presă. Un caz cunoscut este cel al profesoarei Florina Daciana Ana, care, deşi nu
deţinea nicio funcţie publică, a fost subiectul unui scandal mediatic ce a dus la pierderea
bunei reputaţii şi la grave ingerinţe în viaţa privată şi de familie.

Conturarea unui nou drept – Dreptul de a muri

Dreptul la viaţă a fost dintotdeauna unul dintre drepturile recunoscute ca fiind atribute
definitorii ale fiinţei umane, însă niciodată nu a fost dublat de un drept de a muri 13.
Societatea modernă promovează respectarea drepturilor omului ca o consecinţă a
demnităţii umane, o stare de superioritate autoasumată faţă de celelalte vietăţi, prezumate
a nu avea raţiune. Consecinţa acestei abordări apare sub forma libertăţii personale de a
determina, pe baza unor motive întemeiate, momentul în care viaţa trebuie să se încheie.
Astfel s-a ajuns la un concept nou, la posibilitatea de a decide dacă societatea trebuie să
hotărască modul în care individul trebuie să-şi trăiască viaţa sau dacă viaţa fiecăruia
depinde numai şi numai de propria dorinţă de a o trăi, concept care se bazează pe liberul
arbitru al fiinţei umane, pe posibilitatea de a alege modul în care propria viaţă trebuie să
decurgă.
Ca o consecinţă a faptului că dreptul la viaţă este un drept absolut 14, se pot distinge două
tipuri de obligaţii corelative: o obligaţie a societăţii, care trebuie să protejeze viaţa prin acte
legislative şi normative, şi o obligaţie a individului, care trebuie să-şi trăiască viaţa într-un

12
La o simplă căutare de Google se găsesc o mare varietate de programe pentru aflarea parolelor conturilor
de poştă electronică (aproximativ 15.000 de pagini care oferă acest program prin accesarea
http://www.google.ro/#hl=ro&source=hp&q=program+de+spart+parole+la+yahoo+messenger+downloa
d&meta=&aq=1&aqi=g10&aql=&oq=program+de+&gs_rfai=&fp=644a0ab5977d381f).
13
Deşi în Sparta antică suicidul în rândul persoanelor bolnave sau bătrâne era încurajat, în majoritatea
culturilor suicidul era privit drept o anomalie, un păcat sau chiar drept ofensă adusă lui Dumnezeu, care ne-
a dăruit viaţa necondiţionat, El fiind singurul îndreptăţit să decidă când trebuie să se termine.
14
Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, convenţie la care România este parte, cazurile de
forţă majoră, adică momentele când dreptul la viaţă poate fi încălcat sunt: pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenţei ilegale; pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute; pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Totodată,
Convenţia, modificată prin Protocolul nr. 6, interzice pedeapsa cu moartea.
mod care să profite societăţii15. Însă cum poate fi definită viaţa16? Care este limita de la care
se poate statua că o persoană poate fi considerată ca fiind „inutilă” pentru societate şi
astfel să devină liberă de a dispune de propriul corp, de a decide dacă propria viaţă mai
merită să fie trăită? Deşi perspectiva unei astfel de situaţii apare ca o analiză abstractă a
vieţii, o scindare a fiinţei în două entităţi: fiinţa trup şi fiinţa spirit, cazul durerilor şi a
neputinţei date de bolile degenerative incurabile aflate în faze terminale sau a comelor
profunde cu durate foarte lungi atrag atenţia asupra modului în care omul poate deveni
un simplu trup, fără posibilitatea de a mai aduce un beneficiu societăţii.
În România un caz puternic mediatizat a fost cel al lui Eugen Constantin Anghel. Bărbatul
în vârstă de 29 de ani a depus în anul 2008 o petiţie Preşedintelui României (în acel
moment Traian Băsescu), petiţie prin care cerea acordarea dreptului de a fi eutanasiat.
Bărbatul a crescut într-un centru de plasament, după care a muncit pe Şantierul Naval din
Constanţa, iar în momentul solicitării fiind suferind de ciroză hepatică virală B,
insuficienţă hepatică cronică, icter, ascită, hernie ombilicală, hernie inghinală. Datorită
bolilor în stare cronică bărbatul nu se putea deplasa şi ajunsese să se considere pe sine „o
povară pentru mine şi prietenii mei”. Cu toate acestea, dreptul de a fi eutanasiat nu i-a fost
acordat, bărbatul murind câteva luni mai târziu17.
Pentru a evita astfel de stări mediul social a propus variante care presupun ca pacientul să
fie ajutat prin asistenţă medicală (necesară datorită neputinţei cauzate de boală) să aleagă
dacă doreşte să continue lupta sau dacă nu mai consideră necesară o prelungire a
suferinţei. Statele care au acceptat propunerea venită din partea propriilor cetăţeni sunt
Elveţia, Belgia, Olanda, Statul Oregon din SUA şi Washington-ul, Elveţia fiind singurul
stat care permite suicidul asistat pentru resortisanţii altor state. Totodată, pentru a avea
acces la serviciile de sinucidere asistată persoana trebuie să aibă un scop altruist.
Dreptul de a muri poate fi clasificat ca un drept în devenire, fiind conturat de statele care
permit prin legislaţia lor acest drept, şi fiind acceptat şi considerat ca necesar de mediul
social. Totuşi, acest drept este marcat de controverse cu privire la îndreptăţirea fiinţei
umane de a renunţa la propria viaţă, considerată ca un dar divin şi asupra căreia omul nu
ar trebui să exercite vreun control.

