Definiţie: Dreptul civil român ca fiind ansamblu de norme juridice care reglementează

raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe
poziţie de egalitate juridică. -> conţinutul dreptului civil – primul element al definiţiei.
Dreptul civil – ramură a sistemului de drept.
Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce reglementeaza subdiviziuni ale obiectului
dreptului civil, adică sunt ordonate în instituţii de drept civil. Instituţiile: raportul juridic-civil, actul
juridic-civil, prescripţia extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile,
contractele speciale, succesiunile, etc.
Al doilea element al definiţiei se referă la obiectele de reglementare al dreptului civil, care e
format din raporturi juridice şi personal nepatrimoniale.
Raportul juridic patrimonial este acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani. Exp.:
raportul juridic care are în conţinutul său proprietatea. Raporturile juridice personal nepatrimoniale
sunt acelea al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani. Exp.: cel care are în conţinutul său dreptul la
viaţă.
Categorii de raporturi juridic-civile
După natura drepturilor ce intră în conţinutul lor, raporturile juridic-civile se grupează în două
categorii: - raporturi reale; - raporturi obligaţionale. Raporturile reale sunt acelea care au în conţinutul
lor drepturi reale. Exp.: dreptul de proprietate – e principalul drept real al omului. Raporturile
obligaţionale sunt acelea care au în conţinutul lor drepturi de creanţă. Exp.: contractele de credit.
Raporturile personal nepatrimoniale se împart în:
a) Raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil. Exp.: raporturile
care au în conţinutul lor dreptul la sănătate, dreptul la viaţă.
b) Raporturi juridice de identificare, care individualizează persoanele fizice sau juridice în
raport cu celelalte subiecte de drept. Atributele de identificare ale unei persoane fizice: numele,
domiciliul, starea civilă.
c) Raporturi generate de creaţia intelectuală. Exp.: dreptul de autor.
Dupa felul subiectelor lor, raporturile juridice se împart în:
- raporturi stabilite numai între persoane fizice;
- raporturi stabilite numai între persoane juridice;
- raporturi mixte (stabilite între persoane fizice si juridice).
Noţiunea de drept civil poate avea următoarele accepţiuni:
- poate fi privită ca ramură de drept, ca totalitate a normelor juridic-civile;
- poate fi înţeleasă ca drept subiectiv civil, înţelegând prin aceasta posibilitatea recunoscută
de lege subiectului activ (titularului dreptului civil) de a avea o anumită conduită şi de a putea pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare;
- dreptul civil trebuie înţeles ca ramură a ştiinţei juridice.
Rolul dreptului civil român: Dreptul civil ca ramură de drept are rol de drept comun. Cu alte
cuvinte, dacă o ramură de drept nu contine norme corespunzătoare care sa reglemeteze un anumit
aspect al unui raport juridic se face apel la norma corespunzătoare din drept civil. Dreptul civil
împrumută normele sale altor ramuri de drept.
Principiile fundamentale ale dreptului civil
Orice sistem de drept e guvernat de anumite principii funamentale, adică de idei călăuzitoare
comune tuturor ramurilor de drept. În acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pt
întreaga legislaţie din domeniul respectiv. În dreptul civil, îşi găsesc aplicare următoarele categorii de
principii:
- principiile fundamentale ale dreptului român. Ele se regăsesc în întreaga legislaţie română.
Exp.: principiul democraţiei egalităţii în faţa legii, separaţiei puterii în stat.
 - principii specifice dreptului civil. Exp.: principiul proprietăţii; egalităţii în faţa legii civile;
îmbinării intereselor personale, individuale cu cele generale obşteşti; ocrotirii sau garantării drepturilor
subiective civile.
- Principii proprii unor instituţii ale dreptului civil. Exp.: principiul consensualismului (se
aplică numai în materia actelor civile).
Principiul proprietăţii: este consacrat în Constituţie şi în Codul Civil. Proprietatea e ocrotită
indiferent de titular. Art. 480 din Codul Civil: proprietatea e dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege. Art. 481, tot din
Codul Civil: nimeni nu poate fi obligat a ceda proprietatea sa afară numai pt cauză de utilitate publică
şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Dreptul civil reglementează conţinutul dreptului de proprietate, respectiv posesia, folosinţa şi
dispoziţia şi, de asemenea, reglementează mijlocul juridic de ocrotire al lui care e acţiunea în
revendicare. Dreptul la proprietate e singurul drept care are toate cele trei atribute.
Principiul egalităţii în faţa legii civile: e consacrat în Constituţie şi în art. 4, al. 2 din Decretul
31/1954 privind persoanele fizice şi juridice. Potrivit acestui text de lege, sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrurire asupra capacităţii.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale: e consacrat în D31/1954, în art. 4,
al.1: drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele
personale, materiale sau culturale ăn acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire
socială. Al. 2 al aceluiaşi art. prevede că drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit scopului lor
economic şi social.
Principiul garantării drepturilor subiective civile.
Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept
Criterii de delimitare: 1) obiectul de reglementare;
2) metoda de reglementare;
3) calitatea subiectelor;
4) caracterul normelor;
5) specificul sancţiunilor;
6) principiile fundamentale.
Obiectul de reglementare, criteriu hotărâtor în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept,
reprezintă o categorie omogenă de relaţii sociale, reglementate de un ansamblu de norme juridice care
la rândul lor sunt unitare. Obiectul de reglementare al dreptului civil este format din cele două mari
categorii de raporturi juridice, respectiv raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale.
Metoda de reglementare constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat
prin edictarea (elaborarea) normelor juridice. Specifică dreptului civil este metoda egalităţii juridice a
părţilor.
În ceea ce priveşte calitatea subiectelor, dreptul civil nu cere subiectelor sale o anumită calitate.
Simpla calitate de persoană fizică sau juridică e suficientă.
În ceea ce priveşte caracterul normelor, ceea ce e specific dreptului civil este că normele sale,
în marea majoritate, sunt norme dispozitive (sunt acelea de la care se poate deroga).
În ceea ce priveşte specificul sancţiunilor, dreptul civil nu are sancţiuni în sens de pedeapsă,
astfel încât restabilirea dreptului subiectiv încălcat (contestat) se poate face fie prin separarea
prejudiciului cauzat, fie prin încetarea acţiunii vătămătoare a dreptului personal nepatrimonial.
În ceea ce priveşte principiile fundamentale, fiecare ramură de drept are anumite principii care
pot fi utilizate pentru delimitarea ramurii respective de drept.
Drept civil – drept constituţional
Constituţia e legea fundamentală a ţării. Se află în fruntea actelor normative.
 Dreptul constituţional este aceea ramură a dreptului care reglementează relaţiile sociale,
fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.
Dacă în dreptul civil, majoritare sunt raporturile patrimoniale, în dreptul constituţional
predomină raporturile personal nepatrimoniale.
Metoda de reglementare în dreptul civil e egalitatea juridică a părţilor, iar în dreptul
constituţional, părţile se află pe poziţie de subordonare.
Normele de drept constituţional pretind subiectelor sale o anumită calitate. Exp.: organ al
puterii legislative. În dreptul civil nu e cerută o anumită calitate.
Normele de drept constituţional sunt norme imperative. Normele de drept civil au caracter
dispozitiv.
Din punct de vedere al sancţiunilor, dreptul constituţional are sancţiuni proprii, specifice. Are şi
principii specifice, proprii.
Drept civil – drept administrativ
Dreptul administrativ e acea ramură a dreptului care conţine normele juridice ce reglementează
condiţiile realizării puterii executive în stat.
Din punct de vedere al obiectului de reglementare, dacă, în dreptul civil, predomină raporturile
patrimoniale, în dreptul administrativ predomină cele nepatrimoniale.
În dreptul civil părţile se află pe poziţie de egalitate juridică, iar în dreptul administrativ, părţile
raportului juridic sunt în poziţie de subordonare.
Din punct de vedere al calităţii subiectelor, dreptul civil nu pretinde o anumită calitate. În
dreptul administrativ este necesar ca cel puţin una din părţi să aibă o anumită calitate, deci să fie organ
al administraţiei publice.
În dreptul administrativ predomină normele imperative (cele de la care nu se poate deroga,
impuno anumită conduită). Dreptul administrativ are sancţiuni proprii, specifice.
Drept civil – drept financiar
Dreptul financiar este acea ramură de drept care reglementează relaţiile sociale ce izvorăsc din
activităţile de constituire şi utilizare a sumelor de bani cuprinse în bugetul de stat.
Obiectul de reglementare îl formează raporturile patrimoniale.
În dreptul financiar, părţile sunt în poziţie de subordonare. Normele de drept financiar sunt
norme imperative. Dreptul financiar are sancţiuni proprii, specifice. Exp.: plata unor penalităţi pentru
plata impozitelor.
Drept civil – drept comercial
Dreptul comercial e acea ramură de drept ce conţine normele juridice care reglementează
raporturile care izvorăsc din actele juridice, faptele şi operaţiunile calificate de lege drept fapte de
comerţ, precum şi raporturile la care participă persoanele care au calitate de comerciant.
Din punct de vedere al obiectului de reglementare, ambele ramuri de drept reglementează atât
raporturi patrimoniale, cât şi raporturi personal nepatrimoniale.
În dreptul comercial, la fel ca în drept civil, există metoda egalităţii juridice a părţilor.
Referitor la calitatea subiectelor, dreptul comercial pretinde subiectelor sale o anumită calitate,
respectiv aceea de comerciant.
Ambele ramuri cunosc sancţiunea răspunderii contractuale, dar există totuşi diferenţe de regim
juridic.
Drept civil – dreptul familiei
Dreptul familiei reuneşte normele juridice care reglementează raporturile personale si
patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi alte raporturi asimilate de lege
raporturilor de familie.
Ca obiect de reglementare, ambele ramuri reglementează raporturi patrimoniale şi personal
nepatrimoniale. În ambele există metoda egalităţii juridice a părţilor.
 Spre deosebire de dreptul civil, dreptul familiei pretinde subiectelor sale o anumită calitate,
respectiv soţ, soţie, adoptat, adoptator, rudă, etc.
Din punct de vedere al sancţiunilor, dreptul familiei are sancţiuni proprii, specifice. Exp.:
decăderea din drepturile părinteşti.
Referitor la caracterul normele, în dreptul familiei predomină normele imperative.
Drept civil – dreptul muncii
Dreptul muncii e acea ramură a dreptului care grupează normele juridice care reglementează
relaţiile individuale şi colective ce se stabilesc între salariaţi şi patroni cu ocazia prestării muncii.
În dreptul muncii, majoritare sunt raporturile patrimoniale. Metoda de reglementare a dreptului
muncii este subordonarea părţilor. Din punct de vedere al subiectelor, sfera subiectelor dreptului
muncii este mai redusă deoarece vârsta minimă de angajare este de 16 ani.
Drept civil – drept procesual civil
Dreptul procesual civil este ansamblu de norme care reglementează modul de judecată şi
rezolvare a cauzelor referitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare al
hotărârilor judecătoreşti.
Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului civil, conferindu-i
eficacitate prin folosirea constrângerii de stat.

Izvoarele dreptului civil

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă care reglementează
conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Forma specifică de exprimare a normelor de drept
civil poartă denumirea de izvor sau sursă de drept civil. În principiu, singurele izvoare formale ale
dreptului civil sunt actele normative, adică acele acte care emană de la organele de stat învestite cu
prerogativa legiferării.
În funcţie de organul de stat de la care emană şi de natura lor, distingem următoarele izvoare de
drept civil: Constituţia, legile, hotărârile şi ordonanţele de guvern, decretele, ordinele, instrucţiunile şi
regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele normative emise de
autorităţile administraţiei publice locale, ş.a.
Categorii de izvoare
I. Constituţia
Drepturile subiective civile sunt în acelaşi timp drepturi fundamentale ale cetăţeanului.
Principiile fundamentale ale dreptului civil au ca izvor primar textele constituţionale. Normele
constituţionale care reglementează organele statului interesează dreptul civil sub aspectul regimului
persoanelor juridice române.
II. Codul Civil
Este principalul izvor pentru dreptul civil, având ca model Codul Francez din 1804, numit şi
Codul Napoleon. Codul Civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865.
Codul Civil este structurat în trei cărţi:
1) Cartea întâi numită „Despre persoane” (în prezent abrogată)
2) Cartea a doua, „Despre bunuri şi despre deosebitele modificări ale proprietăţii”
3) Cartea a treia, „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”
III. Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice
IV. Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Precizări privind obiceiul, morala şi jurisprudenţa
Obiceiul sau cutuma constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă pe care cei care
o aplică o consideră obligatorie. Prin el insuşi, obiceiul nu constituie izvor de distinct al dreptului civil,
ci numai în măsura în care se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor juridice civile prin
trimiterea expres facută în cuprinsul unui act normativ.
De asemenea, nici morala (regulile de convieţuire socială) nu reprezintă un izvor distinct de
drept civil, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată în actul respectiv.
În principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Organele de jurisdicţie au atribuţia
de a soluţiona pricina dedusă judecăţii prin aplicarea legii corespunzătoare şi nicidecum de a edicta
norme juridice.
În concluzie, sunt ivoare ale dreptului civil, actele normative, în această noţiune încadrându-se
atât reglementările interne (legi, decrete, ordonanţe), cât şi reglementările internaţionale la care
România este parte.
Obiceiul şi morala nu sunt şi nu pot fi izvoare de drept civil.
De asemenea, precedentul judiciar (jurisprudenţa) şi doctrina nu sunt şi nu pot fi izvoare de
drept civil, însă prezintă utilitate practică în aplicarea şi interpretarea legii civile.
Aplicarea legii civile
Legea civilă acţionează simultan sub trei aspecte:
1) acţionează o anumită perioadă de timp. Nu e eternă => aplicarea legii civile în timp
2) se aplică numai pe un anumit teritoriu => aplicarea legii civile în spaţiu
3) se aplică cu privire la anumite persoane => aplicarea legii civile asupra persoanelor.
Legile civile se succed (timp), coexistă (spaţiu).
O lege civilă se aplică sub cele trei aspecte cât timp este în vigoare. Potrivit art. 78 din
Constituţie, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul legii.
Ieşirea din vigoare a legii se realizează prin abrogarea ei care poate fi totală sau parţială,
expresă sau implicită.
Aplicarea legii civile în timp
Este guvernată de două principii:
a) principiul neretroactivităţii
b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile e regula de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică
numai situaţiilor care se ivesc în practică după adoptarea ei nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Acest
principiu e consacrat în art. 1 din Codul Civil: „Legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere
retroactivă”. De asemenea, acest principiu e consacrat şi în art. 15, al. 2 din Constituţie: „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi semnifică faptul că, de îndată ce o lege nouă a fost
adoptată, ea se va aplica tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii
vechi.
Excepţii de la aceste două principii:
a) retroactivitatea legii civile înseamnă aplicarea legii civile noi la situaţii juridice
anterioare adoptării ei. Această excepţie se poate aplica numai dacă e prevăzută expres în conţinutul
noii legi.
b) ultraactivitatea legii civile vechi.
Aplicarea legii civile în spaţiu
Priveşte două aspecte: aspectul intern şi aspectul intenaţional. Aspectul intern priveşte situaţia
raporturilor juridice civile stabilite între subiecte de drept civil cu cetăţenie română şi încheiate pe
teritoriul României. Spre deosebire de aspectul intern, cel internaţional vizează ipoteza raporturilor
juridice civile care au în conţinutul lor un element de extraneitate.
Aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu se rezolvă ţinând seama de următoarea regulă:
actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică pe întreg teritoriul ţării, iar
reglementările civile ce emană de la un organ de stat local se aplică doar pe teritoriul respectivei unităţi
administrativ-teritoriale.
Aspectul internaţional se rezolvă prin normele conflictuale ale dreptului internaţional privat
(legea 105/1992 privind reglementările raporturilor de drept internaţional privat).
Aplicarea legii civile asupra persoanelor
Există legi civile:
- cu vocaţie generală de aplicare, adică legi civile care se aplică atât persoanelor fizice, cât şi
celor juridice (D31/1954, D167/1958, Codul Civil);
- care se aplică numai persoanelor fizice (Codul Familiei);
- care se aplică numai persoanelor juridice (Legea 31/1990 privind societăţile comerciale).
Interpretarea legii civile
Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de lămurire şi explicare a
conţinutului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor
situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin.
Interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile sub cele trei aspecte:
spaţiu, timp şi persoane. Conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea voinţei legiuitorului
exprimată într-o anumită normă de drept.
Interpretarea are ca finalitate încadrarea corectă a diferitelor situaţii din circuitul civil în ipoteza
normei de drept civil, ceea ce, de fapt, asigură corecta aplicare a legii civile.
Clasificarea interpretării normelor de drept civil
După criteriul forţei sale, distingem:
- interpretare oficială sau obligatorie
- interpretare neoficială sau neobligatorie.
Interpretarea oficiala se face de către organele puterii legislative, executive sau judecătoreşti în
exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii. Se numeşte chiar interpretare autentică în momentul în
care a fost realizată chiar de cel care a edictat-o.
Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii civile în literatura de specialitate sau
de către avocat în pledoariile sale.
După rezultatul interpretării, distingem:
- interpretare literară sau declarativă
- interpretare extensivă
- interpretare restrictivă.
Interpretarea literară e interpretarea care impune concluzia că între formularea textului legal
interpretat şi cazurile din practică care se încadrează în acel text există deplină concordantă astfel incât
nu e necesar nici a extinde, nici a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.
Interpretarea extensivă impune concluzia că între formularea textului legal interpretat şi
cazurile din practică ce pot fi încadrate în acel text nu există concordanţă în sensul că textul poate fi
extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera sa.
În ceea ce priveşte interpretarea restrictivă, în cazul acesteia, formularea textului legal
interpretat este prea largă faţă de situaţiile ce se pot încadra în textul respectiv.
După metoda de interpretare, distingem:
- interpretare gramaticală
- interpretare sistematică
- interpretare istorico-teleologică
- interpretare logică.
Interpretarea gramaticală este cea efectuată pe baza regulilor gramaticii.
 Interpretarea sistematică se utilizează atunci când este necesară lămurirea înţelesului unei
dispoziţii legale având în vedere legăturile acesteia cu dispoziţiile cuprinse în alt act normativ
(D31/1954). Reguli de interpretare sistematică: -> norma generală nu derogă de la cea specială;
-> norma specială derogă de la cea generală.
Interpretarea istorico-teleologică stabileşte sensul unei dispoziţii legale având în vedere
finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ într-un anumit context istoric dat.
Interpretarea logică a legii civile reprezintă lămurirea sensului unei dispoziţii de drept civil pe
baza logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină. Reguli de interpretare logică:
- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Ori de câte ori o normă juridică instituie o
excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii pe care norma juridică nu le
prevede.
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
- legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării )art. 3
Codul Civil: „Judecătorul care va refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, că este întunecată sau
neîndestulătoare va putea fi urmărit ca fiind culpabil de negare de dreptate”).
Argumente de interpretare logică:
- argumentul per a contrario. El se foloseşte atunci când se afirmă ceva ce neagă contrariul
(art. 5 Codul Civil).
- argumentul a fortiori (cu atât mai mult; cine poate mai mult, poate şi mai puţin). Cu ajutorul
acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei norme la un caz nereglementat în mod expres
deoarece raţiunile avute în vedere se regăsesc şi mai evident în cazul dat.
- argumentul de analogie. Unde există aceeaşi raţiune trebuie să se aplice aceeaşi soluţie.
Acest argument se foloseşte, de regulă, pentru a completa eventualele lacune ale legii.
- argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se învederează că numai o
anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate.

