Infracţiuni contra

înfăptuirii justiţiei

Partea întâi
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
 Titlul IV - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, în C.p. 2009, art. 266-288.
 Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea
justiţiei, acestea devenind raporturi juridice cu un conţinut complex de
drepturi şi obligaţii conexe, la a căror ocrotire concură şi legea penală.
 Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei, care pentru evoluţia lor normală pretind o anumită
conduită fie din partea tuturor (inducerea în eroare a organelor judiciare,
influenţarea declaraţiilor, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, sustragerea
sau distrugerea de probe ori de înscrisuri), fie numai din partea unei
anumite categorii de persoane (omisiunea sesizării, mărturia mincinoasă,
compromiterea intereselor justiţiei, cercetarea abuzivă, represiunea
nedreaptă etc.).
 La majoritatea infracţiunilor obiectul juridic este complex, deoarece alături
de justiţie sunt ocrotite în subsidiar şi alte valori sociale, cum ar fi: libertatea,
demnitatea persoanei sau avutul său ori relaţiile de serviciu.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
 Obiectul material. Infracţiunile contra justiţiei au un obiect material numai în
măsura în care considerăm ca făcând parte din sfera valorilor concret
ocrotite de norma incriminatoare înseşi actele materiale pe care le
întocmesc sau le efectuează organele de justiţie. La unele infracțiuni există
un obiect juridic secundar (de ex. corpul persoanei la represiunea
nedreaptă, cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, tortură, ultraj
judiciar, evadare; un bun la tăinuire, sustragerea sau distrugerea de probe
ori de înscrisuri).
 Subiectul activ este, în general, necircumstanţiat. Sunt unele fapte penale
pentru care legea prevede anumite condiţii în legătură cu autorul: martor,
procuror, judecător, avocat, polițist, funcționar public.
 Subiectul pasiv principal este pentru toate infracţiunile statul, deoarece
justiţia este o formă fundamentală de exercitare a puterii sale. Statul este
reprezentat în acest caz prin organul judiciar a cărui activitate a fost
periclitată sau perturbată prin săvârşirea faptei.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

 La unele infracţiuni întâlnim un subiect pasiv adiacent:

judecător, procuror, avocat, suspect, inculpat,
condamnat etc..
 Latura obiectivă. La majoritatea infracţiunilor elementul
material constă într-o acţiune (de ex. inducerea în eroare
a organelor judiciare, evadarea ş.a.). Este posibilă şi
inacţiunea (nedenunţarea, omisiunea sesizării etc.).
 Urmarea imediată constă, în principal, în primejduirea
bunei desfăşurări a activităţii de justiţie, fără ca, de
regulă, să fie necesar să se ajungă la un asemenea
rezultat.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

 În subsidiar poate apărea şi o altă urmare constând în

periclitarea libertăţii, demnităţii persoanei sau a sănătăţii
şi integrităţii ei corporale ori chiar moartea (cazul, spre
pildă, al infracţiunilor de supunere la rele tratamente,
represiune nedreaptă, tortură, ultraj judiciar ş.a.).
 Raportul de cauzalitate se naşte, de regulă, din
materialitatea însăşi a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului,
dar la unele dintre infracțiuni, care au și o componentă
de rezultat în ceea ce privește obiectul juridic secundar,
urmarea imediată trebuie riguros dovedită.
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

 Latura subiectivă. Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei

se comit cu intenţie, directă sau indirectă. Unele
infracţiuni se pot săvârşi şi din culpă (de ex. omisiunea
sesizării, înlesnirea evadării) sau cu intenție depășită (de
exemplu unele modalități ale ultrajului judiciar, tortura).
 Tentativa acestor infracţiuni este incriminată numai în
ceea ce priveşte tortura, evadarea şi înlesnirea evadării
(art. 282, 285 și 286 C.p.).
Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
 Sancţiuni. Legiuitorul a prevăzut pentru infracţiunile contra
înfăptuirii justiţiei în general pedepse cu închisoarea datorită
importanţei relaţiilor sociale ocrotite de către normele juridice
din acest capitol. În unele cazuri (art. 266, 267, 268, 269, 270,
271, 273, 277, 278, 284, 287 și 288 C.p.) alături de
sancţiunea închisorii apare şi aceea a amenzii.
 Cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale există la
infracţiunile de inducere în eroare a organelor judiciare,
mărturie mincinoasă, obstrucţionarea justiţiei, nedenunţare,
favorizarea făptuitorului, tăinuire.
 În sfârşit, există circumstanţe de agravare a răspunderii
penale (mărturie mincinoasă, tortură, evadare, înlesnirea
evadării).
Nedenunțarea (art. 266 C.p.)
 Noţiune. Prin nedenunţare se înţelege omisiunea de a
denunţa de îndată săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei
persoane.
 Spre deosebire de incriminarea din Codul penal anterior (art.
262), care impunea obligația denunțării anumitor infracțiuni
specific determinate, legiuitorul Codului penal în vigoare a
menținut obligația de denunțare numai în cazul faptelor
îndreptate contra vieții persoanei sau care au avut ca urmare
moartea acesteia.
 Este vorba despre omucideri sau despre orice fapte
prevăzute de legea penală care au ca urmare
praeterintenționată decesul victimei, fapte pentru care
legiuitorul a impus, sub sancțiune penală, obligația de a le
aduce la cunoștința autorităților judiciare.
Nedenunţarea
 Obiectul infracţiunii. Prin această incriminare se protejează acele
relaţii sociale privind realizarea justiţiei, pentru a căror normală
evoluţie este necesar ca autorităţile să fie informate de îndată cu
privire la săvârşirea unor infracţiuni grave contra persoanei.
 Subiecţii. Subiectul activ nu este circumstanţiat, subiectul pasiv
fiind statul, ca titular al justiției, reprezentat de organul judiciar a
cărui activitate este îngreunată.
 Conţinutul constitutiv. Situaţia premisă constă în săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală contra vieţii dintre cele enunţate în
textul de lege şi în lipsa căreia nedenunţarea nu poate exista.
Elementul material constă întotdeauna într-o omisiune, o
nerespectare a obligaţiei legale de a denunţa săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Ceea ce se denunţă este o faptă
săvârşită (în formă consumată sau în forma tentativei), iar potrivit
Codului penal cerința privește o faptă prevăzută de legea penală, nu
neapărat o infracțiune (care poate fi astfel caracterizată numai după
rămânerea definitivă a hotărârii penale).