Concluzii

15
R. Chiriţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentarii şi Explicaţii, Ediţia a II-a, Editura C. H.
BECK, Bucureşti, 2008, p. 51-53.
16
Viaţa, luată strict ca prezenţă a unor semne întreţinute artificial (de exemplu pulsul, respiraţia etc.) se poate
transforma în ceva complet denaturat, un exemplu fiind coma de 28 de ani încheiată prin moarte a
americancei Martha von Bulow sau situaţia bolnavilor de ALS (majoritari în cazul sinuciderilor asistate din
SUA), care în cele din urmă mor datorită neputinţei organismului de a mai controla musculatura, un bolnav
celebru fiind fizicianul Stephen Hawking. Totodată, un belgian a fost prezumat a fi în comă profundă timp
de 23 de ani, el suferind în realitate de paralizie a întregului corp. În urma descoperirii erorii medicale
pacientul a declarat (cu ajutorul unui sistem informatic) că ziua în care s-a descoperit că nu e în comă a fost o
zi de bucurie nemaipomenită. Cazurile prezentate dovedesc viziunea diferită asupra definiţiei vieţii şi
asupra modului în care fiecare persoană alege dacă doreşte să profite de propria viaţă.
17
http://www.mediafax.ro/social/un-tanar-cu-ciroza-hepatica-ii-solicita-lui-basescu-sa-fie-eutanasiat-
3548542s
Datorită raţiunii şi a nevoii indivizilor de a trăi într-o societate organizată, fiinţa umană şi-
a creat din cele mai vechi timpuri reguli de convieţuire impuse de lideri şi considerate ca
reguli divine18. Prin această metodă s-au stabilit seturi de drepturi şi obligaţii individuale,
de a căror respectare depindea bunul mers al societăţii. Normele astfel stabilite au fost în
permanenţă adaptate nevoilor sociale, uneori folosindu-se chiar forţa 19. Odată cu evoluţia
tehnicii şi a societăţii, stabilirea drepturilor şi obligaţiilor individuale a fost dublată de un
control riguros al respectării acestor norme, controlul fiind exercitat la început de biserică,
iar, mai apoi, pentru a-i asigura imparţialitatea, de funcţionari ai statului, asigurându-se
astfel o protecţie reală a drepturilor prin respectarea obligaţiilor.
Astfel, prin modul în care societatea percepe un drept şi prin modul în care acesta este
aplicat şi protejat se poate genera un nou standard social, dreptul la instruire fiind unul
dintre cele mai evidente exemple. Datorită protecţiei oferite de acest drept calitatea vieţii
individului a crescut, subiecţilor fiindu-le asigurată o instruire minimă, care să le dea
posibilitatea de a se descurca în societatea modernă.
Prin modul în care un drept este impus de către instanţe sfera de protecţie oferită de acel
drept se poate lărgi, transformându-se dintr-un drept care proteja un singur aspect al vieţii
umane, într-un drept complex, prin care se protejează atât fiinţa umană (integritatea fizică
şi morală a subiectului), cât şi mediul social şi natural. Astfel dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie a devenit un drept prin care individul i se oferă protecţie în faţa
imixtiunilor ce ar putea apărea în toate aspectele personale ce îl privesc.
Recunoaşterea unei nevoi sociale sub forma unui drept este un proces de analiză a
consecinţelor pe care asigurarea acestui drept le-ar putea avea. Astfel, dreptul de a muri
nu poate fi catalogat ca drept fundamental, pentru că perioada în care acest drept s-a
dovedit a fi eficient şi modul în care acesta şi-a produs efectele nu acoperă o plajă destul
de largă de cazuri şi situaţii de exercitare pentru a putea fi prezentat sub forma unui text
de lege clar, care să reglementeze nevoia socială.
În concluzie drepturile fundamentale ale omului s-au conturat datorită nevoii de a proteja
fiinţa umană prin măsuri eficiente, stabilite de către o organizaţie suprastatală, care poate
garanta o aprecierea obiectivă a respectării lor. Însă o simplă recunoaştere a drepturilor
fundamentale nu prezintă o garanţie suficientă în cazul protecţiei unei societăţi în plin
avânt tehnologic, care suferă, în acelaşi timp, o diminuare a valorilor tradiţionale şi o
înlocuire treptată cu un set de valori individuale unice, care se identifică doar în punctul
de pornire, o bază acumulată ca fundaţie pentru a susţine dezvoltarea personalităţii.
Astfel, drepturile fundamentale trebuie să evolueze odată cu societatea pentru a-şi atinge
scopul, iar stabilirea protecţiei oferite de stabilirea unor drepturi etalon trebuie analizată în
funcţie de ingerinţa reală cauzată individului.