Raportul juridic – civil

Reprezintă o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de norma de drept
civil. Nu orice relaţie socială poate fi raport juridic civil fără existenţa unei norme juridice care să o
reglementeze. Relaţia socială devine raport juridic civil numai prin reglementarea ei de către norma
juridică a cărei realizare e asigurată în caz de nevoie prin forţa coerativă a statului. Natura raportului
juridic depinde de natura relaţiei sociale pe care norma juridică o reglementează. Din acest motiv,
există raporturi juridice patrimoniale şi raporturi juridice personal nepatrimoniale.
Caracterele specifice raportului juridic civil
- Caracter social. Raportul juridic civil se stabileşte între oameni fie priviti individual (ca persoane
fizice), fie colectiv (ca persoane juridice). Norma juridică nu se poate adresa decât conduitei
oamenilor.
- Caracter dublu voliţional. O relaţie socială devine raport juridic civil deoarece acest lucru s-a dorit de
legiuitor prin edictarea normei de drept civil. Primul aspect care evidenţiază acest caracter al raportului
juridic civil rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat. Caracterul voliţional al
raportului juridic civil rezultă şi din faptul că este implicată în mod necesar manifestarea de voinţă a
părţilor unui raport juridic civil sau cel puţin a uneia dintre ele.
- Se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Egalitatea juridică a părţilor este nu
numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu al raportului juridic civil.
Orice persoană devine parte dintr-un raport juridic civil numai prin voinţa sa. Nimeni nu poate fi
obligat să participe. În consecinţă, e vorba de egala capacitate juridică, de egala aptitudine de a avea
drepturi şi obligaţii, şi de egala posibilitate a tuturor de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de
a-şi executa obligaţiile civile.
Elementele sau structura raportului juridic civil
Sunt reprezentate de părţile, conţinutul şi obiectul raportului juridic civil.
Părţile raportului juridic civil sunt subiectele raportului juridic civil, adică persoanele fizice şi
juridice în calitatea lor de titulare de drepturi şi obligaţii civile. Persoana care dobândeşte drepturi
subiective civile se numeşte subiect activ, iar persoana căreia îi incumbă (revine) obligaţia civilă poartă
denumirea de subiect pasiv. Aceleaşi părţi ale raportului juridic civil capătă denumiri diferite. Spre
exemplu, în raporturile obligaţionale, părţile se numesc creditor şi debitor. În majoritatea raporturilor
juridic civile, fiecare dintre părţi are dublă calitate atât de subiect activ, cât şi de subiect pasiv. Este
cazul contractelor sinalagmatice care dau naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi. De regulă,
raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, situaţie în care vorbim de un raport juridic civil
simplu. Există însă şi situaţii în care raporturile juridic civil se stabilesc între mai multe persoane, fie
că avem mai mulţi creditori, fie că avem mai mulţi debitori şi atunci vorbim de raporturi juridici civile
mixte.
Conţinutul raportului juridic civil reprezintă totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de
legea civilă subiectului activ (persoană fizică sau juridică), de a avea o anumită conduită în limitele
dreptului şi moralei şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare care poate consta în a
da, a face sau a nu face ceva, apelând în caz de nevoie la forţa coercitivă a statului. Obligaţia civilă
reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o conduită corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate
fi impusă în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Obiectul raportului juridic civil. Prin el înţelegem acţiunile sau inacţiunile la care sunt
îndriduite părţile sau pe care acestea sunt ţinute să le respecte sau conduita părţilor acelui raport
juridic. Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic civil
deoarece prin conţinut se înţeleg drepturile şi obligaţiile părţilor, pe când, prin obiect, se înţeleg însăşi
acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat să le
săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea acestora. De cele mai multe ori acţiunea sau inacţiunea
care formează obiectul raportului juridic civil se referă la bunuri, adică la obiecte materiale. Obiectul
raportului juridic civil poate fi un fapt al subiectului activ, fapt pozitiv sau negativ, un fapt al
subiectului pasiv sau un bun.
Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil
Subiectul de drept civil reprezintă acea specie de subiect de drept care cuprinde persoana fizică
sau juridică în calitate de titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Pentru dreptul civil, persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile.
Clasificare persoanelor fizice
După criteriul vârstei, distingem:
- minori până la 14 ani. Aceştia nu au capacitate de exerciţiu, în schimb au capacitate de
folosinţă.
- minori între 14 şi 18 ani. Aceştia au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu
restrânsă.
- majorii (persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani). Aceştia au capacitate de exerciţiu
deplină.
După criteriul cetăţeniei, distingem:
- persoane fizice cu cetăţenie română
- persoane fizice cu cetăţenie străină
 - persoane fizice fără cetăţenie sau apatrizi.
Persoana juridică este un colectiv de oameni care întrunind condiţiile prevăzute de lege este
titular de drepturi şi obligaţii civile.
Condiţii ce se cer îndeplinite pentru ca un colectiv de oameni să fie persoană juridică:
- organizare de sine stătătoare;
- patrimoniu distinct;
- scop propriu, determinat în raport cu interesul general obştesc.
Clasificarea persoanelor juridice
După natura capitalului social, distingem:
- persoane juridice particulare (private) - cu capital privat;
- persoane juridice de stat – cu capital de stat;
- persoane juridice mixte – atât capital privat, cât şi de stat.
După criteriul naţionalităţii, distingem:
- persoane juridice cu naţionalitate română;
- persoane juridice cu naţionalitate străină (naţionalitatea este determinată de criteriul locului
de constituire).
Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea părţilor unui raport
juridic civil. În majoritatea cazurilor, ambele subiecte ale raportului juridic civil sunte determinate încă
de la început prin însăşi săvârşirea faptului sau actului juridic. În schimb, în anumite raporturi juridic
civile este individualizat doar unul din subiecte, adică doar titularul dreptului subiectiv civil, iar
titularul obligaţiilor corelative este nedeterminat.
Dacă e vorba de un raport juridic civil care în conţinutul său un drept absolut (drept real sau
personal nepatrimonial), atunci e determinat numai subiectul activ, deci titularul acestui drept,
subiectul pasiv fiind nedeterminat.
Dacă e vorba de un raport juridic civil care are în conţinutul său un drept relativ (drept de
creanţă), atunci ambele subiecte, atât cel activ, cât şi cel pasiv, sunt cunoscute, determinate încă de la
început.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