Nedenunţarea
 Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică
neîntârziat, fără a exista un termen legal stabilit, respectarea
obligaţiei urmând a fi apreciată de la caz la caz. Termenul de
„denunţ” are aici înțelesul de „înştiinţare”, ceea ce înseamnă că nu
trebuie îndeplinite toate condiţiile de formă prevăzute de art. 289-
290 C.p.p. .
 Obligaţia de denunţare subzistă şi atunci când subiectul activ nu
cunoaşte cine este făptuitorul, dar are ştiinţă despre săvârşirea
faptei.
 O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca
subiectul să nu fi fost în vreo legătură anticipată sau concomitentă
cu participanţii la fapta principală, în caz contrar fapta sa putând
reprezenta complicitate la acea infracţiune.
Nedenunţarea
 Fapta este o infracţiune de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei în ceea ce priveşte activitatea de descoperire a
unor fapte prevăzute de legea penală săvârşite şi a
persoanelor care le-au comis. Raportul de cauzalitate
rezultă ex re.
 Latura subiectivă este caracterizată prin vinovăţie sub
forma intenţiei. Făptuitorul trebuie să cunoască
săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală fie din
surse demne de încredere, fie nemijlocit. Atunci când
scopul nedenunţătorului va fi de a-l ajuta astfel pe
făptuitorul infracţiunii principale să scape de urmărirea
penală, fapta sa va constitui numai nedenunţare, nu şi
favorizarea făptuitorului (prevăzută la 269 C.p.), lipsind
latura obiectivă a infracţiunii de favorizare.
Nedenunţarea
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea faptei are loc
instantaneu la momentul în care, luând cunoştinţă de săvârşirea
vreuneia dintre faptele a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul
nu şi-a îndeplinit această obligaţie de îndată. Este posibilă forma
continuă şi cea continuată.
 Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda (de la 120 la 240 de zile-amendă).
 Cauze de nepedepsire. Atunci când fapta este săvârşită de un
membru de familie nu se pedepsește (alin. 2 al art. 266 C.p.).
 De asemenea, nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea
în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru
săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în
mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
Omisiunea sesizării (art.267 C.p.)
 Noţiune. Funcţionarii publici au obligaţia de a
sesiza organele competente, prevăzute de lege,
despre săvârşirea unor fapte prevăzute de legea
penală de care au luat cunoştinţă cu ocazia
serviciului. [1]
 [1] Art. 267. - (1) Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul
căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de
urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.
 (2) Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3
luni la un an sau amenda.
Omisiunea sesizării
 Prin textul art.267 C.p. legiuitorul a incriminat fapta acelui funcţionar
public care, în exercitarea atribuţiilor serviciului său, află despre
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu sesizează de
îndată despre aceasta autoritățile.
 Obiectul infracţiunii. Ceea ce protejează legea prin norma juridică
din art. 267 C.p. sunt relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei,
pentru a căror existenţă este necesar ca orice funcţionar public
care, în decursul efectuării serviciului său, ia cunoştinţă despre
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, să anunţe de
îndată organul de urmărire penală.
 În subsidiar, incriminarea apără și relaţiile de serviciu, dar ea
rămâne o normă juridică ce constituie, în principal, un mijloc penal
de protejare a justiţiei.
Omisiunea sesizării
 Obiectul material nu poate fi „actul de serviciu” în care
funcţionarul nu a menţionat, deşi era obligat la aceasta,
infracţiunea despre care a luat cunoştinţă, deoarece
fapta nu este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu
serviciul.
 Subiecţii. Omisiunea sesizării poate fi săvârşită numai
de funcţionarii publici.
 Noțiunea de funcționar public corespunde înțelesului dat
de art. 175 C.p.
Omisiunea sesizării
 Fapta este o infracţiune corelativă şi subsecventă, care se
află într-un raport necesar cu fapta nedenunţată, faţă de care
are o poziţie secundară. Omisiunea sesizării este o infracţiune
autonomă, dar existenţa ei depinde de fapta principală
prevăzută de legea penală, căreia îi este totdeauna ulterioară.
Fapta de referinţă nu este individualizată de lege, dar ea este
săvârşită totdeauna în legătură cu serviciul nedenunţătorului
ei.
 Calitatea de funcţionar public, prevăzută de art. 267 alin.1
C.p., trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei. Deci, în
acest sens, această calitate este o situaţie premisă a
infracţiunii.
Omisiunea sesizării
 Conţinutul constitutiv. Conduita făptuitorului constă în omisiunea
sesizării de îndată a unei fapte prevăzute de legea penală în
legătură cu serviciul său, elementul material al faptei fiind alcătuit
totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele acte comisive pe care le-ar
săvârşi făptuitorul (spre exemplu, întocmirea unor acte de serviciu
astfel încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o
infracţiune în legătură cu serviciul său), nu fac parte din elementul
material al faptei (nu se încadrează în „omisiunea sesizării faptei”),
ci sunt, eventual, mijloace de probă pentru dovedirea neîndeplinirii
obligaţiei de denunţare.
 Ceea ce nu se denunţă este o faptă prevăzută de legea penală
săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia funcționarul public
îşi îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării
 Art. 267 Cod penal stabilește că sesizarea se face către „organele
de urmărire penală”. Denunţul făcut chiar de îndată, dar altui organ
decât celui de urmărire penală, nu îl exonerează pe făptuitor de
răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la
aceasta de împrejurări independente de voinţa lui.
 Nu există obligaţia de sesizare atunci când subiectul, luând
cunoştinţă despre o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul,
săvârşește şi el, în legătură cu aceasta, o altă infracţiune.
Argumentul este acela că, dacă ar denunţa prima infracţiune (pe
care nu a săvârşit-o şi la care nu a participat în niciun fel), s-ar
autodenunţa ca făptuitor al infracţiunii proprii, care nu era posibilă
decât datorită existenţei primei fapte.
Omisiunea sesizării
 Urmarea infracţiunii apare sub forma unei stări de pericol pentru
înfăptuirea justiţiei.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Vinovăţia constă în intenţie - directă sau indirectă - precum şi în
culpă (ambele modalităţi).
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea infracţiunii are
loc în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp obiectiv
necesar subiectului activ pentru a aduce la cunoştinţa autorităţii
indicate de lege existenţa infracţiunii.
 Acest interval de timp se apreciază realist, în funcţie de
posibilităţile pe care efectiv le avea la îndemână şi pe care le
cunoştea subiectul activ.
Omisiunea sesizării
 Infracţiunea poate avea un caracter continuu, atunci
când se prelungeşte dincolo de momentul consumării ei.
 În forma tipică (art. 267 alin.1 C.p.), pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda (de la 180
la 300 de zile-amendă).
 Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda (de la 120
la 240 de zile-amendă).
Inducerea în eroare a organelor judiciare (art. 268 C.p.)
 Noţiune. Este fapta aceluia care, prin intermediul unui denunţ sau al
unei plângeri, sesizează existenţa unei fapte prevăzute de legea penală
ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană, cunoscând că aceasta este nereală, sau prezintă probe
neadevărate în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de
legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.[1]

[1] Art. 268. - (1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei
asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
 (2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
 (3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor
judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au
produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Fapta este de natură a perturba normala desfăşurare a activităţii de
justiţie, căreia îi fixează un obiectiv inexistent sau parţial neadevărat
(fie că fapta imputată nu există, fie că, dacă ea există, nu a fost
săvârşită de persoana indicată ori se falsifică probe) şi este
incriminată de legiuitor în două variante corespunzătoare alin.1 şi 2
ale art. 268 C.p..
 Obiectul infracţiunii. În cazul inducerii în eroare a organelor
judiciare structura relaţiilor sociale ocrotite de norma juridică este
complexă.
 În primul rând este vorba de relaţii sociale specifice înfăptuirii
justiţiei, pentru a căror ocrotire statul pretinde să nu se facă sesizări
mincinoase în sensul că o anumită persoană ar fi săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, precum şi să nu se producă ori să se
ticluiască probe nereale în sprijinul vreunei învinuiri, pentru fapte
reale sau nu.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Obiectul juridic special adiacent este alcătuit din relaţiile sociale
privitoare la demnitatea şi libertatea persoanei căreia i se pune, pe
nedrept sau în mod ilicit, în sarcină săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.
 Subiecţii. Sunt coautori la inducerea în eroare a organelor judiciare
şi făptuitorii care se înţeleg să săvârşească unul fapta prevăzută în
alin.1, iar celălalt fapta prevăzută în alin. 2 al art. 268 Cod penal.
 Inducerea în eroare a organelor judiciare, denumită anterior
„Denunţarea calomnioasă”, are ca subiect pasiv secundar persoana
care este în mod mincinos denunțată că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală.
 Orice persoană poate fi subiect pasiv adiacent al acestei infracţiuni,
căci legea nu instituie vreo condiţie specială pentru cel vizat prin
învinuirea mincinoasă.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Sesizarea mincinoasă se referă la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală de către o anume persoană. Această persoană
trebuie să fie suficient descrisă pentru ca organul care primește
denunţul să o poată individualiza numai pe baza elementelor
cuprinse în sesizare. Nu este îndeplinită această condiţie dacă
denunţătorul lasă să se înţeleagă că fapta ar fi fost săvârşită de un
cerc nedeterminat de persoane.
 În cazul în care mai multe persoane sunt prezentate mincinos că ar
fi comis aceeaşi faptă sau fapte diferite, dar prin acelaşi denunţ,
suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. Aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul în care aceeaşi faptă este pusă succesiv, în chip
mincinos, pe seama mai multor persoane.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 În legătură cu subiectul pasiv imediat, în literatura juridică exista o
problemă controversată privind cazul în care o persoană inocentă
era indicată cu rea-credinţă că a săvârşit o faptă penală care s-a şi
comis în realitate, dar de către o altă persoană.
 Într-o asemenea situaţie, unii autori susţineau că nu ar putea fi
vorba de denunţ calomnios în sensul legii penale (azi inducere în
eroare a organelor judiciare), deoarece denunţătorul „n-a pus inutil
în mişcare aparatul de stat respectiv”, adică cercetările efectuate au
avut ca rezultat descoperirea unei fapte prevăzute de legea penală
şi nu contează dacă denunţătorul a fost de bună sau de rea-credinţă
cu privire la persoana nevinovată acuzată.
 Alţi autori considerau, dimpotrivă, că şi în acest caz făptuitorul
comitea fapta prevăzută şi pedepsită în art. 259 C.p. anterior, opinie
pe care o împărtăşim, fiind în concordanţă cu voinţa legiuitorului,
valabilitatea opiniei subzistând a fortiori și sub noua incriminare a
faptei.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Finalitatea justiţiei nu se realizează oricum şi cu orice
preţ, ci într-un climat (pe care organele de justiţie sunt
obligate să-l creeze şi să-l întreţină) de consideraţie
maximă şi ocrotire judiciară a intereselor legitime ale
persoanei, a onoarei, demnităţii şi reputaţiei acesteia.
 Mai mult, în acest caz organul de justiţie a desfăşurat
(evident nu din vina sa) o activitate necorespunzătoare
(având ca obiect un om nevinovat), ceea ce înseamnă
tot o perturbare a justiţiei, creându-se pericolul diminuării
eficienţei sale şi a respectului public faţă de ea.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Infracţiunea
încorporează două variante (forma tip şi o variantă agravantă)
corespunzătoare celor două alineate ale art. 268 C.p..
 În structura art. 268 C.p. fapta prevăzută în alin. 1 constituie
incriminarea tipică și este reprezentată de o acţiune de sesizare
penală cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea
penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de
către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
 Prin această sesizare se înţelege o acuzaţie care nu are
corespondent în realitatea obiectivă. Caracterul mincinos al
denunțului sau plângerii se referă obligatoriu la situaţia persoanei
bănuite, căreia i se pune în seamă săvârşirea unei fapte penale
pe care ea nu a comis-o.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Sesizarea păstrează un caracter mincinos şi atunci când dintr-un
fapt real se construiește, prin falsificarea trăsăturilor sale, o faptă
prevăzută de legea penală care, prin denunţ sau plângere, este
pusă pe seama unei persoane.
 Sesizarea mincinoasă trebuie să fie făcută prin denunţ sau
plângere. Aceste noţiuni le găsim definite în art. 289-290 C.p.p., dar
pentru a produce efectele prevăzute de art. 268 C.p. nu este
necesar ca denunţul sau plângerea să îndeplinească condiţiile
prevăzute în textele de procedură.
 Astfel, plângerea sau denunţul pot să nu cuprindă numele,
prenumele, domiciliul petiţionarului. Înştiinţate fiind de săvârşirea
unei potențiale infracţiuni, chiar printr-o sesizare anonimă, organele
judiciare iau totuşi măsurile necesare elucidării situaţiei, pierzând
timp şi mijloacele materiale pentru o cercetare fără obiect.
 Aceeaşi rezolvare se impune şi în cazul sesizării semnate cu un
nume fictiv sau cu pseudonim.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Sesizarea mincinoasă trebuie să se refere în mod obligatoriu la
„săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”. Elementele
oferite de autorul sesizării trebuie să corespundă noţiunii astfel cum
este descris acest concept în Codul penal.