Bibliografie

Un exemplu fiind considerarea cărnii de porc drept „necurată” atât de religia mozaică, cât şi de religia
18

musulmană, motivul real fiind protejarea sănătăţii populaţiei.

Reforma lui Martin Luther a încercat o revigorare a spiritului creştin, aflat în acele vremuri într-o perioadă
19

de decădere.
Doina MICU, Conţinutul şi Limitele Exercitării Drepturilor Omului, Supliment al Revistei
Române de Drepturile Omului, 1998
Frederic SUDRE, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Editura Polirom,
Bucureşti, 2006
G. Boboş, C. Buzdugan, V Rebreanu, Teoria Generală a Statului şi Dreptului, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 2009
George COCA, Interesul General şi Drepturile Fundamentale ale Omului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009
Radu CHIRIŢĂ, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Comentarii şi Explicaţii, Ediţia a
II-a, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2008
Radu CHIRIŢĂ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului Culegere de Hotărâri 2006, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007
Corneliu-Liviu POPESCU, Procedura internaţională a asigurării respectării de către state a
drepturilor consacrate prin Convenţia europeană a drepturilor omului în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 15/1997

Surse web
http://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:VpR-
BcT6EQgJ:www.coe.ro/down_pdf.php%3Fabs_path
%3Ddocumente_traduceri/documente/brosura6.pdf+conventia+europeana+a+drepturilo
r+omului&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESgK4zmhAjQqFZCahHDxnkswPvXcAh2s
7xEEWetg7AJlr36kP8Rgp9V1CYDYE6nhx2IkVEpRoPWZWTLuAAPsKSZHpog3_9alm1s_
kZ_Aw3zuKoOiBipTDfxCauPPDZl_bLrjTr9o&sig=AHIEtbRTkXcXF985jpJx2M8yw1fdtrV
6EQ

http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-
B2B4F4D66BEC/0/RomanianRoumain.pdf

http://www.freeex.ro/legislatie/publicatii/jurisprudenta/cap1.pdf

http://www.thirdworldtraveler.com/Human%20Rights
%20Documents/AmerConven_HumanRights.html

http://www.thirdworldtraveler.com/Human%20Rights
%20Documents/Amer_Declar_Rights_Duties.html

http://www.edu.ro/index.php/articles/8907
http://www.gandul.info/news/raportul-generatiei-fara-scoala-3336507

http://stirileprotv.ro/stiri/international/controverse-in-italia-dupa-ce-o-tanara-in-coma-
a-fost-lasata-sa-moara.html