În cazul raporturilor reale, adică în cazul acelor raporturi care au în conţinutul lor drepturi de
proprietate, subiect activ poate fi o singură persoană (proprietate exclusivă) sau mai multe persoane
(proprietate comună). Proprietatea comună poate să îmbrace una din următoarele trei forme:
a) coproprietatea; b) indiviziunea şi c) devălmăşia.
Coproprietatea există atunci când dreptul de proprietate aparţine concomitent la două sau mai
multe persoane care exercită deopotrivă prerogativele acesteia. Fiecare coproprietar este titularul
exclusiv al unei cote părţi din dreptul la proprietate asupra bunului nedivizat material. Nici unul dintre
coproprietari nu este titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun.
Indiviziunea presupune că mai multe persoane deţin în proprietate o universalitate de bunuri,
fiecare având determinată o cotă parte ideală din dreptul la proprietate, dar neavând deterinate anumite
bunuri din universalitatea respectivă. Principala diferenţă între aceste forme priveşte obiectul acestora.
Corproprietatea are ca obiect un bun determinat. Indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri.
Devălmăşia este acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au
determinată nici măcar o cotă parte din dreptul de proprietate. Aceste forme de proprietate comună
încetează prin partaj.
 În cazul raporturilor personal nepatrimoniale, pluralitatea activă a subiectelor raportului juridic
civil apare sub formă de coautorat când mai multe persoane îşi aduc contribuţia la realizarea unei opere
comune.
În cazul raporturilor obligaţionale, pluralitatea subiectelor raportului juridic civil poate fi activă
(există mai mulţi creditori), pasivă (există mai mulţi debitori) sau mixtă (există mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori). Pluralitatea de subiecte, în cazul raporturilor obligaţionale, poate îmbrăca 3 forme:
- obligaţia conjunctă;
- obligaţia solidară;
- obligaţia indivizibilă.
Obligaţia conjuctă (divizibilă) este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori
între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. În dreptul civil, regula o reprezintă
divizibilitatea obligaţiilor, ceea ce înseamnă că, în caz de pluralitate activă, fiecare creditor nu poate
pretinde de la debitor decât partea sa şi invers, în caz de pluralitate pasivă, oricare debitor poate fi
obligat numai la plata datoriei sale. Excepţie de la divizibilitate sunt solidaritatea activă sau pasivă şi
indivizibilitatea.
Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie
(solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate
pasivă). Solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din testament.
Solidaritatea pasivă poate să se nască din lege, din convenţia părţilor sau din testament.
Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită naturii ei sau datorită voinţei părţilor, nu poate fi
împărţită între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă). Între
obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există următoarele deosebiri:
- în ceea ce priveşte izvorul lor, în afara izvoarelor comune (exp.: convenţia părţilor), există
şi izvoare propri şi anume: legea pentru solidaritatea pasivă, respectiv natura obligaţiei pentru
indivizibilitate.
- sub aspectul întinderii, solidaritatea există numai faţă de cei între care s-a născut, obligaţia
indivizibilă se poate transmite şi moştenitorilor.
- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea
în cauză a celorlalţi debitori pentru a fi obligaţi împreună la executarea prestaţiei datorate. În cazul
solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi
codebitori solidari numai pentru a se putea întoarce împotriva lor pentru plata datorată de fiecare.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor
patrimoniale deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept
intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
În cazul raporturilor reale, poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal
de transmitere a bunului care formează obiectul dreptului nu însă şi a subiectului pasiv care este
nedeterminat.
În cazul raporturilor obligaţionale, poate interveni o schimbare atât a subiectului activ, cât şi a
subiectului pasiv.
Schimbarea subiectului activ poate avea loc în principal prin cesiunea de creanţă, prin
subrogaţia personală sau prin novaţia prin schimbare de creditor. Cesiunea de creanţă este o convenţie
prin care un creditor transmite cranţa sa altei persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte
cedent. Persoana care dobândeşte creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei cedate se numeşte
debitor cedat. Subrogaţia personală sau subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este un
mijloc de transmitere al dreptului de creanţă cu toate garanţiile şi accesoriile sale către un terţ care a
plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria se numeşte solvens.
Creditorul care a primit plata se numeşte accipiens. Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul
accipiensului, deci subiectul activ va fi înlocuit cu o altă persoană. Novaţia prin schimbare de creditor
constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de acesta şi liberat
faţă de vechiul creditor. Spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, în cazul
novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă având
ca titular pe noul creditor.
Schimbarea subiectului pasiv poate avea loc, în principal, prin novaţia prin schimbare de
debitor şi prin delegaţie. Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se
angajează faţă de creditor să plătească datoria, această operaşiune putând avea loc cu sau fără
consimţământul debitorului. Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului său
angajamentul unui al doilea debitor alături de el sau în locul lui. Persoanele implicate ăn această
operaţiune poartă denumiri specifice. Debitorul care face delegaţia se numeşte delegant, iar persoana
care se obligă alături de el sau în locul lui se numeşte delegat. Creditorul care primeşte acest
angajament se numeşte delegator.
Capacitatea civilă
Capacitatea nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect de drept civil. Capacitatea civilă
are două componente: a) capacitatea de folosinţă şi b) capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a
avea drepturi şi obligaţii civile. Potrivit art. 7 al. 1 din D31/1954, capacitatea de folosinţă se
dobândeşte la naştere şi încetează la moartea persoanei fizice. Excepţie: Legea recunoaşte persoanei
fizice o capacitate de folosinţă anticipată. În acest sens, art. 7 al. 2 din D31/1954 prevede că drepturile
copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei cu condiţia ca acesta să se nască viu.
Toate persoanele fizice au aceeaşi capacitate civilă în mod egal şi general fără nici o
discriminare. Nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţăm iar îngrădirea
acesteia poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Nimeni nu poate renunţa la
capacitatea de folosinţă, aceasta fiind inalienabilă. Există îngrădiri cu caracter de sancţiune (exp.:
interdicţia de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie) si îngrădiri care au drept scop orotirea
persoanei fizice (exp.: legea prevede că minorul nu poate garanta obligaţia altuia).
Capacitatea de folosinţă încetează prin deces fie că e vorba de moartea fizic constatată, fie că e
vorba de moartea declarată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este de două feluri: restrânsă şi deplină. Capacitatea
de exercitiu restrânsă a persoanei fizice se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani deoarece legea
consideră că, la această vârstă, minorul are discernământ şi îşi poate manifesta conştient voinţa însă,
având în vedere că minorul este lipsit de experienţă juridică, legea cere ca încheierea anumitor acte
juridic civile să se facă cu încuviinţarea reprezentantului legal. Nu au capacitate de exerciţiu minorii
sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani,
cu excepţia minorei de 15 sau 16 ani care se căsătoreşte. Capacitatea de exerciţiu încetează prin deces
sau prin interdicţia judecătorească.
Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte în mod distinct după cum persoana
juridică estre supusă sau nu înregistrării. În cazul persoanelor juridice care nu sunt supuse înregistrării,
capacitatea de folosinţă se dobândeşte la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, la data actului de
recunoaştere, la data autorizării înfiinţării sau la altă dată prevăzută de lege. În cazul persoanelor
juridice, capacitatea de folosinţă e guvernată de principiul specialităţii consacrat în art. 34 din
D31/1954: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei prevăzut
prin lege, actul de înfiinţare sau statut”.
Conţinutul raportului juridic civil
 Prin acesta se înţelege totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le
au părţile. Prin urmare, elementele conţinutului raportului juridic civil sunt drepturile subiective civile
şi obligaţiile civile.
Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ,
persoană fizică sau juridică, de a avea o anumită conduită în limitele dreptului şi moralei şi de a
pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare care poate consta în a da, a face sau nu a face
ceva, apelând în caz de nevoie la forţa coercitivă a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile
După criteriul opozabilităţii, distingem: - drepturi absolute şi – drepturi relative.
Drepturile subiective civile absolute sunt acele drepturi care produc efecte faţă de toate
persoanele ergaomnes şi care presupun un raport juridic civil încheiat între una sau mai multe persoane
determinate ca subiect activ şi toţi ceilalţi participanţi la relaţiile sociale reglementate de lege ca
subiecţi pasivi nedeterminaţi cărora le revine obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere
titularului dreptului absolut. Prin urmare, dreptul absolut este acel drept în virtutea căruia titularul
poate avea o anumită conduită fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza. Sunt drepturi absolute
drepturile reale şi drepturile personal nepatrimoniale.
Drepturile subiective civile relative sunt acele drepturi în virtutea cărora titularul poate pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Sunt
drepturi relative drepturile de creanţă.
Caracteristicile dreptului absolut:
- în cazul dreptului absolut este cunoscut numai titularul său, titularul obligaţiei corelative
fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil;
- din punct de vedere al obligaţiei corelative dreptului absolut îi corespunde obligaţia
generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
- dreptul absolut este opozabil tuturor ergaomnes. Toate subiectele de drept au obligaţia de a
nu aduce atingere unui drept absolut.
Caracteristicile dreptului relativ:
- în cazul dreptului relativ sunt cunoscute ambele subiecte;
- din punct de vedere al obligaţiei, obligaţia corelativă dreptului relativ poate consta în a da, a
face sau nu a face ceva;
- dreptul relativ este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
După conţinutul lor, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi patrimoniale şi drepturi
personal nepatrimoniale.
Este patrimonial acel drept subiectiv civil al cărui conşinut poate fi evaluat în bani. Drepturile
patrimoniale se clasifică, la rândul lor, în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Dreptul real este acel
drept patrimonial în virtutea căruia titularul îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără
concursul altei persoane. Dreptul de creanţă este acel drept în virtutea căruia subiectul activ, creditorul
poate pretinde subiectului pasiv, debitorul, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Comparaţie între dreptul real şi dreptul de creanţă
Asemănări:
- ambele sunt drepturi patrimoniale;
- în cazul ambelor drepturi, titularul este cunoscut.
Deosebiri:
- sub aspectul subiectului pasiv, în cazul drepturilor reale subiectul pasiv este nedeterminat.
În schimb, în cazul drepturilor de creanţă, subiectul pasiv, debitorul este determinat încă de
la încheierea raportului juridic civil;
 - după conţinutul obligaţiei corelative, dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi
negativă de abţinere. În schimb, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva;
- ca număr, drepturile de creanţă sunt nelimitate. Drepturile reale sunt limitate din punct de
vedere numeric;
- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei. Prerogativa
urmăririi constă în posibilitatea titularului de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane
sau în mâinile oricui s-ar afla bunul. Prerogativa preferinţei reprezintă posibilitatea
titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul său cu preferinţă.
Dreptul personal nepatrimonial este acel drept subiectiv civil al cărui conţinut nu poate fi
evaluat în bani. Aceste drepturi se clasifică în:
a) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei fizice;
b) drepturi care privesc identificarea persoanei fizice sau juridice;
c) drepturi care privesc creaţia intelectuală.
După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi principale şi
drepturi accesorii. Drepturile principale sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare,
nedepinzând de nici un alt drept. Drepturile accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror soartă
juridică depinde de existenţa unui drept principal.
După gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective civile se clasifică în
drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi. Dreptul pur şi simplu este acel drept subiectiv
care conferă maximă siguranţă titularului său astfel încât existenţa acestuia nu este afectată în nici un
fel de un eveniment sau de o împrejurare certă sau incertă. Dreptul afectat de modalităţi este acel drept
subiectiv civil a cărui existenţă sau exercitare depinde de un eveniment viitor cert sau incert (sau de o
împrejurare viitoare certă sau incertă). Modalităţi sunt: termenul, condiţia şi sarcina.
Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile
Recunoaşterea drepturilor subiective civile poate fi generală sau specială. Pentru persoanele
fizice, drepturile subiective civile sunt recunoscute cu caracter general în art. 1 din D31/1954. Potrivit
acestui text de lege, drepturile subiective civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a
satisface interesele personale, materiale sau culturale în acord cu interesul general obştesc potrivit legii
şi regulilor de convieţuire socială. În mod asemănător, art. 2 din D31/1954 recunoaşte cu caracter
general drepturile subiective civile ale persoanelor juridice. Recunoaşterea specială atât a persoanelor
fizice, cât şi a celor juridice se realizează prin actele normative care conţin dispoziţii de drept civil.
Principiile exercitării drepturilor subiective civile
1) Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul lui economic şi social;
2) Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;
3) Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credintă;
4) Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale reale fără a aduce atingere altor
drepturi subiective civile.
Abuzul de drept reprezintă exercitarea unui drept cu încălcarea principiilor menţionate. Pentru
a fi în prezenţa unui abuz de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1) Să existe un drept subiectiv civil;
2) Săvârşirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau neexercitarea unui drept subiectiv civil;
3) Existenţa unui prejudiciu moral sau material;
4) Să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
5) Vinovăţia.
Sancţionarea abuzului de drept se realizează prin următoarele căi:
- pe cale pasivă, prin refuzul ocrotirii unui drept exercitat abuziv;
- pe cale ofensivă, adică pe calea unei acţiuni în justiţie.
 Obligaţia civilă
Reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic civil de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului corelativ care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi
impusă de forţa coercitivă a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile
După obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică în obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva.
Tot după acest criteriu, există obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Şi tot după acest
criteriu, avem obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de diligenţă.
Obligaţia de a da reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a transfera
sau constitui un drept real asupra unui lucru.
Obligaţia de a face reprezintă obligaţia debitorului unui raport juridic civil de a săvârşi anumite
acţiuni, servicii sau alte prestaţii, dar altceva în afară de a da.
Obligaţia de a nu face este obligaţia debitorului de a se abţine de la săvârşirea unuia sau mai
multor acte sau fapte determinate pe care ar fi putut să le facă în lipsa obligaţiei asumate.
Sunt obligaţii pozitive cele de a da şi a face. Obligaţiile negative sunt cele de a nu face ceva.
Obligaţiile de rezultat sunt acele obligaţii în care debitorul are îndatorirea de a procura
creditorului un anumit rezultat (exp.: cazul transportatorului care se obligă să ducă marfa de la
Constanţa la Baia Mare).
Obligaţiile de diligenţă sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune
toate mijloacele sau diligenţele pentru ca rezultatul dorit să se realizeze (exp.: obligaţia pe care şi-o
asumă medicul, pentru că el nu poate garanta că pacientul se va însănătoşi; avocatul nu poate garanta
că îi va câştiga procesul clientului).
După opozabilitatea lor, distingem între obligaţii obişnuite, obligaţii opozabile şi terţilor
(scriptae in rem) şi obligaţii reale (propter in rem).
Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii care formează regula şi cărora li se aplică toate regulile
care cârmuiesc drepturile relative. Cu alte cuvinte, această obligaţie incumbă numai debitorului faţă de
care s-a născut.
Obligaţiile opozabile şi terţilor sunt acele obligaţii care, datorită legăturii strânse cu posesia
unui bun imobil, trebuie respectate şi de alte persoane.
Obligaţiile reale sunt acele obligaţii care revin titularului unui drept real asupra unui bun
determinat.
După caracterul sancţiunii, distingem între obligaţii perfecte şi obligaţii imperfecte (naturale).
Obligaţia perfectă e acea obligaţie a cărei executare este asigurată în cazul în care debitorul nu
o aduce la îndeplinire de bunăvoie, prin posibilitatea creditorului de a apela la forţa de constrângere a
statului.
Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt obligaţiile pentru care creditorul nu mai poate apela la
forţa de constrângere a statului.
Art. 20 din D167/1958 privind prescripţia extinctivă dispune „în caz de obligaţie naturală,
debitorul care a executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu mai are
dreptul să ceară înapoierea prestatiei chiar dacă, la data executării, nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit.