 Nu este necesar ca denunţătorul să dea o calificare precisă faptei
penale imputate, fiind suficient ca, din descrierea faptei, să rezulte
că aceasta este o faptă prevăzută de legea penală.
 În ambele variante prevăzute de art. 268 C.p. urmarea constă în
pericolul punerii în mişcare în mod inutil sau greșit a aparatului de
justiţie, în scopul cercetării unui fenomen infracţional care fie că nu
există, fie că nu a fost săvârşit de persoana care a devenit, ca
urmare a denunţului, obiect al activităţii judiciare, fie mijloacele
folosite sunt ilegale. Persoana denunţată este primejduită şi ea în
ceea ce priveşte libertatea şi demnitatea ei.
 Raportul de cauzalitate rezultă, în toată complexitatea sa, ex re.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Latura subiectivă. Vinovăţia făptuitorului constă numai în
intenţie, directă sau indirectă. Inducerea în eroare se comite
de regulă cu intenţie indirectă deoarece făptuitorul nu
urmărește împiedicarea activităţii de justiţie, dar acceptă
producerea acestui rezultat în scopul lezării demnităţii şi
libertăţii celui vizat de sesizare. Mai rar, fapta se comite cu
intenţie directă, în care făptuitorul urmărește numai
împiedicarea activităţii de justiţie.
 Nucleul vinovăţiei îl constituie reaua-credinţă cu care
făptuitorul face denunțul ori plângerea mincinoasă sau,
respectiv, produce ori ticluiește probe neadevărate în sprijinul
dovedirii existenței unei fapte prevăzute de legea penală.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Reaua-credinţă trebuia dovedită de acuzare. Ea se probează
distinct de probaţiunea eventualei legături dintre faptul imputat şi
persoana în sarcina căreia el era pus.
 Stabilirea netemeiniciei probelor, a caracterului confuz şi vădit
insuficient al datelor pe care s-a sprijinit sesizarea, coroborată cu
dovedirea ştiinţei făptuitorului despre toate acestea, pot conduce
la concluzia existenţei relei-credinţe a denunţătorului.
 Dacă făptuitorul avea cunoştinţă despre împrejurări care relevau
lipsa de vinovăţie a celui vizat de sesizare sau inexistenţa
caracterului penal al faptei ori imposibilitatea tragerii la
răspundere penală a celui acuzat şi nu le menţionează (direct
sau indirect) în denunţ, atunci reaua-credinţă a sa este dovedită.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Scoaterea de sub urmărire penală a celui denunţat, cu motivarea că
acesta nu a săvârşit faptele care i-au fost imputate, nu constituie în
sine o probare a inducerii în eroare a organelor judiciare, sesizarea
putând să fi fost totuşi făcută cu bună-credinţă, autorul ei fiind
convins, din datele ce le deţinea, că denunţul său este conform cu
realitatea.
 Formele infracţiunii. Consumarea coincide cu momentul depunerii
la organul judiciar a plângerii sau denunţului neadevărat, fiind vorba
de o infracţiune de pericol.
 Uneori infracţiunea se poate prezenta în formă continuată (de ex.,
se introduc, la diferite intervale de timp, denunțuri mincinoase, în
realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale). Caracterul continuat al
infracţiunii nu este cu nimic afectat de faptul că unele acţiuni pot
primi calificarea din art. 268 alin.1 C.p., iar altele pe aceea
corespunzătoare alin. 2 al aceluiaşi articol.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Varianta agravată. Producerea sau ticluirea de probe nereale, în
scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea
penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană,
constituie agravanta infracţiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare.
 Prin producerea unei probe nereale se înţelege prezentarea,
înfăţişarea de mijloace de probe mincinoase, în scopul de a face
organele respective să ia drept veridică existența faptei și a
făptuitorului indicat.
 Ticluirea este activitatea de născocire a unor probe mincinoase.
În această modalitate de săvârşire a infracţiunii, autorul, el
însuşi, construieşte mijloacele de probe mincinoase, pe care
apoi le aduce la cunoştinţa unor organe judiciare, în scopul de a
dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori
săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
Inducerea în eroare a organelor judiciare
 Fapta se referă la producerea sau ticluirea de probe mincinoase în
scopul dovedirii existenței unei fapte prevăzute de legea penală și a
identității făptuitorului ei, învinuire preexistentă sau dedusă din înseşi
aceste probe. Textul are incidenţă și în situaţia în care făptuitorul nu
caută să învinuiască o anume persoană, ci doar să perturbe activitatea
judiciară în orice alt scop, prin prezentarea falsă a unei fapte prevăzute
de legea penală.
 Sancţiunea. Pedeapsa pentru inducerea în eroare a organelor judiciare
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (de la 180 la 300 de
zile-amendă) pentru fapta prevăzută şi pedepsită în alin. 1 al art. 268
C.p. şi închisoarea de la unu la 5 ani în cazul agravantei de la alin. 2.
 În art. 268 alin. 3 C.p. legiuitorul a înscris o cauză de nepedepsire
pentru cel care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare,
dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare
a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau
plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele
sunt nereale.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Noţiune. Art. 269 C.p. incriminează ajutorul dat făptuitorului în
scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală,
tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate. [1]

 [1] Art. 269. - (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau
îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
 (2) Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
 (3) Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Art. 264 C.p. anterior incrimina fapta aceluia care sprijinea un
infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii anteriorare, pentru a se sustrage răspunderii penale,
consecinţelor legale ale săvârşirii infracţiunii ori pentru a beneficia
de avantajele create prin infracţiune (această ultimă parte,
reprezentând favorizarea reală a infractorului, fiind incriminată azi în
art. 270 C.p. ca infracțiune de tăinuire).
 Rezultă că art. 269 C.p. se referă la favorizarea personală, dar nu a
unui infractor, ci a unei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală, situație care se deduce logic, chiar dacă textul
incriminator este eliptic (și prin aceasta criticabil), referindu-se doar
la „făptuitor”, fără a mai spune ce a înfăptuit, deducându-se aceasta
din referirile la împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei
pedepse sau măsuri privative de libertate.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Obiectul infracţiunii. Favorizarea făptuitorului are ca obiect
juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei,
pentru a căror rezolvare nestingherită cei care au comis fapte
prevăzute de legea penală nu trebuie să fie ajutaţi să se
sustragă raportului juridic penal ori raportului juridic de executare
a pedepsei sau a unei măsuri privative de libertate.