Obiectul raportului juridic civil

Prin el înţelegem acţiunea sau inacţiunea la care este îndriduit subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv sau, altfel spus, obiectul reprezintă conduita părţilor acestui raport juridic.
Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul acestui raport, acesta din urmă
constând în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi în
îndatoririle juridice corespunzătoare. În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă
adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de
caracterul social al acestui raport. De regulă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al
raportului juridic civil.
Bunurile
În sens larg, prin bun se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În sens
restrâns, prin bunuri se înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. Putem
defini bunul în sens restrâns ca fiind valoarea economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor
materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă de apropriere sub forma dreptului
patrimonial.
O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil şi care este în legătură cu aceea de bunuri, este
noţiunea de patrimoniu. Acesta reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin
unei persoane fizice sau juridice. Patrimoniul se compune din două laturi: latura activă şi latura pasivă.
Cea activă e formată din drepturile patrimoniale, iar cea pasivă e alcătuită din obligaţiile patrimoniale.
Între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul parte-întreg cu precizarea că
bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global ca universalitate juridică
aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând chiar latura activă a patrimoniului.
Clasificarea bunurilor
I. După natura lor şi calificarea dată de lege, bunurile pot fi imobile şi mobile. În
acest sens, art. 461 din Codul Civil dispune că: „Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă. În dreptul nostru civil,
bunurile imobile sunt de trei feluri:
a) imobile prin natura lor;
b) imobile prin obiectul la care se aplică;
c) imobile prin destinaţie.
Sunt imobile prin natura lor, fondurile de pământ şi clădirile, morile de apă sau de vânt aşezate
pe stâlpi şi recoltele care încă se ţin pe rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă.
Sunt imobile prin obiectul la care se aplică, uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi acţiunile
care tind a revendica un imobil.
Sunt imobile prin destinaţie, obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acelui fond (art. 468 al. 1 din Codul Civil).
Bunurile mobile sunt bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare,
dintr-un loc în altul. Se împart în:
a) mobile prin natura lor;
b) mobile prin determinarea legii;
c) mobile prin anticipaţie.
Potrivit art. 473 din Codul Civil, sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot deplasa de la
un loc la altul atât cele care se mişcă de sine, precum animalele, cât şi cele care nu se pot strămuta din
loc decât printr-o putere străină, precum sunt lucrurile neînsufleţite.
Sunt mobile prin determinarea legii, potrivit art. 474 din Codul Civil, obligaţiile şi acţiunile ce
au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare. De asemenea, intră în această categorie şi veniturile
perpetue sau pe viată asupra statului sau asupra particularilor.
Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care
părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
Importanţa clasificării bunurilor mobile şi imobile
În ce priveşte efectele posesiei pentru bunurile imobile, posesia poate conduce la dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune. Pentru bunurile mobile, posesia de bunăcredinţă valorează o
prezumţie absolută de proprietate.
 În privinţa drepturilor reale accesorii, ipoteca poate purta numai asupra unui bun imobil. Gajul
şi garanţia reală mobiliară pot privi numai un bun mobil.
Publicitatea imobiliară se aplică numai bunurilor imobile. În cazul bunurilor comune ale soţilor,
înstrăinarea sau grevarea asupra unui bun imobil nu poate fi făcută decât cu consimţământul expres al
ambilor soţi. În schimb, înstrăinarea unui bun mobil poate fi făcută numai de unul dintre soţi deoarece
legea prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (mandat tacit reciproc).
Compenteţa teritorială în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei
circumscripţie teritorială este situat imobilul. În pricinile privitoare la bunuri mobile, competenţa
aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.
În dreptul internaţional privat, imobilele sunt supuse legii locului de situare, iar mobilele sunt
supuse legii naţionale sau legii domiciliului.
În materia prescripţiei extinctive, acţiunea în revendicare are un regim diferit după cum
priveşte un bun mobil sau imobil.
II. După circulaţia lor juridică, bunurile pot fi bunuri aflate în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice. În acest sens, art. 963 din Codul Civil dispune că numai bunurile care sunt în comerţ pot face
obiectul unui contract. În cadrul acestei categorii de bunuri, putem distinge între bunuri care pot
circula liber, neîngrădit şi bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate în mod condiţional.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot forma obiectul unui act juridic civil.
Despre aceste bunuri spunem că sunt inalienabile.
Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice civile
sub aspectul obiectului lor.
III. După modul în care sunt determinate, bunurile pot fi individual determinate (res
certa) şi bunuri determinate generic (res genera).
Bunurile determinate individual sunt acelea care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de
părţile actului juridic se individualizează prin însuşiri sau caracteristici speciale.
Bunurile determinate generic sunt acelea care se individualizează prin însuşirile speciei sau
categoriei din care fac parte.
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte:
1) Momentul transmiterii dreptului real este diferit după cum obiectul actului juridic
este un bun individual determinat sau un bun determinat generic. Dacă obiectul actului juridic civil
este un bun individual determinat, dreptul real se transmite în momentul formării acordului de voinţă.
În schimb, dacă obiectul actului juridic civil este un bun de gen (determinat generic), atunci dreptul
real se transmite în momentul individualizării. Individualizarea se poate face prin numărare, cântărire
sau măsurare.
2) Suportarea riscului contractului. Dacă obiectul actului juridic civil este individual
determinat şi bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul este liberat de obligaţia predării. În
schimb, dacă obiectul actului juridic e un bun determinat generic, debitorul nu este liberat de obligaţia
de predare deoarece bunurile de gen nu pier.
3) Locul predării bunului. În lipsă de stipulaţie expresă, bunul individual determinat
trebuie predat la locul unde se afla în momentul încheierii contractului. În schimb, predarea unui bun
de gen se face la domiciliul debitorului. Aceasta deoarece plata în dreptul civil este cherabilă.
IV. După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, bunurile pot fi
fungibile şi nefungibile.
Este fungibil acel bun care, în vederea executării unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul fără a
fi afectată valabilitatea plăţii.
 Este nefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu alt bun în executarea unei obligaţii astfel
incât debitorul nu e liberat decât prin predarea bunului datorat. Sunt de regulă fungibile, bunurile
individual determinate.
Împărţirea bunurilor în fungibile şi nefungibile prezintă semnificaţie juridică practică în ceea ce
priveşte aprecierea valabilitatea plăţii.
V. După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substanţei ori
înstrăinarea lor, distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
Este consumptibilacel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui utilizare să nu implice
consumarea substanţei sau înstrăinarea lui.
Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit în mod repetat fără ca aceasta să implice
consumarea substanţei sau înstrăinarea lui.
Importanţa clasificării se manifestă în cazul uzufrctului şi în cazul împrumutului. În cazul
uzufructului, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul trebuie să
restituie nudului proprietar chiar acel bun. În schimb, dacă e vorba de un bun consumptibil,
uzufructuarul nu mai are obligaţia de a restitui acelaşi bun, ci de a restitui un bun de aceeaşi cantitate şi
calitate.
Contractul de împrumut este de două feluri: - de folosinţă (se mai numeşte şi comodat) şi - de
consumaţie. Obiectul comodatului îl constituie un bun neconsumptibil. Bunurile consumptibile pot
forma obiectul împrumutului de consumaţie.
VI. După cum sunt producătoare de fructe sau nu, bunurile se împart în frugifere şi
nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au această însuşire.
Art. 483 din Codul Civil prevede trei categorii de fructe:
- fructe naturale (se produc fără intervenţia omului);
- fructe industriale (se produc ca urmare a intervenţiei omului);
- fructe civile (chiriile, dobânzile).
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub aspectul modului de
dobândire. Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere sau percepere. Fructele civile se
dobândesc zi cu zi prin simpla curgere a timpului.
Fructele se deosebesc de producte care sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale. Distincţia între fructe şi producte prezintă importanţă în materie de uzufruct şi de
posesie imobiliară. În materia uzufructului, uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu la producte care
se cuvin proprietarului. În materie de posesie imobiliară, posesia de bunăcredinţă conduce la
dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a productelor.
VII. După cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia, bunurile se
clasifică în bunuri divizibile şi indivizibile.
Este bun divizibil acel bun care poate fi împărţit fără a-şi schimba prin aceasta destinaţia
economică.
Este indivizibil bunul care nu poate fi împărţit fără a-şi schimba destinaţia economică.
Această clasificare e importantă în materia partajului şi în materie de obligaţii. În materia
partajului, dacă bunul e indivizibil, acesta va fi atribuit unui copărtaş sau va fi scos la vânzare şi preţul
obţinut împărţit între aceştia. În materie de obligaţii, bunul indivizibil care formează obiectul unei
obligaţii cu pluralitate de subiecte determină o indivizibilitate naturală.
VIII. După corelaţia dintre ele, bunurile pot fi principale şi accesorii.
Este principal bunul care poate fi folosit în mod independent.
 Izvoarele şi proba raportului juridic civil
concret
Prin izvor al raportului juridic civil concret, se înţelege o împrejurare, act sau fapt de care legea
civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două premise, respectiv
subiectele de drept civil, persoane fizice sau juridice între care se stabileşte relaţia socială şi norma de
drept civil care reglementează relaţia respectivă. Pentru existenţa unui raport juridic civil concret la
cele două premise menţionate, este necesar să se adauge o a treia şi anume o împrejurare, act sau fapt
juridic de care legea civilă să condiţioneze naşterea unui asemenea raport.
Norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru existenţa raportului juridic
civil abstract, a raportului juridic civil concret şi a izvorului raportului juridic civil concret.
Raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul că acesta din
urmă se va încadra într-un anumit tip de raport juridic civil abstract, iar raportul juridic civil concret
particularizează raportul juridic civil abstract.
Izvorul raportului juridic civil concret determină o situaţie juridică concretă între anumite
subiecte de drept civil.
Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil concret
I. După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele se împart în:
a) fapte omeneşti
b) fapte naturale (evenimente).
Faptele omeneşti sunt fapte omisive sau comisive săvârşite de subiectele de drept civil cu sau
fără intenţia de a produce efecte juridice de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice civile concrete. După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului
juridic de existenţa intenţiei de a produce acest efect, distingem între acţiuni săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice (actele juridice civile) şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte,
juridice, dar care efecte se produc în puterea legii (fapte juridice civile). După cum sunt conforme sau
nu cu legea, distingem între acţiuni licite şi ilicite.
Evenimentele (faptele naturale) sunt acele împrejurări care se produc independent de voinţa
omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice civile concrete.
II. După sfera lor, distingem între fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu.
În sens larg (lato sensu), prin fapt juridic se desemnează atât acţiunile omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele (faptele naturale). În sens restrâns (stricto
sensu), prin fapt juridic sunt desemnate numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice şi evenimentele (faptele naturale).
-Proba raportului juridic civil concret
-Prin probă, se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi prin
aceasta a dreptului subiectiv civil şi obligaţiei civile.
Sub aspect terminologic, termenul probă este folosit în trei sensuri:
- în sens de mijloc juridic de stabilire a existenţei drepturilor subiective şi obligaţiilor civile;
- în sens de operaţiune de prezentare în faţa instanţei a mijloacelor de probă prin care se tinde
la formarea convingerii judecătorului în ce priveşte existenţa drepturilor şi obligaţiilor
civile;
- pentru a desemna rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
-Obiectul şi sarcina probei
-Obiectul probei îl constituie elementul de dovadă pentru a demonstra existenţa unui drept
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Constituie obiect al probei, actul sau faptul juridic care a dat
naştere dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative. În legătură cu obiectul probei se impun
următoarele precizări:
 - norma de drept civil nu constituie obiect al probei deoarece judecătorul este prezumat a
cunoaşte legea;
- faptele negative nedefinite (nedeterminate) nu pot forma obiect al probei deoarece nu e
posibilă dovedirea lor. În schimb, un fapt negativ determinat poate forma obiect al probei
deoarece poate fi dovedit prin probarea faptului pozitiv contrar;
- faptele notorii (cunoscute de toată lumea) se probează prin dovedirea notorietăţii;
- faptele necontestate nu necesită, în principiu, probarea lor;
- faptele cunoscute personal de judecător din alte împrejurări decât acelea ale dosarului
formează obiect al probei.
-Sarcina probei
Potrivit Codul Civil, cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Reclamantul, fiind primul care face afirmaţii, înaintea judecăţii are sarcina de a dovedi cele pretinse.
După ce reclamantul s-a conformat acestei exigenţe juridice, este rândul pârâtului ca, în apărare, să-şi
dovedească faptele pe care îşi sprijină cererile sale. La aceste două reguli se adaugă şi cea privind rolul
activ al judecătorului.
-Condiţiile de admisibilitate ale probelor în procesul civil
1) Să nu fie oprită de lege. În materia divorţului, legea interzice folosirea
interogatoriului pentru aflarea motivelor de divorţ;
2) Să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile;
3) Să fie utilă. Proba e utilă când vine la dovedirea unor fapte incontestabile;
4) Să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu pricina;
5) Să fie concludentă, adică să fie de natură să servească la soluţionarea cauzei.
Între pertinenţa şi concludenţa probei există următorul raport: dacă orice probă concludentă
este şi pertinentă, nu orice probă pertinentă este şi concludentă.
-Mijloacele de probă
Potrivit Codului Civil, dovada se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi prin
mărturisirea unei din părţi.
-Înscrisurile
Prin ele se înţelege consemnarea de date despre acte sau fapte juridice cu un mijloc adecvat pe
un anumit suport material.
Clasificarea înscrisurilor
I. După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în înscrisuri
preconstituite, întocmite special pentru a servi ca probe şi înscrisuri nepreconsituite, celelalte
înscrisuri.
II. După efectul lor, înscrisurile pot fi originare (înscrisuri întocmite pentru a dovedi
încheierea, modificare sau stingerea unui act juridic civil), recognitive (înscrisuri întocmite pentru o
recunoaştere a existenţei înscrisurilor originare pierdute sau distruse) şi confirmative (înscrisuri prin
care se înlătură anulabilitatea unui act juridic civil, lovit de nulitatea relativă).
III. După raportul dintre ele, înscrisurile pot fi originale şi copii.
IV. După criteriul semnăturii, înscrisurile se împart în semnate şi nesemnate.
-Înscrisul autentic
Potrivit Codului Civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege,
de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut. Sunt acte autentice
înscrisurile notariale, actele de stare civilă şi hotărârile organelor jurisdicţionale.
Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice
Menţiunile ce reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator făcute cu propriile
simţuri fac dovadă deplină până la înscrierea în fals.
 Menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor făcute în faţa agentului instrumentator fac dovadă
până la proba contrarie.
Menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea unui început de dovadă scrisă.
Potrivit Codul Civil, actul autentic are deplină credinţă despre dispoziţiile şi convenţiile ce
constată. Această dispoziţie consacră opozabilitatea ergaomnes a celor constatate prin actul autentic.
Consecinţele juridice ale înscrisului nul transcris autentic
Când forma autentică este cerută de lege pentru valabilitatea operaţiunii nulitatea înscrisului
atrage nulitatea actului juridic pe care îl constată. În schimb, dacă înscrisul autentic a fost întocmit doar
pentru proba actului juridic deşi nul ca înscris autentic, el poate valora ca înscris sub semnătură
privată.
-Înscrisul sub semnătură privată este acel înscris care e semnat de cel ori cei de la care provine.
Singura condiţie de valabilitate cu caracter general impusă înscrisului sub semnătură privată este
semnătura autorului sau autorilor. Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată, legea prevede
condiţii speciale de valabilitate:
- condiţia pluralităţii de exemplare, numită şi cerinţa multiplului exemplar, e reglementată
Codul Civil. Actele sub semnătură privată care curpind convenţii sinalagmatice nu sunt valabile dacă
nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interese contrar. Este de ajuns un singur
exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes. Fiecare exemplar trebuie să facă
menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.
- condiţia scrierii în întregime sau a punerii formulei „bun şi aprobat”. Această condiţie e
reglementată în Codul Civil. Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă a-i plăti alteia o
sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris sau cel
puţin acesta înainte de a subsemna să adauge la finele actului cuvintele „bun şi aprobat”, arătând
totdeauna în litere suma ori câtimea lucrurilor li apoi să iscălească.
- condiţia prevăzută în Codul Civil referitoare la testamentul olograf. Acest testament trebuie
să fie scris, semnat şi datat de mâna testatorului.
În ce priveşte puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată, Codul Civil prevede că
acela căruia i se opune un act sub semnătură privată este obligat să recunoască sau să tăgăduiască
scrierea sau semnătura sa. Înscrisul recunoscut de acela căruia i se opune sau considerat de lege ca
recunoscut are între părţile care l-au semnat şi între cei care le reprezintă drepturile acelaşi efect ca
actul autentic.
În ceea ce priveşte data înscrisului sub semnătură privată, între părţi data e valabilă până la
proba contrară faţă de terţ (persoane străine de act). Data înscrisului nu e opozabilă decât din ziua în
care a devenit certă. Înscrisul dobândeşte dată certă potrivit Codul Civil din ziua prezentării la o
instituţie de stat, din data înscrierii într-un registru anume desemnat, din ziua trecerii actului chiar în
prescurtare în actele întocmite de funcţionarii publici, din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau
a uneia din părţile care a semnat.
-Mărturia
Este relatarea orală făcută de o persoană în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte
litigioase săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă personală. Regula generală privind
administrarea probei cu martori este că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neîngrădit cu
martori. În legătură cu admisibilitatea probei cu martori în cazul actelor juridice, Codul Civil instituie
două reguli:
- 1 – dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 de lei,
chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub
semnătură privată.
 - 2 – nu se va primi niciodată o dovadă cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul
scris, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
confecţionării actului chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 de lei.
Excepţii de la aceste reguli:
- începutul de dovadă scrisă;
- imposibilitatea preconstituirii probei scrise;
- imposibilitatea conservării probei scrise.

-Mărturisirea
Este recunoaşterea de către o persoană a unui act sau fapt pe care o altă persoană îşi
întemeiează o pretenţie şi care e de natură să producă efecte contra autorului ei.
Potrivit Codul Civil, mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară (mărturisirea judiciară ->
în cadrul proceselor). Mărturisirea extrajudiciară poate fi scrisă sau verbală. Mărturisirea judiciară
poate fi spontană sau verbală.
După structura ei, mărturisirea poate fi simplă, calificată sau complexă. Mărturisirea simplă
este aceea prin care faptul invocat este recunoscut fără nici o rezervă. Mărturisirea e calificată atunci
când, pe lângă faptul invocat de adversar, partea chemată la interogatoriu recunoaşte şi alte împrejurări
conexe cu acel fapt, dar care sunt de natură să schimbe esenţa faptului principal. Mărturisirea e
complexă atunci când partea care o face, adaugă unele împrejurări ulterioare, distincte de natură să
restrângă sau să anihileze faptul principal.
-Prezumţiile
Potrivit Codul Civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt
cunoscut la unul necunoscut. Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente. Din cunoaşterea probelor
directe (martori, înscrisuri), judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în trecut a unui fapt
vecin şi conex cu faptul generator de drepturi. Apoi, din cunoaşterea faptului vecin şi conex deduce
existenţa faptului generator de drepturi datorită legături de conexitate dintre aceste două fapte. Legea
distinge între două categorii de prezumţii: legale şi simple. Prezumţiile legale sunt expres determinate
de lege. Codul Civil indică în mod exemplificativ următoarele prezumţii legale: prezumţia de nulitate
a actelor făcute în frauda dispoziţiilor legale; prezumţia de dobândire a proprietăţii şi de liberare a
debitorului în cazurile determinate; prezumţia puterii lucrului judecat. Prezumţiile legale pot fi
absolute (împotriva cărora nu e admisă dovada contrară) şi relative (care pot fi răsturnate prin dovadă
contrară). Prezumţiile simple nu sunt prevăzute de lege, ci sunt lăsate la aprecierea judecătorului.
Aceste prezumţii sunt permise numai în măsura în care e admisă proba cu martori.
-Actul juridic civil-
Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Sub aspect terminologic, expresia act juridic civil se întrebuinţează în două sensuri. Într-un
prim sens, desemnează manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice cu
semnificaţia de operaţiune juridică. În cel de-al doilea sens, prin act juridic civil se desemnează
înscrisul constatator al manifestării de voinţă.