 Activitatea judiciară care este periclitată este tocmai activitatea
organelor competente pe parcursul procesului penal, începând
cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare.
 Fapta poate avea ca obiect material elementele obiective cărora,
potrivit legii de procedură penală, li se poate atribui calitatea de
mijloace de probă în procesul penal.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Situaţia premisă în cazul favorizării făptuitorului este conturată de
o faptă prevăzută de legea penală săvârşită de altă persoană decât
favorizatorul.
 Cel care profită de activitatea favorizatorului este întotdeauna un
făptuitor. În textul art. 264 C.p. anterior se menţiona că ajutorul este
dat „unui infractor”. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că fapta
favorizată poate fi azi nu numai o infracţiune, adică o faptă pentru
care să se poată legalmente pune în mișcare acţiunea penală, ci
orice faptă prevăzută de legea penală, chiar dacă nu s-a comis cu
forma de vinovăție cerută de lege sau există cauze justificative ori
de neimputabilitate. Din momentul comiterii faptei şi până în
momentul executării sancţiunii penale, făptuitorul poate oricând să
apară ca un beneficiar al favorizării, inclusiv în cazul sustragerii de
la arestarea preventivă sau de la executarea unei măsuri educative
privative de libertate.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Făptuitorul favorizat poate fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 46-
48 C.p., un autor, co-autor, instigator sau complice la comiterea
unei fapte pe care legea o prevede și o pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă.
 Favorizatorul unui făptuitor, fiind la rândul său o persoană care a
comis o faptă prevăzută de legea penală, poate fi şi el favorizat.
 Legea nu mai condiţionează expres existenţa favorizării de absenţa
vreunei înţelegeri, stabilite înainte sau în timpul faptei de referinţă,
între favorizator şi cel favorizat (care face ca fapta să fie calificată
complicitate), considerându-se azi că textul art. 48 alin. (2) referitor
la complicitate este suficient pentru a se subînțelege că, în cazul
favorizării făptuitorului, nu există vreo înțelegere anterioară sau
concomitentă între cei doi (favorizat și favorizator).
 Art. 48 alin. (2) C.p.: Este de asemenea complice persoana care promite,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Ajutorul dat unui făptuitor
poate consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune. Spre exemplu,
făptuitorul, portar la o întreprindere, nu a controlat intenţionat pe cel
care scoate din unitate bunuri furate. Aici favorizarea se săvârşește
prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde pe cel evadat pentru ca
acesta să nu fie prins (favorizarea se săvârşește în acest caz printr-
o acţiune).
 Actele comisive prin care ajutorul este dat pot avea consistenţă
materială ori pot fi de ordin moral, în orice caz, însă, ajutorul dat
făptuitorului trebuie să aibă aptitudinea de a-l sprijini pe acesta, de
a-i sluji pentru a se sustrage de la cercetare într-o cauză penală, de
la tragere la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse
ori a unei măsuri privative de libertate.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Fapta incriminată constă în ajutorul dat unui făptuitor în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii
la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative
de libertate.
 Fapta aceasta mai era denumită în literatura de specialitate
favorizare personală.
 Ajutorul acordat făptuitorului trebuie să vizeze cercetarea penală,
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, a unei măsuri
preventive ori educative privative de libertate în sensul îngreunării
acestora (creării de dificultăţi) sau împiedicării lor (a le face imposibil
de efectuat).
 Ajutorul se poate da oricând în intervalul de timp de la săvârşirea
faptei de referință şi până la executarea pedepsei. Ajutorul poate fi
nemijlocit (direct) sau mediat (de ex. prin intermediul unei terţe
persoane).
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Atunci când cel favorizat este ajutat prin mijloace care constituie
prin ele însele infracţiuni, se aplică regulile concursului de
infracţiuni.
 Urmarea constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei penale. Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de făptuitor sau
nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există.
 Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
 Latura subiectivă. Fapta este incriminată numai atunci când se
săvârşește cu intenţie (directă sau indirectă), deoarece legiuitorul,
fixând o anume finalitate activităţii favorizatorului, indică voinţa sa
de a nu pedepsi fapta de favorizare a făptuitorului decât atunci când
s-a comis cu intenţie.
Favorizarea făptuitorului (art. 269 C.p.)
 Formele infracţiunii şi sancţiunea. Favorizarea făptuitorului se
consumă în momentul în care s-a produs pericolul de lezare a
valorii apărate de lege. Era posibilă forma continuă sau
continuată.
 Fapta de favorizare a făptuitorului se pedepsește cu închisoare
de la 1 la 5 ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de zile-
amendă).
 Nu se poate aplica favorizatorului o pedeapsă care să
depăşească pe aceea prevăzută de lege pentru fapta autorului
favorizat (art. 269 alin. 2 C.p.). Explicaţia constă în pericolul
întotdeauna mai redus pe care-l reprezintă favorizarea în raport
cu fapta favorizată.
 Favorizarea săvârşită de un membru de familie (în sensul art.
177 C.p.) nu se pedepsește (art. 269 alin.3 C.p.).
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 În Codul penal tăinuirea apare ca o infracțiune contra înfăptuirii
justiţiei, fiind incriminată în Titlul IV, art. 270 [1]. Incriminarea este
asemănătoare în conținut, iar pedeapsa (închisoarea de la unu la 5
ani sau amenda) este mai aspră în ceea ce privește minimul special
al pedepsei cu închisoarea, dar mai blândă în ceea ce privește
maximul special în comparație cu incriminarea din art. 221 C.p.
anterior.

 [1] „Art. 270 C.p. - (1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea
valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut
din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
 (2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
 (3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea de tăinuire - prevăzută în
art. 270 C.p. – este fapta aceluia care primește, dobândește,
transformă ori înlesnește valorificarea unui bun despre care fie a
cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta
provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
chiar fără a cunoaşte natura acesteia.
 Structura şi conţinutul infracţiunii de tăinuire. Tăinuirea
periclitează relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei.
 Incriminarea protejează, în subsidiar, și relaţiile sociale
patrimoniale prin aceea că fapta de tăinuire asigură
clandestinitatea faptelor prevăzute de legea penală ce aduc
atingere patrimoniului sau a celor din care a rezultat un bun.
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Pentru infracţiunea de tăinuire, situaţia premisă constă într-o
faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit.
Ambele fapte se află într-o legătură obiectivă, care nu atinge cu
nimic caracterul autonom al tăinuirii, ce constă în aceea că
existenţa faptei secundare nu este de conceput fără prealabila
săvârşire a faptei principale.