I. După numărul părţilor, actele juridice civile se împart în acte unilaterale,

bilaterale şi multilaterale.
Este unilateral acel act juridic civil care este rezultatul voinţei unei singure persoane (exp.:
testamentul, oferta de a contracta, acceptarea unei moşteniri, etc.). Este bilateral actul juridic civil care
reprezintă voinţa concordantă a două părţi (exp.: contractul de închiriere, contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de donaţie, etc.). Este multilateral actul juridic civil care e rezultatul acordului
de voinţă ce provine de la trei sau mai multe părţi (exp.: contractul de societate).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii
actului şi în ceea ce priveşte regimul juridic al viciilor de consimţământ.
II. După scopul urmărit la întocmirea lor, actele juridice civile se împart în acte
cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Este cu titlu oneros, actul juridic civil în care în schimbul folosului patrimonial procurat de o
parte celeilalte se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Actele cu titlu oneros se clasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ actul
juridic civil la a cărei încheiere, părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor. Actele aleatorii sunt
acele acte cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, existând şansa
unui câştig şi riscul unei pierderi.
Este cu titlu gratuit acel act juridic civil prin care se procură în folos patrimonial fără a se
urmări obţinerea altui folos patrimonial în schimb. Actele cu titlu gratuit se clasifică în liberalităţi şi
acte dezinteresate. Este liberalitate acel act juridic civil prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul fără a urmări un contraechivalent. Actele dezinteresate sunt acelea prin care dispunătorul
procură un avantaj patrimonial altei persoane fără a-şi micşora patrimoniul (exp.: comodatul, mandatul
gratuit, depozitul nerenumerat).
III. După efectul lor, actele juridice civile se clasifică în acte constitutive,
translative şi declarative.
Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere la drepturi subiective civile care nu au
existat anterior. Spre exemplu, constituirea unui drept de uzufruct, instituirea unei ipoteci.
Actele translative au ca efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în altul.
Spre exemplu, prin contractul de vânzare-cumpărare se strămută dreptul de proprietate de la vânzător
la cumpărător. Actele declarative au ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil
care a existat anterior încheierii actului. Spre exemplu, actul de partaj.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub următoarele aspecte:
- actul declarativ produce efecte nu numai pentru trecut, ci şi pentru viitor actul constitutiv şi
cel translativ produc efecte numai pentru viitor;
- calitate de având-cauză are numai dobânditorul unui bun sau drept dintr-un act translativ;
- justitlu pentru uzucapiunea de scurtă durată (10 – 20 ani) poate fi doar un act translativ, nu
şi un act declarativ;
- publicităţii imobiliare îi sunt supuse în principiu numai actele constitutive şi cele
translative.
IV. După importanţa lor, actele juridice civile se împart în acte de conservare,
acte de administrare şi acte de dispoziţie.
Este de conservare, acel act juridic civil care are ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil.
Actele de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a
unui bun sau patrimoniu. Spre exemplu, încheierea unui drum, culegerea fructelor pe care le dă pomul.
Este de dispoziţie actul juridic civil care are ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniu sau
grevarea acestuia cu o sarcină reală. Spre exemplu, constituirea unei ipoteci asupra unui bun imobil,
vânzarea unui bun, donarea unui bun.
Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia capacităţii de a încheia acte juridice
civile în materie de reprezentare şi în materia succesiunii.
V. După conţinutul lor, actele juridice se împart în acte patrimoniale şi acte
personal nepatrimoniale.
 Actele patrimoniale sunt acele acte al căror conţinut poate fi evaluat în bani (exp.: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, de închiriere).
Actele personal nepatrimoniale sunt actele al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani (exp.:
convenţia soţilor cu privire la încredinţarea copilului minor la divorţ).
Această clasificare prezintă importanţă juridică în materia efectelor milităţii şi în cea a ocrotirii
incapabilului.
VI. După forma de încheiere, actele juridice se clasifică în acte consensuale,
solemne şi reale.
Actele consensuale sunt acele acte care se încheie între părţi prin simpla manifestare de voinţă
fără nici o formalitate. Aceasta e regula în dreptul civil: principiul consensualismului.
Solemn e actul juridic civil la a cărei încheiere manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o
formă prestabilită de lege (exp.: donaţia, înstrăinarea terenurilor, testamentul).
Este real actul juridic civil care nu se poate încheia decât dacă manifestarea de voinţă este
însoţită de predarea sau remiterea bunului (exp.: comodatul, contractul de depozit, gajul).
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii
actelor juridice din punctul de vedere al formei de încheiere.
VII. După momentul producerii efectelor lor, actele juridice civile se împart în
acte între vii şi acte pentru cauză de moarte (mortis cauza).
Actul între vii este actul juridic civil care îşi produce efectele necondiţionat de moartea
autorului sau autorilor.
Actul pentru cauză de moarte este actul juridic care îşi produce efectele la moartea autorului
(exp.: testamentul).
Aceasta clasificare prezintă importanţă juridică sub aspectul capacităţii şi formei în care pot fi
încheiate actele juridice civile.
VIII. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului, actele juridice se împart
în acte subiective şi acte condiţie.
Actele subiective sunt acele acte al căror conţinut este stabilit prin voinţa părţilor.
Actele condiţie sunt acele acte la încheierea cărora părţile îşi exprimă voinţa numai referitor la
naşterea actului deoarece conţinutul acestuia este stabilit prin norme de la care nu se poate deroga
(exp.:actul de căsătorie).
IX. După legătura cu modalităţile, actele juridice civile se împart în acte pure şi
simple (care cuprind modalităţi) şi acte afectate de modalităţi => termenul, condiţia şi sarcina (exp.:
donaţia cu clauză de înteţinere -> act afectat de modalităţi).
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub aspectul valabilităţii şi producerii efectelor
actului juridic civil.
X. După raportul dintre ele, actele juridice civile se împart în principale şi
accesorii.
Este principal acel act juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând
de soarta juridică a altui act juridic.
Este accesoriu acel act juridic civil a cărui soartă depinde de soarta altui act principal (exp.:
ipoteca).
XI. După legătura cu scopul sau cauza lor, actele juridice civile se clasifică în acte
cauzale şi abstracte.
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza cauzei sau scopului său. Dacă
scopul este imoral, ilicit sau lipseşte, atunci actul va fi lovit de nulitate.
Este abstract actul juridic civil detaşat de elementul cauză (exp.: titlurile de valoare).
XII. După modalitatea încheierii lor, actele se clasifică în acte strict prsonale (care
nu pot fi încheiate prin reprezentare) (exp.: testamentul) şi acte care pot fi încheiate prin reprezentare.
 XIII. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică
în acte numite sau tipice şi acte nenumite sau atipice.
Este numit actul juridic civil care are o denumire stabilită de lege şi o reglementare proprie.
Este nenumit acel act juridic civil care nu se bucură de o denumire proprie (exp.: contractul de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere

-Condiţiile actului juridic civil-

-Noţiunea şi clasificarea condiţiilor actului juridic civil-
-Prin condiţiile actului juridic civil, înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea
act.
-După aspectul la care se referă, există două categorii de condiţii: condiţii de fond (privesc
conţinutul actului juridic civil) şi condiţii de formă (se referă la exteriorizarea voinţei).
-După criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile se împart în: condiţii esenţiale
(cerute pt însăşi valabilitatea actului juridic) şi condiţii neesenţiale (care pot fi prezente sau pot lipsi
din actul juridic civil fără ca prin aceasta să fie afectată valabilitatea).
-În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lor, condiţiile pot fi: condiţii de
validitate (a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic) şi condiţii de eficacitate (a
căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic).
-În funcţie de vocaţia lor, condiţiile pot fi: generale (care privesc toate actele juridice) şi
speciale (care privesc numai anumite acte juridice).
-Potrivit Codul Civil, condiţiile esenţiale pt. validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a
contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită. Toate
sunt condiţii de fond, generale pt. validitatea oricărui act juridic.
-Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Principiul capacităţii şi excepţia de la acest
principiu
-Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil, se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială
cae constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea actelor de drept civil.
Codul Civil: „poate contracta orice persoană ce nu e declarată necapabilă de lege”.
C.civil prevede că necapabilii de a contracta sunt minorii, interzişii şi în genere toţi cei cărora
legea le-a prohibit oarecare contracte.
C.civil prevede că orice persoană e capabilă de a face un testament dacă nu e oprită de lege.
-Principiul sau regula este capacitatea de a face actul juridic, excepţia fiind incapacitatea.
Cu caracter general, principiul capacităţii se desprinde din dispoziţiile C.civil: „nimeni nu poate
fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu decât în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.
Pt. persoana juridică, regula capacităţii de a face acte juridice civile este subordonată
principiului specialităţii.
-Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege,
iar textele care instituie aceste excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
-Consimţământul
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Din definiţia actului juridic civil rezultă că voinţa juridică reprezintă un element fundamental al
acestuia. Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi juridic. Sub aspect
juridic voinţa este complexă deoarece reuneşte în structura sa două elemente: cauza şi consimţământul.
Formarea voinţei, inclusiv a voinţei juridice, este un fenomen, un proces psihologic complex. Punctul
iniţial în acest proces îl reprezintă nevoia simţită de om, reflectată în mintea omului, pe care acesta
tinde să o satisfacă. Odată reflectată această nevoie, dobândeşte contur dorinţa satisfacerii acesteia,
situaţie în care începe a doua fază a procesului psihologic, respectiv deliberarea. Ca urmare a unui
motiv determinant, de la deliberare se trece la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil. Acese
faze ale voinţei juridice au caracter intern. Pt. ca faptul psihologic să devină social este necesar ca
hotărârea luată să fie exteriorizată pt. a fi cunoscută de alte persoane. Din acest proces psihologic
complex, dreptul civil reţine două elemente: hotărârea exteriorizată (consimţământul) şi motivul
determinant (cauza).
-Codul Civil consacră implicit două principii care cârmuiesc voinţa juridică.
-Principiul libertăţii actelor juridice civile.
Acest principiu este consacrat indirect în Codul Civil: „convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante”. Acest principiu este consacrat implicit in Codul Civil: „nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri”.
Sintetic, conţinutul acestui principiu este următorul. Per a contrario, dacă se respectă legea şi
regulile de convieţuire socială, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii sau să facă acte
unilaterale.
Analitic, conţinutul acestui principiu poate fi exprimat după cum urmează. Subiectele de drept
civil sunt libere să încheie sau nu un act juridic civil. De asemenea, părţile sunt libere să stabilească
conţinutul actului, să modifice actul sau să-l desfiinţeze. Limitele acestui principiu sunt ordinea
publică, morala şi normele imperative civile.
-Principiul voinţei reale sau interne
Voinţa juridică conţine un element intern psihologic şi un element extern social. Dacă între
aceste elemente există concordanţă, nu se pune nici o problemă teoretică sau practică de determinare a
principiului aplicabil întrucât voinţa e aceeaşi. Voinţa internă corespunde cu cea externă declarată în
actul public.
Dacă între aceste elemente (intern şi extern) nu există concordanţă, soluţionarea problemei va
depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi cea exteriorizată. Concepţia
subiectivă dă prioritate voinţei interne satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil.
Concepţia subiectivă dă prioritate voinţei externe declarate.
-Codul Civil român a consacrat principiul voinţei interne.
Deşi nu este consacrat în mod expres, existenţa acestui principiu neîndoielnică se întemeiază pe
următoarele argumente:
1) Codul Civil care prevede interpretarea convenţiilor se face după intenţia comună a
părţilor şi nu după sensul literal al termenilor;
2) Codul Civil care în materie de simulaţie prevede că între părţi produce efecte actul
secret;
3) Codul Civil care prevede consimţământul nu este valabil când este dat din eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol.
-Definiţia şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului
-Prin consimţământ înţelegem acea condiţie de formă esenţială şi generală a actului juridic civil
care constă în hotărârea de a încheia actul juridic, manifestată în exterior.
-Condiţii de valabilitate
1) să provină de la o persoană cu discernământ;
2) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice civile;
3) să fie exteriorizat;
4) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1) această condiţie decurge din caracterul conştient al actului juridic civil deoarece
subiectele de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza
manifestării lor de voinţă. Prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. Persoanele fizice
majore sunt prezumate de lege a avea discernământ. Persoana fizică sub 14 ani, precum şi interzisul
judecătoresc sunt prezumate de lege a nu avea discernământ fie datorită vârstei fragede, fie datorită
stării de sănătate mintală.
2) condiţia decurge din esenţa actului juridic civil care e o manifestare de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie nu este îndeplinită în următoarele situaţii:
a) când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
b) când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur protestativă din partea celui care se
obligă;
c) când manifestarea de voinţă este vagă, neclară, imprecisă;
d) când manifestarea de voinţă s-a făcut sub rezerva mintală cunoscută de contractant.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este principiul consensualismului care
înseamă că simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, dar şi suficientă pt ca actul
juridic să se nască valabil din punctul de vedere al formei sale. În principiu, în dreptul civil,
tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat. De la această regulă, există însă următoarele
excepţii:
- când legea prevede expres că tăcerea are valoare de consimţământ (exp.: tacita relocatiune);
- când prin voinţa expresă a părţilor se atribuie o anumită seminificaţie juridică tăcerii;
- în alte cazuri, tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.
3) viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil. Codul Civil
prevede: consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare si consacră acest viciu de
consimţământ . Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală pt. care s-a făcut convenţia.
-Clasificarea erorii
I. -După consecinţele care intervin, eroarea este de trei feluri: eroare obstacol
(distructivă de voinţă; este cea mai gravă formă a erorii, falsa reprezentare căzând fie asupra naturii
actului ce se încheie <eror in corpore>; sancţiunea care intervine este nulitatea absolută), eroare viciu
de consimţământ (este falsa reprezentare ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului, fie asupra persoanei contractante; nulitatea relativă este sancţiunea), eroare indiferentă (care nu
afectează valabilitatea actului juridic; falsa reprezentare cade asupra unor elemente care nu sunt
esenţiale la încheierea actului juridic).
II. După natura realităţii fals reprezentate, distingem între eroare de fapt (falsa
reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic civil) şi eroare de drept (falsa
reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme de drept civil).
În legătură cu admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ în literatura de
specialitate s-au formulat două teze: teza inadmisibilităţii (întemeiată pe argumentul bazat pe obligaţia
cunoaşterii legii) şi teza admisibilităţii (în favoarea căreia, exceptând normele imperative, pot fi
invocate următoarele argumente:
- Codul Civil prevede că nevalabilitatea consimţământului când este dat prin eroare fără a
distinge între eroarea de fapt şi cea de drept;
- legea prevede expres cazuri în care eroarea de drept nu este admisă;
- în măsura în care se produce efectiv eroarea de drept are acelaşi efect ca eroarea de fapt;
- jurisprudenţa noastră admite în soluţii de speţă eroarea de drept ca viciu de consimţământ.).
-Structura erorii
În structura erorii intră un singur element de natură psihologică, adică falsa reprezentare a
realităţii de unde şi dificultatea dovedirii sale.
 Condiţiile erorii viciu de consimţământ:
1) -Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor, determinant pt
încheierea actului juridic civil.
2) -În cazul actelor bilaterale cu titlu oneros este necesar ca cocontractantul să fi ştiut
sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant la încheierea
actului juridic civil.

-Dolul (=viclenie) se defineşte ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace
viclene în scopul încheierii unui act juridic civil. Codul Civil prevede- consimţământul nu este valabil
când este surprins prin dol si dispune: „dolul este cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele
viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că fără aceste maşinaţii, cealaltă
parte n-ar fi contractată. Dolul nu se presupune.”
-După consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic civil, dolul poate fi: -
principal care cade asupra unor elemente determinante la încheierea actului juridic civil şi care atrage
nulitatea actului şi -dol secundar care cade asupra unor împrejurări nedeterminate, neatrăgând
nevalabilitatea actului juridic civil.
Structura dolului
În ea intră un element subiectiv intenţional înţeles ca voinţă, intenţie de a induce în eroare o
persoană pt a o determina să încheie un act juridic civil şi un element material obiectiv constând în
folosirea unor mijloace viclene dolosive.
-Pt. a fi viciu de consimţământ dolul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) -să fie determinant pt. încheierea actului juridic civil ;
b) -să provină de la cealaltă parte. Dacă provine de la un terţ, dolul nu are nici o
influenţă asupra valabilităţii actului juridic civil. Totuşi, această condiţie este îndeplinită şi în
următoarele situaţii:
- dacă dolul provine de la un terţ, iar cocontractantul are cunoştinţă despre această
împrejurare (complicitate la dol);
- dacă dolul provine de la reprezentantul cocontractantului (exp.: de la un mandatar).

-Proba dolului
Potrivit Codul Civil, dolul nu se presupune. Prin urmare, persoana care invocă existenţa
dolului drept cauză de anulabilitate, trebuie să dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul nu poate fi
dovedit prin orice mijloace de probă.
-Violenţa reprezintă ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să insufle o temere care o
obligă să încheie un act juridic pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat. C.civil prevede-
consimţământul nu este valabil când este smuls prin violenţă.
-Clasificarea violenţei:
I. -După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi fizică (când ameninţarea
priveşte integritatea fizică sau bunurile persoanei) şi morală (se referă la onorea, demnitatea
persoanei).
II. -După caracterul ameninţării, violenţa poate fi legitimă sau nelegitimă.
-Structura violenţei
În ea intră un element obiectiv exterior constând în ameninţarea cu un rău. Ameninţarea poate
să se refere fie la persoane, fie la bunuri.
În categoria persoanelor ameninţate intră nu numai persoana victimă a violenţei, ci şi soţul,
ascendenţii şi descendenţii acesteia.
 C.civil dispune „violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei,
asupra ascendenţilor sau descendenţilor”.
În structura violenţei intră şi un element subiectiv constând în insuflarea unei temeri de natură a
determina victima violenţei la încheierea actului juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
-Pt. a fi considerată viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) -să fie determinantă pt. încheierea actului juridic civil. În ceea ce priveşte temerea
insuflată celuilalt, Codul Civil prevede: „este violenţă totdeauna când spre a face o
persoană contracta i s-a insuflat temerea raţionabilă după dânsa că va fi expusă
persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această
materie de etape, de sex şi de condiţia persoanelor”.
b) -să fie injustă (nelegitimă). În acest sens, Codul Civil revendică: „simpla temere
referenţiară fără violenţă nu poate altera consimţământul”.
-Spre deosebire de dol, în cazul violenţei, nu se cere ca aceasta să provină de la cealaltă parte,
ci aşa cum prevede Codul Civil, violenţa poate proveni şi de la un terţ.
-Potrivit C.civil, violenţa care în contra celui care s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când
este exercitată de altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut convenţia.
--Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între
două prestaţii.
-Structura leziunii
Depinde de concepţia care stă la baza reglementării ei. În concepţia subiectivă, leziunea
presupune două elemente: un element obiectiv constând în disproporţia de valoare dintre prestaţii şi
unul subiectiv constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte. În concepţia
obiectivă, leziunea are un singur element: paguba egală cu disproporţia vădită de valoare.
-Condiţiile leziunii pt. a fi viciu de consimţământ:
a) să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
b) să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic civil;
c) disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.
-Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare atât din punct de vedere al persoanelor care o pot
invoca drept cauză de anulare, cât şi a actelor juridice susceptibile de anulare pt. leziune.
-Leziunea poate fi invocată numai de minorii între 14 şi 18 ani.
-Sunt anulabile pt leziune actele juridice care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt acte de administrare;
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
- sunt lezionare;
- sunt comutative.
-Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare atât asupra persoanelor, cât şi asupra actelor
juridice (doar cele administrative).
-Obiectul actului juridic civil
-Prin el înţelegem conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, adică acţiunile sau
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care acestea sunt ţinute. Pt. a fi valabil, obiectul
actului juridic civil, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:
a) să existe;
b) să fie în circuitul civil;
c) să fie determinat sau determinabil;
d) să fie posibil;
e) să fie licit şi moral.
-Există şi condiţii speciale cerute numai pt. anumite acte juridice civile:
 a’) cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv;
b`) să existe autorizaţia adminsitrativă prevăzută de lege;
c`) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
-Caracterizarea condiţiilor de valabilitate a obiectului
a) -Dacă obiectul priveşte un bun, această condiţie implică cunoaşterea următoarelor
reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există în momentul încheierii actului, condiţia nu e
îndeplinită şi deci actul juridic nu e valabil. În materia vânzării, se prevede: „dacă în momentul
vânzării bunul vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă.”;
- bunul prezent în momentul încheierii actului îndeplineşte condiţia să existe;
- un bun viitor poate forma obiect (excepţie moştenire deschisă) valabil al actului juridic.
b) -Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie e prevăzută în mod expres
în Codul Civil: „numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract” şi „toate lucrurile
care sunt în comerţ pot fi vândute afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.
c) -Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. El este determinat când se
precizează în act elementele care individualizează şi e determinabil când în act se prevăd elemente
necesare determinării în viitor. Dacă obiectul constă într-un bun cert, determinarea se face prin
prevederea în act a caracterelor lui particulare. Când obiectul constă în bunuri determinate generic,
determinarea se poate face prin indicarea cantităţii, calităţii şi a altor criterii.
d) -Obiectul trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula de drept
potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil. Obiectul nu e posibil în cazul în care
imposibilitatea este absolută (pt oricine). Dacă imposibilitatea e relativă numai pt debitor, obiectul
actului este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, va fi angajată
răspunderea sa civilă.
e) -Obiectul să fie licit şi moral. Condiţia cere ca acţiunea sau inacţiunea părţilor
actului juridic civil să fie în concordanţă cu legea şi morala.
a’) -Cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv. În actele constitutive sau translative
de drepturi se cere ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Condiţia e impusă de principiul
potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are.
b’) -Să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege. Spre exemplu, legea 17/1996
privind regimul armelor şi muniţiilor prevede că „împrumutul sau înstrăinarea armelor de foc se face
numai persoanelor autorizate”.au
c’) -Această condiţie e impusă de caracterul personal al unor acte juridice civile la care
însuşirile debitorului sunt avute în vedere în mod special la încheierea actului juridic civil (în actele
intuitu persone).
-Cauza actului juridic civil
-Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act. Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică. În afară
de Codul Civil care se referă la o cauză licită ca o condiţie esenţială a oricărei convenţii, Codul Civil
consacră cauzei si faptul ca obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea
nici un efect.
-Elementele sau structura cauzei actului juridic civil
-În ea intră două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
-Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe principalele
categorii de acte juridice după cum urmează:
- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea,
adică prefigurarea contra-prestaţiei. Cu alte cuvinte, o parte se obligă ştiind că, la rândul ei,
şi cealaltă parte se obligă;
 - în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a gratifica;
- în contractele aleatorii este cauză imediată riscul, adică prefigurarea unei împrejurări
viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului şi riscul pierderii;
- în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii bunului.
-Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este abstract şi invariabil în cadrul unei anumite
categorii de acte juridice civile.
-Scopul mediat (causa remonta), numit şi scopul actului juridic civil constă în motivul
determinant al încheierii unui act juridic civil şi se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil
de la o categorie la alta de acte juridice şi chiar în cadrul aceleaşi categorii.
-Pt. a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii ( Codul Civil):
a) să existe;
b) să fie reală;
c) sa fie licită şi morală.
a) Este prevăzută expres în Codul Civil: “obligaţia fără cauză nu poate avea nici un
efect”. Rezolvarea problemei lipsei cauzei trebuie să se bazeze pe o dublă distincţie: pe de o parte,
trebuie deosebit scopul imediat de scopul mediat, iar pe de altă parte trebuie deosebite cauzele lipsei de
cauză”.
Pe baza acestor distincţii, trebuie reţinute următoarele soluţii:
- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, ambele elemente ale cauzei, atât
scopul imediat, cât şi cel mediat lipsesc deoarece în structura voinţei juridice întră
consimţământul şi cauza cu ambele elemente, aceasta presupunând existenţa
discernământului. În această situaţie lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic
civil deoarece aceasta e sancţiunea lipsei de discernământ;
- când lipsa cauzei se datorează lipsei contra-prestaţiei în actele sinalagmatice, lipsei predării
bunului în actele reale, lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit şi lipsei riscului
în actele aleatorii, lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului
imediat absoarbe eroarea asupra scopului mediat astfel încât sancţiunea aplicabilă este
nulitatea absolută.
b) Este prevăzută tot în Codul Civil: “obligaţia fondată pe o cauză falsă nu poate avea
nici un efect”. Cauza e falsă când există eroare asupra scopului mediat. Falsitatea cauzei atrage
nulitatea relativă a actului juridic.
c) Tot în Codul Civil, cauza e nelicită când e prohibită de legi, când e contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice. Ilicit poate fi doar scopul mediat.
-Rolul şi proba cauzei
-Cauza e un mijloc juridic de exprimare a unui interes al părţilor. În acelaşi timp, cauza
constituie instrumentul juridic prin care jurisprudenţa asigură restabilirea legalităţii şi respectarea
bunelor moravuri.
Referitor la proba cauzei, Codul Civil: “convenţia e valabilă cu toate că cauza nu e expresă.
Cauza e prezumată până la proba contrarie”. În realitate, legiuitorul instituie două prezumţii: prezumţia
de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei. Aceste prezumţii au caracter relativ. Prin
urmare, cine invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească aceasta şi să răstoarne
prezumţia.

-Forma actului juridic civil

-Prin ea înţelegem acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă făcută cu intenţia de a crea, a modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Sub aspect
terminologic, expresia “forma actului juridic civil” este folosită în sens restrâns (stricto sensu) şi în
sens larg (lato sensu).
-Stricto sensu desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice care e substanţa
actului juridic civil. Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.
-Lato sensu, prin forma actului juridic se desemnează cele trei cerinţe de formă: a) forma cerută
pt însăşi valabilitatea actului juridic civil, adică forma ad validitatem; b) forma cerută pt. probarea
actului juridic civil, adică forma ad probationem; c) forma cerută pt. opozabilitate faţă de terţi.
-Forma actului juridic civil privită în înţelesul ei restrâns este guvernată de principiul
consensualismului. Acest principiu este regula de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă
este nu numai necesară, dar şi suficientă pt. ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub
aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice.
Principiul consensualismului nu este consacrat în mod expres, însă existenţa sa neîndoielnică rezultă
din următoarele împrejurări: pe de o parte consensualismul este consacrat pt. anumite acte juridice
civile (exp.: in materia contractului de vânzare-cumpărare), pe de altă parte legea civilă consacră
expres excepţiile de la acest principiu care, în esenţă, sunt cele trei cerinţe de formă.
Clasificarea condiţiilor de formă se realizează, în principal, în funcţie de consecinţele juridice
ale nerespectării lor. Din acest punct de vedere, distingem între:
- forma cerută pt. valabilitatea actului juridic civil, numită şi ad validitatem sau ad
solemnitatem, a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;
- forma cerută pt. probarea actului juridic civil, ad probationem, a cărei nerespectare nu
atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai imposibilitatea dovedirii actului cu un
alt mijloc de probă;
- forma cerută pt. opozabilitate faţă de terţ, a cărei nerespectare se sancţionează cu
inopozabilitatea actului juridic civil faţă de terţe persoane, acestea fiind în drept să facă
abstracţie sau să ignore actul juridic respectiv.
-Forma cerută ad validitatem
Prin ea înţelegem acea condiţie de valabilitate esenţială şi specială care constă în necesitatea
îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în
mod valabil.
-Caractere juridice
-Forma cerută ad validitatem reprezintă un element constitutiv, esenţial al actului juridic civil în
lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută.
Este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de
voinţă.
Este exclusivă, ceea ce înseamnă că, pt un anumit act juridic civil, se cere o anumită formă, de
regulă, cea autentică.
Condiţii ce se cer a fi îndeplinite pt. asigurarea formei ad validitatem:
1) întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pt. valabilitatea sa;
2) actul aflat în interdependenţă cu un act solemn trebuie să îmbrace forma solemnă;
3) actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie în principal să îmbrace forma
solemnă. Excepţii: legatul care poate fi revocat şi tacit.
Aplicaţii ale formei ad validitatem
Sunt acte solemne:
- donaţia. Potrivit Codul Civil: “toate donaţiile se fac prin act autentic”;
- ipoteca convenţională;
- testamentul;
- înstrăinarea terenurilor.
-Forma cerută ad probationem
 -Prin forma cerută pt. probarea actului juridic civil se înţelege acea voinţă impusă de lege sau
de părţi care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil.
-Caracteristici:
1) este obligatorie şi nu facultativă;
2) -sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem nu constă în nevalabilitatea actului
juridic civil, ci în imposibilitatea dovedirii cu un alt mijloc de probă. Cu alte cuvinte,
sancţiunea echivalează cu decăderea din dreptul de a proba.
Aplicaţii ale formei ad probationem:
- instituirea formei ad probationem pt. o anumită categorie de acte juridice ( Codul Civil);
- instituirea acestei forme cu caracter particular pt. anumite acte juridice cum ar fi în materia
contractului de locaţiune.
Forma cerută pt opozabilitate faţă de terţ
Reprezintă acele formalităţi care sunt necesare potrivit legii pt. a face actul juridic civil
opozabil şi terţelor persoane care nu au participat la încheierea lui în scopul ocrotirii drepturilor şi
intereselor lor.
Justificarea acestei cerinţe de formă a actului se găseşte în ideea de protecţie a terţilor; prin
nerespectarea acestei cerinţe obligatorii, sancţiunea va fi inopozabilitatea actului respectiv.
Aplicaţii ale formei cerute pt. opozabilitate faţă de terţ:
- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (legea 7/1996);
- pulicitatea costituirii gajului şi a oricărei garanţii reale mobiliare în arhiva electronică de
garanţii reale mobiliare (legea 99/1999).
-Modalităţile actului juridic civil-
Acestea sunt termenul, condiţia şi sarcina.
-Termenul
Reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca realizare până la care este amânată fie începerea, fie
încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executarea obligaţiei civile. În mod obişnuit, termenul se
indică printr-o dată calendaristică.
Regulile cu caracter general referitoare la termen ca modalitate a actului juridic civil sunt
prevăzute în Codul Civil.
-Clasificare
I. -După efectul său, efectul poate fi suspensiv şi extinctiv. Suspensiv este acel
termen care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei corelative până la
împlinirea lui. Extinctiv este acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi
executarea obligaţiei corelative până la împlinirea lui.
II. -În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul poate fi:
- termen în favoarea debitorului care reprezintă regula ( Codul Civil);
- termen în favoarea creditorului;
- termen atât în favoarea debitorului, cât şi în favoarea creditorului.
III. -În funcţie de izvorul lor, termenele pot fi voluntare sau convenţionale, legale
şi judiciare.
IV. -După criteriul cunoaşterii, termenele pot fi certe, adică termene a căror
împlinire e cunoscută ca dată calendaristică şi incerte, adică termene care sigur se vor realiza, dar nu se
cunoaşte data calendaristică.
-Efectele termenului
Termenul ca modalitate a actului juridic civil afectează doar executarea actului, nu şi existenţa
lui.
-Efectele termenului suspensiv
 -Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv şi
îndeplinirea, executarea obligaţiei corelative.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă au însă o existenţă certă şi de aici decurg
următoarele consecinţe:
- dacă debitorul execută obligaţia înainte de scadenţă, el face o plată valabilă echivalentă cu
renunţarea la beneficiului termenului;
- înainte de împlinirea termenului, titularul poate lua măsuri de conservare a dreptului său;
- în actele translative de drepturi reale asupra unui bun individual determinat, termenul
suspensiv nu amână transferul acestor drepturi afară de cazul în care s-a prevăzut în mod
expres contrariul;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului
compensaţia;
- prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.
-Efectele termenului extinctiv-
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv şi a oligaţiei corelative.
-Condiţia ca modalitate a actului juridic civil-
-Este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa, adică naşterea sau
desfiinţarea actului juridic civil. Spre deosebire de termen, condiţia este un eveniment viitor şi nesigur
ca realizare. Regulile generale referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt prevăzute în
Codul Civil.
-Clasificarea condiţiei-
I. După criteriul efectului, condiţia poate fi suspensivă (acea condiţie de a cărei
îndeplinire depinde nasşterea actului juridic civil) şi rezolutorie (acea condiţie de a cărei îndeplinire
depinde desfiinţarea actului juridic civil).
II. După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării
evenimentului, condiţia poate fi cauzală (a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare), mixtă (a
cărei realizare depinde de voinţa unei din părţi şi de voinţa altei persoane determinate) şi potestativă.
Aceasta din urmă este de două feluri: pur potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia
din părţi – atrage nulitatea oricărei convenţii) şi simplă potestativă (a cărei realizare depinde de voinţa
uneia din părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei persoane nedeterminate).
III. După modul de formulare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.
-Efectele condiţiei-
Două principii guvernează efectele condiţiei:
1) condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;
2) condiţia îşi produce efectele retroactiv (si pt. trecut).
-Efectele condiţiei suspensive-
Pendente conditione (perioada în care condiţia este în curs de realizare)
Actul juridic civil nu îşi produce efectele pendente conditione, fiind sub semnul realizării. De
aici rezultă următorele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obigaţiei;
- debitorul nu datorează nimic creditorului, dar dacă totuşi ar plăti, el poate cere restituirea;
- nu poate opera compensaţia;
- prescripţia dreptului la acţiune nu începe să curgă;
- în actele translative nu se produce efectul translativ;
- creditorul este în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său;
- creditorul poate ceda dreptul său.
Eveniente conditione
 Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul a fost pur şi simplu,
rezultând următoarele consecinţe:
- plata făcută de debitor rămâne valabilă;
- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului constituţional, aduse de
debitorul iniţial se consolidează.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive eveniente conditione, există următoarele
excepţii:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale;
- actele de administrare rămân neatinse;
- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului.
Dacă nu se îndeplineşte condiţia suspensivă, părţile se găsesc în situţia în care ar fi fost dacă
actul nu s-ar fi încheiat. Rezultă următoarele consecinţe:
- prestaţiile executate trebuie restituite;
- garanţiile constituite se dsfiinţează;
- drepturile constituite de debitor se consolidează.
-Efectele condiţiei rezolutorii-
Pendente conditione
Condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, actul comportându-se ca pur şi simplu, de unde
rezultă următoarele consecinţe:
- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat la executare;
- debitorul sub condiţia rezolutorie suportă riscul pieirii bunului întrucât a dobândit
proprietate asupra lui;
- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite.
Eveniente conditione
Dacă condiţia rezolutorie s-a realizat, efectul care se produce constă în desfiinţarea retroactivă
a actului. În consecinţă, înstrăinatul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul; drepturile constituite de
dobânditor se desfiinţează.
De la retroactivitate există şi excepţii:
- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor ca proprietar sub condiţie
rezolutorie;
- actele de adminsitrare se păstrează;
- fructele rămân ale dobânditorului;
- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai pt viitor.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul este consolidarea retroactivă a actului.
-Sarcina-
Ca modalitate a actului juridic civil este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă
de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit (liberalităţi).
Sarcina poate fi în favoarea beneficiarului, în favoarea dispunătorului sau în favoarea unei terţe
persoane.
Ca efecte:
- sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, ci numai eficacitatea acestuia;
- neexecutarea sarcinii atrage în principal revocarea mai precis, rezoluţiunea actului juridic
cu titlu gratuit prin care a fost instituită.