 Datorită aceleiaşi autonomii, tăinuitorul va răspunde penal chiar
dacă această răspundere nu este incidentă în cazul autorului
(sau participanţilor) faptei principale. Spre exemplu, autorul
faptei principale este un minor sub 14 ani.
 Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune care
se săvârşeşte în modalităţi normative cu caracter alternativ:
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Primirea reprezintă o detenţie precară a bunului. Spre exemplu,
bunul este primit în gaj (ipotecă mobiliară), depozit etc. În cazul
acestei modalităţi, caracterul ei esenţial îl constituie acceptarea
temporară a bunului în sfera de stăpânire patrimonială a autorului.
 Dobândirea înseamnă luarea în stăpânire cu caracter definitiv a
bunului. Autorul se comportă faţă de bun ca un veritabil proprietar.
Este cazul cumpărării bunului, primirii lui în dar etc.
 Transformarea bunului semnifică modificarea sa astfel încât să-şi
piardă cel puţin aspectul exterior, care îl poate face uşor de
recunoscut de către persoana vătămată ( de ex. vopsire,
demontare etc.).
 Înlesnirea valorificării bunului constă în ajutorul efectiv care se dă
ca bunul să fie înstrăinat în schimbul obţinerii unui avantaj material
(vânzare, recrutare a cumpărătorilor ş.a.).
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Tăinuirea vizează un spectru mai larg de acţiuni decât simpla
ascundere, această faptă săvârşindu-se chiar dacă autorul nu s-a
preocupat de existenţa clandestinităţii ei.
 Bunul poate fi adus la tăinuitor nu numai de către autorul faptei
principale, ci şi de către un participant la această faptă (instigator
sau complice) ori chiar de către o persoană de bună-credinţă. Este
suficient că reala provenienţă a bunului este cunoscută
tăinuitorului sau că a prevăzut-o din împrejurările concrete.
 Ascunderea bunului constituie tăinuire nu numai atunci când în
schimbul ei se urmăreşte obţinerea unui folos material, așa cum
exista cerința potrivit incriminării tăinuirii din Codul penal anterior,
adică va reprezenta o primire în toate împrejurările, adică inclusiv
atunci când tăinuitorul nu are niciun avantaj personal.
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Urmarea imediată a faptei este, de regulă, o stare de pericol pentru
relaţiile sociale privind înfăptuirea justiției perturbate prin săvârşirea
faptei principale, în sensul că apare, datorită activităţii tăinuitorului,
pericolul pierderii definitive a bunului, precum şi îngreunarea
efectuării justiţiei în acea cauză.
 Rezultatul infracţiunii poate consta şi într-o pagubă (transformarea
sau degradarea bunului, distrugerea sau aducerea sa în stare de
neîntrebuinţare datorită, spre exemplu, condiţiilor
necorespunzătoare în care a fost ţinut de tăinuitor).
 Tăinuitorul nu răspunde în solidar cu autorul faptei principale pentru
paguba care a fost creată de acesta din urmă prin fapta sa.
Tăinuitorul va fi ţinut să despăgubească partea civilă numai pentru
paguba creată prin însuşi faptul tăinuirii. În acest sens, lămurirea
datelor privitoare la raportul de cauzalitate are o mare importanţă,
deoarece paguba ce s-ar imputa tăinuitorului trebuie să provină
nemijlocit din elementul material al faptei sale.
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Latura subiectivă. Tăinuirea are ca formă de vinovăţie numai
intenţia (directă sau indirectă).
 Între tăinuitor şi autorul faptei principale nu există vreo înţelegere,
intervenită înainte sau în timpul acesteia, cu privire la ulterioara
tăinuire. O înţelegere de acest gen ar schimba calificarea faptei în
complicitate la infracțiunea din care provine bunul.
 Tăinuitorul trebuie să ştie că bunul provine dintr-o faptă prevăzută
de legea penală, chiar fără să cunoască natura acesteia, sau să fi
putut să prevadă, din împrejurările concrete, care este proveniența
sa reală.
 Intenţia poate fi calificată prin scopul ei atunci când făptuitorul
urmărește obţinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos de
natură exclusiv materială, care nu este necesar să se şi realizeze.
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Formele infracţiunii. Consumarea presupune săvârşirea
oricărei ipostaze normative în scopul prevăzut de lege. Fapta
poate avea forma continuată.
 Datorită caracterului ei autonom, tăinuirea poate avea forma
continuată chiar dacă bunurile provin din fapte penale săvârşite
de autori diferiţi, dar rezoluţia infracţională a tăinuitorului este,
desigur, unică.
 Tentativa, deși posibilă, nu este incriminată.
 Sancţiuni. Tăinuirea se pedepsește cu închisoare de la unu la 5
ani sau cu amendă (de la 180 la 300 de zile-amendă).
Tăinuirea (art. 270 C.p.)
 Pedeapsa aplicată de către instanţă nu poate fi mai mare decât
maximul special prevăzut de lege pentru fapta din care a provenit
bunul (art. 270 alin. 2 C.p.).
 Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu are relevanţă
penală, nefiind pedepsită (art. 270 alin. 3 C.p.).
 Dispoziţia are valabilitate chiar dacă autorul faptei din care provine
bunul nu este membru de familie cu tăinuitorul, dar, dacă acesta
din urmă ar fi denunţat fapta principală, s-ar fi ajuns la
condamnarea membrului de familie care a fost în raport cu fapta
principală participant, nedenunţător, favorizator sau tăinuitor al
acesteia.
Obstrucţionarea justiţiei (art. 271 C.p.)
 Este fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale
asupra activității organelor de urmărire penală sau de judecată, fie
împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în
condiţiile legii, un act procedural, fie refuză să pună la dispoziţia organului
de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte,
datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate
în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze penale
sau civile în general (inclusiv de drept administrativ-fiscal, de drept al
muncii, privind insolvența sau privind litigiile între profesioniști).[1]

 [1] Art. 271 C.p. - (1) Persoana care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
 a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile
legii, un act procedural;
 b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau
judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile
deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea
soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
 (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal.
Obstrucţionarea justiţiei
 Așa cum s-a arătat în Expunerea de motive la proiectul de Cod
penal 2009, „preocuparea pentru asigurarea autorităţii justiţiei şi a
desfăşurării în cele mai bune condiţii a procedurilor judiciare,
inclusiv prin mijloace penale, este întâlnită şi în diferite legislaţii
penale europene precum art. 366 din codul penal italian, art. 463 din
codul penal spaniol, art. 434-15-1 din codul penal francez, art. 192 -
193 din codul penal olandez şi în Capitolul 17 - Secţiunea 13 alin.(2)
din codul penal suedez, care conţin reglementări similare”.
 Dacă obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale
privind înfăptuirea justiției, obiectul juridic specific se referă acel
fascicul de relații sociale privind, alternativ, realizarea unor acte de
procedură, administrarea unor mijloace materiale de probă (date,
informaţii, înscrisuri) sau punerea la dispoziția organului de urmărire
penală, a instanţei ori a judecătorului sindic a bunurilor deţinute de
subiectul activ, protejarea acestor relații sociale fiind esențială
pentru buna administrare a justiției.
Obstrucţionarea justiţiei
 Fiind o infracțiune de pericol, obstrucţionarea justiţiei nu are un
obiect material, datele sau informaţiile pe suport material, ca și
înscrisurile reținute sau bunurile deținute de făptuitor și nepredate,
deși i-au fost solicitate explicit, fiind numai mijlocul de săvârșire a
acestei infracțiuni, iar nu entitatea materială în care se regăsește
valoarea socială ocrotită penal.
 Subiectul activ al acestei infracțiuni nu este circumstanțiat, el putând
fi orice persoană care răspunde penal, cu excepția suspectului sau
inculpatului în cauza penală întrucât la alin. (2) al art. 271 este
prevăzută o cauză justificativă prin care se înlătură caracterul penal
al faptei atunci când subiectul activ al infracțiunii de obstrucționare a
justiției este chiar persoana urmărită sau judecată pentru
infracţiunea care formează obiectul procesului penal. Suspectul sau
inculpatul nu poate fi obligat să aducă probe împotriva propriei
persoane.
Obstrucţionarea justiţiei
 Această prevedere este în concordanță cu cea din art. 99 alin.
(2) Cod procedură penală potrivit cu care „suspectul sau
inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind
obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu
contribui la propria acuzare”.
 Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi reținută cu
relativă ușurință în cazul acestei infracțiuni.
 Participația penală este posibilă sub toate formele.
 Subiectul pasiv principal este statul român, ca titular al dreptului
de înfăptuire a justiției, iar subiect pasiv secundar, dar direct,
nemijlocit, este organul judiciar a cărui activitate este periclitată
sau perturbată prin săvârșirea infracțiunii.
Obstrucţionarea justiţiei
 Obstrucționarea justiției poate fi comisă numai în cadrul și în timpul
derulării unei proceduri judiciare și niciodată înainte de declanșarea
acesteia întrucât textul incriminator prevede că făptuitorul trebuie să
fie avertizat de organele de urmărire penală sau de judecată asupra
consecinţelor faptei sale, numai după acest moment putându-se
consuma infracțiunea.
 În cadrul conținutului constitutiv regăsim ca situație premisă
existența procedurii judiciare.
 Elementul material din cadrul laturii obiective este reprezentat
alternativ de una dintre cele două acțiuni:
 1) împiedicarea organului de urmărire penală sau a instanţei să
efectueze, în condiţiile legii, un act procedural, cerința esențială
atașată elementului material în această modalitate fiind aceea ca
fapta să fie săvârșită fără drept, sau
Obstrucţionarea justiţiei
 2) refuzul de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele,
informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, fie în faza de urmărire
penală, fie în faza de judecată sau într-un proces civil, în
vederea soluţionării unei cauze.
 În această ipoteză nu poate fi vorba despre simpla omisiune de a
transmite date, informaţii, înscrisuri sau bunuri deţinute de
făptuitor, ci despre o acțiune conștientă a acestuia de refuz
expres sau implicit la o cerere expresă, neechivocă, făcută în
temeiul legii, din partea organului judiciar, care a avertizat
anterior autorul despre consecințele penale ale refuzul său.
Obstrucţionarea justiţiei
 De altfel, potrivit art. 10 alin. (2) Cod procedură civilă „dacă o
parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea
celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub
sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare” stabilite între 50 și 700
lei, potrivit art. 187 punctul (2) Cod procedură civilă, literele de la
(d) la (i), iar în cadrul procesului penal predarea obiectelor,
înscrisurilor sau a datelor informatice se face potrivit art. 170
C.p.p.
 Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, el
poate fi ridicat silit de organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, sau de instanţa de judecată, prin încheiere, potrivit
art. 171 C.p.p..
Obstrucţionarea justiţiei
 Rezultă din coroborarea acestor texte de lege că infracțiunea de
obstrucționare a justiției, în modalitatea prevăzută de art. 271
alin. (1) litera (b) C.p., poate fi săvârșită numai în ipoteza în care
instanța civilă are nevoie de obținerea unui mijloc de probă
esențial pentru soluționarea cauzei, deținut de o parte în
procesul civil, iar aceasta din urmă, deși amendată și avertizată
asupra consecințelor faptei sale, refuză să pună la dispoziţia
instanţei sau judecătorului sindic mijlocul de probă solicitat, ori în
ipoteza în care organul de urmărire penală sau instanța penală
are nevoie de obiecte, înscrisuri ori date informatice pe care nu
le poate obține pe cale de ridicare silită și pune în vedere
persoanei care le deține să le predea, sub sancțiune penală în
caz de refuz.
Obstrucţionarea justiţiei
 Dacă actul procedural împiedicat de făptuitor nu este efectuat în
condiţiile legii sau dacă datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile
deţinute și refuzate la predare nu i-au fost solicitate făptuitorului în
mod explicit și în condiţiile legii, fapta nu va fi infracțiune de
obstrucționare a justiției, în aceste ipoteze organul judiciar
depășindu-și atribuțiile legale și nemaifiind protejat de norma
penală.
 Urmarea imediată constă în starea de pericol ce se creează pentru
buna înfăptuire a justiției, iar legătura de cauzalitate dintre elementul
material și urmarea imediată rezultă din materialitatea faptei, nefiind
necesară probarea ei distinctă.
 Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea este caracterizată de
elementul subiectiv ce se prezintă sub forma intenției directe sau
indirecte, făptuitorul fiind avertizat asupra consecinţelor faptei sale și
acționând în deplină cunoștință de cauză.
Obstrucţionarea justiţiei
 Mobilul și scopul, deși nu sunt determinante pentru existența acestei
infracțiuni, pot fi reținute în vedere individualizării pedepsei.
 Tentativa, deși posibilă la modalitatea împiedicării, nu este
incriminată. Consumarea infracțiunii are loc la momentul în care se
produce împiedicarea efectivă a organului de urmărire penală sau a
instanţei să efectueze un act procedural în condițiile stabilite de
aceasta, respectiv la momentului refuzului neechivoc al făptuitorului
– fie prin negare expresă a predării datelor, informaţiilor, înscrisurilor
sau bunurilor deţinute, fie prin lăsarea să treacă a termenului limită
acordat pentru conformarea la cerința explicită a organului judiciar.
 Obstrucționarea justiției se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă între 120 şi 240 de zile-amendă. Competența
de judecată în primă instanță aparține judecătoriei.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Potrivit alin. (1) al art. 272 C.p., influențarea declarațiilor
reprezintă încercarea de a determina sau determinarea unei
persoane, indiferent de calitatea acesteia, prin corupere, prin
constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant comisă
asupra sa ori asupra unui membru de familie, să nu sesizeze
organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă
declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte
probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
 Incriminarea apare ca o combinație între infracțiunea prevăzută
în art. 261 din Codul penal anterior (Încercarea de a determina
mărturia mincinoasă) și incriminările existente în art. 434-5, 434-
8 și 434-15 ale Codului penal francez.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 De altfel acest lucru rezultă și din Expunerea de motive la proiectul
de Cod penal 2009, unde se arată că reglementări similare au fost
relativ recent adoptate și de alte coduri penale europene, cum ar fi
„§160 din Codul penal german, art. 464 din Codul penal spaniol, art.
377bis din Codul penal italian, art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 din
Codul penal francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916
din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie 2002) şi Capitolul
15 - Secţiunea 9 din Codul penal finlandez (introdus prin Legea 563
din 1998).”
 Obiectul juridic specific acestei infracțiuni este complex, pe de o
parte fiind vorba despre relațiile sociale privind derularea în condiții
normale a procesului penal, atât în faza de urmărire, cât și în faza
de judecată, fără afectarea demersului de aflare a adevărului și
restabilire a ordinii de drept, precum și neafectarea procesului civil
sau a unei alte proceduri judiciare.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Pe de altă parte reținem și relațiile sociale condiționate în existența
și normala lor derulare de respectarea libertății psihice a
persoanelor care sunt participanți în procesul penal sau civil ori în
cadrul altei proceduri judiciare.
 În cazul existenței unei constrângeri fizice poate exista un obiect
material secundar constând în corpul persoanei asupra căreia s-a
exercitat.
 Subiectul activ nu este circumstanțiat prin vreo calitate cerută de
lege, iar subiectul pasiv secundar este un participant în procesul
penal sau civil ori într-o altă procedură judiciară: parte, martor,
expert, interpret sau un membru de familie al acestuia. Noțiunea
„membru de familie” este definită de art. 177 C.p.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Ca situație premisă în cadrul conținutului constitutiv al infracțiunii
se reține alternativ fie o faptă prevăzută de legea penală, urmată
sau nu de urmărire penală și eventual de judecată, fie o cauză
civilă sau orice altă procedură judiciară în derulare.
 Elementul material în cadrul laturii obiective este reprezentat de
o acțiune încercată sau reușită de determinare a unei persoane,
indiferent de calitatea acesteia în proces, săvârșită prin
corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant comisă asupra sa ori asupra unui membru de familie,
să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase
ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice
altă procedură judiciară.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Spre deosebire de infracțiunea de încercare de a determina
mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261 din Codul penal anterior,
și care era o instigare neurmată de executare la săvârșirea
infracțiunii de mărturie mincinoasă, influențarea declarațiilor
cuprinde atât instigarea nereușită, cât și instigarea urmată de o
mărturie mincinoasă, dar și de alte fapte cu sau fără conotație
penală: nedenunțare (care este infracțiune atunci când omisiunea
privește o infracțiune contra vieții sau având ca urmare moartea
unei persoane), omisiunea sesizării (care este infracțiune atunci
când este săvârșită de un funcționar public care, luând cunoştinţă
de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu
serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, nu înştiinţează de
îndată autorităţile), obstrucționarea justiției (prin neprezentarea unor
probe), dar și omisiunea de a da declarații sau retragerea unor
declarații ori nedepunerea unor probe care nu au fost solicitate
expres de organul judiciar.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Influențarea participantului întru-un proces se face prin corupere,
prin constrângere sau prin altă faptă cu efect vădit intimidant.
Coruperea se realizează prin acordarea unor avantaje în bani sau
alte foloase direct către subiectul pasiv adiacent sau indirect,
mediat, prin intermediul unei alte persoane, inclusiv un membru al
familiei acestuia, pentru a determina subiectul pasiv nemijlocit să nu
sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi
retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte
probe. Același comportament poate fi determinat de făptuitor și prin
constrângere, fizică sau psihică, constrângerea psihică putând fi
exercitată și prin intermediul constrângerii fizice asupra unui
membru de familie al victimei. Legiuitorul face referire și la „altă
faptă cu efect vădit intimidant” pentru a sublinia că intimidarea nu se
limitează la constrângere, dar exprimarea este destul de vagă și
poate atrage critici de aplicare a analogiei în materie penală,
reprezentând o încălcare a principiului legalității incriminării prin
neclaritatea textului incriminator.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Potrivit art. 272 alin. (1), teza a doua, dacă actul de intimidare
sau corupere constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
 Urmarea imediată principală este crearea unei stări de pericol
pentru înfăptuirea justiției, indiferent dacă acțiunile urmărite de
fătuitor pentru a fi realizate de victima sa au fost sau nu duse la
îndeplinire, subiectul pasiv direct, nemijlocit având de suportat o
stare de pericol pentru libertatea sa psihică sau chiar o
restrângere a acesteia.
 Legătura de cauzalitate rezultă ex re, infracțiunea fiind în esență
una de pericol.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Sub aspect subiectiv infracțiunea se săvârșește cu intenție directă
sau indirectă, însă calificată prin scopul urmărit, anume ca cel
influențat să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori
să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură judiciară.
 Tentativa, prin voința legiuitorului, este inclusă în elementul material
al faptei. Consumarea infracțiunii are loc la momentul coruperii,
contrângerii sau influențării vitimei în alt mod intimidant.
 Influențarea declarațiilor se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani.
 Competența de judecată în primă instanță aparține judecătoriei.
Influenţarea declaraţiilor – art. 272 C.p.
 Potrivit art. 272 alin. (2) C.p. nu constituie infracţiune
înţelegerea patrimonială dintre infractor şi persoana
vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângere
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
 Prin aceasta legiuitorul a căutat să protejeze dreptul la
apărare al suspectului sau inculpatului, care are la
dispoziție mijloace juridice de a nu fi tras la răspundere
penală în cazul în care se împacă cu persoana vătămată
sau aceasta își retrage plângerea prealabilă formulată.