-Efectele actului juridic civil-

 Înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică
sau le stinge un act juridic civil. Principalele reglementări de materie se găsesc în Codul Civil. Se
găsesc două categorii de norme juridice: unele cu caracter general (art. 969 – 985) şi altele cu caracter
special care reglementează efectele diferitelor contracte ori acte juridice speciale.
-Determinarea efectelor actului juridic civil-
Înţelegem fixarea sau stabilirea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le-a
generat, le-a modificat sau stins un astfel de act.
Determinarea efectelor actului juridic civil se face parcurgându-se anumite faze sau etape şi
folosindu-se anumite reguli sau procedee. Fazele sau etapele sunt următoarele:
1) -faza prealabilă – care este faza dovedirii actului juridic civil;
2) -faza determinării efectelor actului juridic civil care constă în interpretarea clauzelor acestuia.
Regulile de interpretare a actului juridic civil sunt stabilite în Codul Civil:
- actul juridic civil se interpretează după voinţa internă reală şi nu după sensul literal al
termenilor;
- dacă o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate
produce efecte şi nu în sensul în care nu ar produce nici un efect;
- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care rezultă din natura actului juridic;
- în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile se interpretează după obiceiul locului unde s-a
încheiat actul;
- clauzele obişnuite se subînţeleg chiar dacă nu sunt menţionate expres;
- clauzele unui act juridic trebuie supus unei interpretări sistematice, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din întregul act;
- clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care se obligă;
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic civil trebuie să fie
numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au dorit;
- când s-a folosit un anumit caz ca exemplu pt explicarea înţelesului unor clauze, întinderea
efectelor actului juridic nu trebuie redusă la efectele din exemplul dat.
-Principiile efectelor actului juridic civil-
-În esenţă, trei sunt principiile care guvernează efectele actului juridic civil:
- principiul forţei obligatorii;
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii.
-Principiul forţei obligatorii-
Este regula de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor sau
autorului întocmai ca legea. Acest principiu este stabilit prin dispoziţiile din Codul Civil. Potrivit
acestuia , convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Fundamentul principiului
forţei obligatorii este reprezentat de două cerinţe:
- interesul general al asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de acte
juridice civile;
- imperativul moral al respectării cuvântului dat.
-Excepţii de la principiul forţei obligatorii
Există situaţii în care independent de voinţa părţilor efectele actului juridic civil nu se mai
produc aşa cum au prevăzut părţile, având loc fie restrângerea, fie extinderea forţei obligatorii a a
actului juridic civil.
-Cazuri de restrângere a forţei obligatorii:
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, insolvabilităţii sau falimentului
mandantului sau mandatarului;
- încetarea contractului de locaţiune atunci când lucrul piere în totalitate;
 - încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei din cauză de forţă majoră a bunului
concesionat.
-Cazuri de extindere a forţei obligatorii:
- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic civil prin efectul legii peste termenul
stipulat de părţi. Exp.: termenul de 5 ani pt. suprafeţe locative;
- prelungirea efectelor actului juridic civil cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;
- revizuirea efectelor actului juridic civil din cauza ruperii echilibrului contractual în urma
schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la încheierea actului juridic civil.
-Principiul irevocabilităţii actului juridic civil-
Este regula de drept potrivit căreia actului bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt
prin manifestarea de voinţă numai a uneia dintre părţi, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune
capăt prin manifestarea de voinţă în sens contrar din partea autorului actului.
Irevocabilitatea convenţiilor este expres prevăzută în Codul Civil: „convenţiile se pot revoca
numai prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
-Excepţii de la principiul irevocabilităţii-
Constituie excepţii de la irevocabilitate cazurile în care actului juridic bilateral i se poate pune
capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi, actului multilateral i e poate pune capăt prin voinţa uneia
sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa
autorului lui.
Excepţii în categoria actelor bilaterale sau multilaterale:
- revocarea donaţiei între soţi ( Codul Civil);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată;
- revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat;
- încetarea societăţii civile în condiţiile prevăzute în Codul Civil .
Excepţii în categoria actelor juridice unilaterale:
- testamentul;
- retractarea renunţării la moştenire;
- revocarea mărturisirii pt eroare de fapt;
- revocarea ofertei de a contracta înainte de a ajunge la destinatar.
-Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil-
Reprezintă regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii
sau autorul său fără a putea aduce profit sau daune altor persoane. justificarea acestui principiu se
bazează pe două idei:
a) natura voliţională a actului juridic civil, adică, dacă e firesc ca o persoană să devină creditor sau
debitor pt că şi-a exprimat voinţa în acest sens, tot aşa e firesc ca o persoană să nu devină
creditor sau debitor fără voia sa;
b) soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingerea libertăţii persoanei.
În raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept se împart în trei categorii:
părţi, avânzi-cauză şi terţi.
-Prin parte înţelegem persoana care încheie actul juridic civil personal sau prin reprezentant şi
în patrimoniu sau persoana căreia se produc efectele actului respectiv.
În legătură cu noţiunea de parte se impun următoarele precizări:
- termenul de parte desemnează atât pe una din părţile actului juridic bilateral sau
multilateral, cât şi pe autorul actului juridic unilateral;
- în sens juridic, prin parte se înţelege nu numai persoana care încheie actul juridic direct şi
personal, ci şi persoana care încheie actul juridic prin reprezentant;
 - din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe
persoane fizice sau juridice care promovează acelaşi interes.
În concluzie, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi
produce efectele în virtutea principiului relativităţii.
-Prin având-cauză se înţelege persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic
civil, totuşi suportă efectele acestuia datorită legăturii sale juridice cu una din părţile actului.
-Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii
particulari şi cu titlu particular şi creditorii chirografari.
-Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate
(cazul moştenitorului).
-Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiunea dint-o universalitate.
Succesorii universali şi cu titlu universal formează o singură categorie de avâni-cauză deoarece
diferenţa dintre ei este numai cantitativă şi nu calitativă.
-Succesorul cu titlu particular este persoana care dobândeşte un anumit drept subiectiv privit
individual (cazul cumpărătorului). Dobânditorul unui anumit drept are calitate de având-cauză numai
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;
- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lor cu alte persoane şi referitoare
la acelaşi drept şi bun;
- să fie respectate condiţiile de publicitate prevăzute de lege pt acel act juridic.
-Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală ca să te asigure de
realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului, ci numai un drept de gaj general asupra
bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului ( Codul Civil).
-Terţii sunt persoane străine de un anumit act juridic civil care nu au participat nici direct, nici
prin reprezentare la încheierea acestuia.
-Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
În literatura de specialitate, excepţiile sunt împărţite în două categorii: excepţii aparente şi
excepţii reale.
-Excepţii aparente
Intră în această categorie următoarele: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea faptei altuia,
simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de creanţă şi gestiunea de afaceri.
Situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii deoarece:
- succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor în sensul că iau
locul părţilor iniţiale fiind continuitori ai autorilor lor;
- succesorul cu titlu particular în măsura îndeplinirii celor trei condiţii arătate, ia locul părţii
actului juridic, dobândirea calităţii de având-cauză făcându-se cu voia lui;
- creditorii chirografari nu fac parte din categoria excepţiilor reale deoarece pe de o parte
actul juridic civil încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi obligaţii pt ei direct, ci pt
debitor, iar pe de altă parte dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege.
-Promisiunea faptei altuia este convenţia prin care o parte – promitentul - se obligă de cealaltă
parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia persoană să încheie, să ratifice sau să adere la un
anumit act juridic. Este o excepţie aparentă deoarece, în realitate, promitentul promite propria faptă, iar
terţul nu devine obligat prin această convenţie, ci numai prin voinţa sa.
-Simulaţia este operaţiunea juridică prin care printr-un act public aparent se creează o altă
situaţie juridică decât cea stabilită prin actul ascuns, secret, dar adevărat. Între părţi produce efecte
actul secret, iar faţă de terţe persoane produce efecte actul public. Simulaţia este o excepţie aparentă
deoarece dreptul terţului de a invoca actul public sau de a opta între cele două acte izvorăşte din lege.
 -Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană încheie actul juridic în
numele şi pe seama altei persoane, efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în
persoana celui reprezentat. Este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii în sensul că efectele
actului se produc faţă de reprezentat, deşi actul a fost încheiat prin reprezentare.
-Acţiunile directe. Prin ele înţelegem acele situaţii în care potrivit legii, o persoană –
reclamantul – cheamă în judecată o altă persoană – pârâtul – cu care nu se află în raporturi
contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care şi pârâtul se află în
raportu contractuale. Codul Civil prevede două cazuri: a) (în cazul contractului de antrepriză, lucrătorii
angajaţi de antreprenor au dreptul de a acţiona în judecată direct pe beneficiar pt plata sumelor care li
se cuvin) şi b) (în cazul contractului de mandat, dacă, pt executarea contractului, mandatarul şi-a
substituit o altă persoană în baza unui contract separat, mandantul din primul contract are o acţiunea
directă împotriva submandatarului). În cazul acţiunilor directe, posibilitatea reclamantului de a
previnde un drept subiectiv invocând un act juridic la care nu e parte, nu se naşte din acel act, ci din
lege, deci suntem în prezenţa unei excepţii aparente.
-Cesiunea de creanţă poate fi privită ca o excepţie aparentă de la principiul relativităţii întrucât,
deşi părţile convenţiei sunt numai cedentul şi cesionarul, debitorul cedat fiind un terţ faţă de această
convenţie, totuşi, după ce i-a fost modificată cesiunea sau după ce a acceptat-o, va fi obligat să
plătească cesionarul.
-Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane) este operaţia ce contă în aceea că o
persoană numit gerant, prin fapta sa unilaterală şi voluntară, intervine li săvârşeşte acte juridice sau
materiale în interesul altei persoane numită gerat fără a fi primit mandat din partea acestuia din urmă.
Dacă actele juridice încheiate de gerant sunt utile geratului, atunci acestea îşi vor produce efectele
dând naştere la drepturi şi obligaţii pt gerat. Aceasta se datorează însă dispoziţiilor legale astfel încât
suntem în prezenţa unei excepţii aparente.
-Excepţia reală
Opinia majoritară consideră că singura excepţie reală de la principiul relativităţii este spiculaţia
pt altul. Aceasta este acel act juridic civil prin care o parte – promitentul – se obligă faţă de cealaltă
parte – spiculantul – să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane, terţul beneficiar fără ca
acesta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective, nici direct, nici prin reprezentant.

---NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL---

Nulitatea reprezintă acea sancţiune specifică dreptului civil care lipseşte actul juridic civil de
efectele contrare normelor juridice edictate pt. încheierea sa valabilă.
Trăsături caracteristice:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- nulitatea priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu;
- nulitatea intervine numai atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează
condiţiile de validitate ale actului juridic civil;
- nulitatea constă în lipsirea actului juridic civil numai de efectele contrare normelor juridice
edictate pt încheierea sa valabilă, deci nu priveşte actul juridic civil în întregime;
- momentul în raport cu care se apreciază conformitatea cu legea este momentul încheierii
actului juridic civil.
Funcţiile nulităţii:
 1) funcţia preventivă constă în ameninţarea cu distrugerea efectelor actului juridic civil
dacă acesta se încheie cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de valabilitate;
2) funcţia sancţionatorie care intervine după încheierea actului juridic civil, având ca
scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, fie desfiinţarea actului în întregime.
-Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
1) Delimitarea nulităţii de rezoluţiune
Rezoluţiunea e acea sancţiune de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată în cazul neexecutării culpabile aobligaţiilor de către una
din părţi.
Asemănări:
- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- ambele produc efecte retroactiv.
Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil; rezoluţiunea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea priveşte orice act juridic civil; rezoluţiunea se aplică doar contractelor
sinalagmatice cu executare dintr-o dată;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului; la rezoluţiune, cauza
e ulterioară acestui moment;
- prescripţia extinctivă e supusă unor reguli diferite privind începutul ei.
2) Delimitarea nulităţii de reziliere
Rezilierea este sancţiunea de drept civil care intervine în cazil neexecutării culpabile a unui
contract sinalagmatic cu executare succesivă pt neexecutarea culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi.
Între nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca în cazul nulităţii şi
rezoluţiunii cu menţiunea că, în această situaţie, efectele se produc numai pt viitor.
3) Delimitarea nulităţii de revocare
Revocarea este sancţiunea de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil
datorită ingratitudinii gratificatului sau datorită neexecutării culpabile a sarcinii.
Ca asemănare, ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

Deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil; revocarea presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului juridic civil; la
revocare, cauza este ulterioară acelui moment;
- prescripţia extinctivă e supusă unor reguli diferite.
4) Delimitarea nulităţii de caducitate
Caducitatea este cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil de orice efecte
datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale independente de voinţa autorului.
Deosebiri:
- caducitatea presupune un act valabil încheiat; nulitatea presupune un act nevalabil;
- caducitatea produce efecte numai pt viitor;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului; cauza caducităţii este
ulterioară acestui moment;
- împrejurarea care determină caducitatea, e întotdeauna străină de voinţa autorului actului.
5) Delimitarea nulităţii de inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă
de terţi ori depăşirii puterii de a reprezenta.
Deosebiri:
 - nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea presupune un act valabil încheiat;
- dacă, în cazul nulităţii, efectele privesc atât părţile, cât şi terţii, în cazul inopozabilităţii,
efectele actului se produc faţă de părţi, dar nu se produc faţă de terţi;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane momentului încheierii actului juridic civil; la
inopozabilitate, cauza e ulterioară acestui moment;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare în timp ce inopozabilitatea poate fi
înlăturată în materie de reprezentare prin ratificare.
Clasificarea nulităţii
I. După natura interesului ocrotit de lege şi după regimul ei juridic, nulitatea poate fi
absolută sau relativă.
Nulitatea absolută reprezintă sancţiunea care intervine în cazul nerespectării la încheierea
actului juridic civil a unei norme care ocroteşte un interes general obştesc.
Nulitatea relativă reprezintă acea sancţiune care intervine în cazul nerespectării cu ocazia
încheierii unui act juridic civil a unei norme de drept care ocroteşte un interes particular privat.
II. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi totală sau parţială.
Nulitatea totală este acea nulitate care afectează în totalitate actul juridic civil.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte a efectelor actului juridic
civil, celelalte efecte rămânând neatinse. Regula o reprezintă nulitatea parţială, excepţia fiind
nulitatea totală.
III. După existenţa sau inexistenţa unei norme care să edicteze în mod special sancţiunea,
nulitatea poate fi expresă şi virtuală.
Nulitatea expresă este acea nulitate care e prevăzută de lege.
Nulitatea virtuală este aceea care nu e prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care
sunt reglementate anumite condiţii de valabilitate a actului juridic civil.
IV. În funcţie de caracterul condiţiei de validitate nerespectată, nulitatea poate fi de fond
şi de formă.
Nulitatea de fond intervine atunci când actul juridic civil a fost încheiat cu nerespectarea
condiţiilor esenţiale prevăzute în Codul Civil.
Nulitatea de formă sancţionează actul juridic civil încheiat cu nerespectarea formei ad
validitatem.
V. După modul cum operează nulitatea, distingem între nulitate de drept şi nulitate
judiciară.
Nulitatea de drept operează în virtutea legii independent de intervenţia instanţei judecătoreşti.
Nulitatea judiciară este cea enunţată de instanţele judecătoreşti.
Cauze de nulitate
Distingem între cauze de nulitate relativă şi cauze de nulitate absolută.
A. -Cauze de nulitate absolută
1. Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă a persoanelor în
următoarele cazuri:
a) nerespectarea unei incapacităţi speciale impusă pt ocrotirea unui interes obştesc ( Codul Civil);
b) lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului specialităţii
capacităţii de folosinţă;
2. Nevalabilitatea obiectului actului juridic
3. Lipsa cauzei actului juridic sau situaţia în care aceasta e ilicită sau imorală
4. Nerespectarea formei cerute ad validitatem
5. Lipsa autorizaţiei administrative sau nevalabilitatea acesteia
6. Fraudarea legii şi încălcarea ordinii publice
B. -Cauze de nulitate relativă
 1. Existenţa viciilor de consimţământ
2. Lipsa discernământului
3. Lipsa capacităţii de exerciţiu
4. Alte situaţii în care actul juridic a fost încheiat cu nerespectarea unor indicaţii legale
prevăzute în scopul ocrotirii unor interese particulare
-Regimul juridic al nulităţii
Prin el înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau relativă după caz. În
esenţă, regimul juridic al nulităţii priveşte următoarele aspecte:
1. cine poate invoca nulitatea
2. cât timp poate fi invocată nulitatea
3. dacă nulitatea poate fi acoperită sau nu prin confirmare.
A. Regimul juridic al nulităţii absolute
1. poate fi invocată de oricine are interes şi poate fi luată în considerare din oficiu.
2. este inprescriptibilă (acţiunea în nulitate absolută poate fi introdusă oricând).
3. nu poate fi acoperită prin confirmare.
B. Regimul juridic al nulităţii relative
1. poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea a.j.c.
2. acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă; de regulă, e termenul general de 3 ani.
3. poate fi confirmată expres sau tacit.
-Efectele nulităţii
Prin ele înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. Sunt guvernate de
următoarele principii:
a) principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
b) principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii a.j.c
c) principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.
a) Principiul retroactivităţii. Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte
numai pt viitor, ci şi pt. trecut; adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii a.j.c.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din principiul legalităţii în sensul că restabilirea
legalităţii încălcată la încheierea a.j.c. impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv.
Excepţii: există unele cazuri în care pt. anumite raţiuni sunt menţinute efectele produse între
momentul încheierii a.j.c. şi momentul anulării acestuia, deci cazuri în care nulitatea produce efecte
numai pt. viitor.
1. păstrarea de către posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer, al fructelor culese
anterior anulării ( Codul Civil).
2. cazul căsătoriei putative , în sensul că efectul retroactiv al declarării nulităţii
căsătoriei este înlăturat faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei şi care va
păstra statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii
căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei rămâne definitivă.
3. cazul declarării unei societăţi comerciale înregistrată în regimul comerţului. Potrivit
art. 58 din Legea 31/1990 a societăţilor comerciale, pe data la care hotărârea judecătorească de
declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv.
b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii a.j.c. reprezintă acea regulă de
drept potrivit căreia tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părţile
raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest principiu e consecinţa
principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi totodată apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui
practice.
 Excepţii: constituie excepţii de la acest principiu, acele situaţii în care, din anumite raţiuni,
prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot
sau în parte.
1. cazul incapabilului ţinut să restituie prestaţiile primite doar în măsura îmbogăţirii sale.
2. cazul aplicării principiului potrivit căreia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de
propria culpă pt a obţine protecţia unui drept.
3. menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă.
Justificarea acestei excepţii constă în imposibilitatea obiectivă de restabilire a situaţiei anterioare.
c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial reprezintă
regula de drept potrivit căreia anularea actului iniţial primar atrage anularea actului subsecvent următor
datorită legăturii sale cu primul.
Excepţii: sunt considerate excepţii acele situaţii în care pt anumite raţiuni anularea actului
juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic următor, ci acesta din urmă e menţinut deşi se află în
strânsă legătură cu actul desfiinţat.
1. cazul prevăzut în Codul Civil. Este ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl
înstrăinează printr-un act lovit de nulitate după care dobânditorul din acest act înstrăinează bunul unui
terţ de bună-credinţă, iar ulterior primul act juridic e anulat.
2. cazul - deşi cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere după anularea
hotărârii declarative de moarte înapoierea bunurilor sale, totuşi dobânditorul cu titlu oneros nu e
obligat să le înapoieze decât dacă se va dovedi că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă e
în viaţă.
Reguli de drept care înlătură regula „ceea ce este nul produce efecte nule”
Aceste reguli sunt următoarele:
1) principiul conversiunii a.j.c;
2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius);
3) principiul răspunderii civile delictuale.
1) principiul conversiunii. Conversiunea a.j. înseamnă înlocuirea unui act nul cu un act
valabil. Pt. a opera conversiunea, se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil;
b) unul din acte să fie anulat efectiv şi total;
c) actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate şi acestea să se regăsească
în chiar cuprinsul actului anulat;
d) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.
Având în vedere aceste condiţii rezultă că nu e vorba de conversiune în următoarele situaţii:
- în cazul în care unele clauze sunt menţinute, iar altele anulate, deci în caz de nulitate
parţială;
- actul nu e încă anulat bucurându-se de prezumţia de validitate;
- actul apare nul datorită denumirii greşite dare de părţi;
- în cazul novaţiei;
- în cazul refacerii actului;
- în cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei
nerespectate.
Aplicaţii ale conversiunii:
a) Cazul manifestării de voinţă care e nulă ca vânzare-cumpărare, dar valorează antecontract de
vânzare-cumpărare.
b) Cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate însă valabil ca act de revocare a legatului ce avea
ca obiect bunul ce forma obiect şi al actului de înstrăinare anulat.
 c) Cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor nul ca atare însă valabil
ca act de acceptare a moştenirii.
2) Principiul validităţii aparenţei în drept înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-
o situaţie de eroare comună obştească. O aplicaţie a acestui principiu e consacrată în art. 7 din Legea
119/1996 privind actele de stare civilă: „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat
în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă cu respectarea prevederilor prezentei legi sunt valabile
chiar dacă această persoană nu avea această calitate”.
3) Principiul răspunderii civile delictuale se referă la incapabilul minor. Între principiul
ocrotirii minorului, consacrat în Codul Civil („minorul care face o simplă declaraţie că este major are
acţiunea în resciziune”) şi principiul răspunderii civile delictuale are câştig de cauză cel de-al doilea,
ceea ce echivalează cu menţinerea actului anulabil fiind cea mai bună reparaţie a prejudiciului ce s-ar
produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului. În acest sens, Codul Civil dispune: „minorul
nu are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale”.

-Prescripţia extinctivă
Potrivit C.civil „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă
nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Prin urmare, prescripţia extinctivă este stingerea
dreptului la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
-Sub aspect terminologic, expresia „prescripţie extinctivă” este folosită în două accepţiuni:
- prin prescripţie extinctivă se desemnează instituţia de drept civil cu această denumire;
- prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de
prescripţie, adică dreptul de a cere de la debitor, prin intermediul instanţei, executarea
obligaţiilor care îi revin.
Normele juridice care formează instituţia prescripţiei extinctive se găsesc în mai multe acte
normative, in afara de Codul Civil.
Caracterul normelor care guvernează prescripţia extinctivă e imperativ, ceea ce înseamnă că
prescripţia extinctivă poate fi calificată ca o instituţie de ordine publică.
-Natura juridică a prescripţiei extinctive
-Prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, adică acţiunea intentată de
subiectul activ după împlinirea termenului de prescripţie va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce
echivalează cu refuzul compusului forţei de constrângere a statului solicitat de titularul dreptului
subiectiv supus prescripţiei extinctive. Pt. subiectul pasiv, împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă înseamnă inadmisibilitatea obligării sale la executarea obligaţiei prin darea unei hotărâri
care să poată fi pusă în executare silită. Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune
al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă, la data executării,
nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. O asemenea executare este valabilă, nefiind permisă
întoarcerea executării, ceea ce echivalează cu protecţia dreptului subiectiv civil pe această cale a
inadmisibilităţii restituirii. În concluzie, prescripţia extinctivă transformă dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă din perfecte înzestrate cu acţiune în justiţie, în imperfecte sau naturale asigurate
doar prin excepţie.
-Delimitarea prescipţiei extinctive
1. Delimitarea prescripţiei exctinctive de prescripţia achizitivă
Prescripţia achizitivă (uzucapiunea) reprezintă naşterea dreptului de proprietate sau a altui
drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană cu condiţiile şi termenul
prevăzut de lege.
Asemănări:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
 - ambele sunt sancţiuni de drept civil pt titularii drepturilor subiective civile inactive;
- ambele presupun termene;
- există unele reguli comune privind calculul termenului, întreruperea şi suspendarea
prescripţiei.
Deosebiri:
- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai multe şi mai scurte; termenele de prescripţie
achizitivă sunt mai lungi şi numai două (30 ani şi 10-20 ani);
- dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, prescripţia achizitivă
conduce la dobândirea unui drept real principal.
2. Delimitarea prescripţiei extinctive de decădere
Decăderea reprezintă stingerea dreptului subiectiv civil neexecutat în termenul prevăzut de
lege.
Asemănări:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene;
- ambele au efect extinctiv.
Deosebiri:
- prescripţia extinctivă stinge doar dreptul la acţiune în sens material; decăderea stinge
dreptul subiectiv civil;
- prescripţia extinctivă presupune termene lungi şi numeroase; decăderea presupune termene
mai puţine şi mai scurte.

3. Delimitarea prescripţiei extinctive de termenul extinctiv

Asemănări:
- ambele au efect extinctiv;
- ambele sunt instituţii de drept civil.
Deosebiri:
- ca izvor, termenele de prescripţie sunt numai legale spre deosebire de termenul extinctiv
care poate fi legal, convenţional sau jurisdicţional:
- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune, termenul extinctiv marchează stingerea chiar
a dreptului subiectiv civil;
- termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul părţilor, termenul de prescripţie extinctivă
nu poate fi modificat în acest mod.
-Efectul prescripţiei extinctive
Potrivit opiniei dominante în literatura de specialitate, prescripţia extinctivă stinge doar dreptul
la acţiune în sens material, nu şi dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă. În sprijinul acestei
opinii, pot fi aduse următoarele argumente:
- argumentul de interpretare gramaticală „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se
stinge prin prescripţie”;
- argumentul de interpretare logică : „instanţa judecătorească, în cazul în care constată ca
fiind temeinic justificate cauzele pt care termenul prescripţiei a fost depăşit, poate să
dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea
silită”;
În concluzie, vom reţine că dreptul subiectiv civil supravieţuieşte împreună cu obligaţia
corelativă. De asemenea, vom reţine imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual.
-Principiile prescripţiei extinctive
1. Primul principiu consacrat . Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept
principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Acest principiu este o aplicaţie a
regulii- accesoriul urmează soarta principalului. Consacrarea expresă a acestui principiu în materia
prescripţiei extinctive înseamnă consacrarea implicită a consecinţelor ce decurg din el, şi anume:
a) imprescriptibilitatea dreptului subiectiv civil principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului accesoriu;
b) stingerea dreptului la acţiune privind un drept accesoriu nu atrage şi stingerea
dreptului la acţiune privind dreptul principal.
2. Al doilea principiu consacrat . În cazul când un debitor este obligat la prestaţii
succesive, dreptul cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.
-Domeniul prescripţiei extinctive
-Prin domeniul prescripţiei extinctive, înţelegem sfera drepturilor subiective civile ale căror
acţiuni cad sub incidenţa acestor instituţii. Prin determinarea domeniului prescripţiei extinctive, se
înţelege stabilirea drepturilor subiective civile prescriptibile extinctiv şi delimitarea acestora de cele
imprescriptibile extinctiv.
Sfera drepturilor subiective civile supuse prescripţiei extinctive se determină prin utilizarea
combinată a următoarelor criterii:
- natura drepturilor subiective civile în funcţie de care distingem între domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi domeniul prescripţiei extinctive în
categoria drepturilor personal nepatrimoniale;
- actul normativ care reglementează prescripţia, adică domeniul prescripţiei extinctive este
guvernat de Codul Civil, şi alte acte normative.
Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
Ca regulă generală, drepturile de creanţă se supun prescripţiei extinctive, deci sunt
prescriptibile. Această soluţie rezultă din C.civil: „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se
stinge prin prescripţie”.
Excepţii:
- acţiunea în restituirea sumelor depuse la C.E.C.
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de
persoane.
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
Ca regulă generală, drepturile reale principale sunt imprescriptibile extinctiv. Potrivit C.civil,
„dispoziţiile de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz,
abitaţie, servitute şi superficie”.
Acţiuni reale imprescriptibile:
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată;
- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate
publică;
- acţiunea în partaj ( Codul Civil);
- acţiunea negatorie prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată persoana care
pretinde că este titulara altui drept real asupra bunului respectiv (uzufruct, uz, abitaţie,
superficie), contestând existenţa acestuia;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;
- acţiunea în grăniţuire.
Acţiuni reale prescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată;
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazul prevăzut de Codul Civil, adică în caz de
avulsiune;
 - acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct, uz, abitaţie şi
servitute.
Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor personal nepatrimoniale
Drepturile personal patrimoniale sunt imprescriptibile extinctiv. Cu alte cuvinte, acţiunea în
justiţie e nelimitată în timp. Această regulă rezultă simplu argumentând per a contrario .
Excepţii:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil;
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei ;
- acţiunea în tăgada paternităţii ;
- acţiunea în stabilirea paternităţii .
Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive
1. Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
Problema care se pune e dacă este prescriptibilă sau nu apărarea dreptului subiectiv civil pe
calea excepţiei. Soluţia care s-a impus având în vedere caracterul normelor care reglementează
prescripţia extinctivă este aceea a necesităţii de a distinge între două situaţii:
a) dacă dreptul subiectiv civil poate fi apărat pe calea unei acţiuni în justiţie, iar această
acţiune e prescriptibilă, atunci şi excepţia poate fi apreciată ca prescriptibilă;
b) dacă acţiunea este imprescriptibilă, atunci şi apărarea dreptului subiectiv civil pe calea
excepţiei e tot imprescriptibilă.
2. Acţiunea în constatare ( Codul de Procedură Civilă)
Este acţiunea prin care reclamantul solicită instanţei judecătoreşti să constate existenţa unui
drept subiectiv al său faţă de pârât sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.
Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare,
soluţie care decurge din imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual.

3. Acţiunile mixte
Sunt acele acţiuni care au caracteristici de acţiuni reale, personale sau în constatare. În cazul
acţiunilor mixte, prescriptibilitatea se determină de la caz la caz în funcţie de scopul urmărit concret
prin acea acţiune.
4. Dualitatea de acţiune
Prin dualitatea de acţiune, înţelegem situaţia în care titularul unui drept subiectiv civil are la
dispoziţie două acţiuni, respectiv o acţiune personală întemeiată pe contract supusă prescripţiei
extinctive şi o acţiune reală – revendicarea bunului – prescriptibilă sau imprescriptibilă potrivit
Codului Civil.
5. Acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic civil
Potrivit C.civil, aceasta este o acţiune având un obiect patrimonial, adică e o acţiune
prescriptibilă.
6. Unele acţiuni în materie succesorală
Dreptul de opţiune succesorală este supus prescripţiei extinctive în temeiul Codului Civil, care
dispune că „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de un an socotit de la data
deschiderii succesiunii”. Acţiunea prin care se cere ieşirea din indiviziunea succesorală este
imprescriptibilă extinctiv. În acest sens, Codul Civil prevede că un moştenitor poate oricând cere
ieşirea din indiviziune.
Termene de prescripţie
Termenul de prescripţie extinctivă reprezintă intervalul de timp stabilit de lege în care trebuie
exercitat dreptul la acţiune în sens material sub sancţiunea pierderii acestui drept. Termenul de
prescripţie extinctivă are un început marcat de data la care termenul începe să curgă, o durată şi un
sfârşit marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.
Potrivit C.civil termenele de prescripţie sunt termene legale fiind stabilite numai de lege.
După vocaţie sau sfera lor de aplicare, termenele pot fi generale sau speciale.
După izvorul lor, sunt termene instituite de C.civil şi termene instituite de alte acte normative
(Codul de Procedură Civilă, etc.).
După mărimea sau întinderea lor, termenele pot fi mai mari decât termenul general de
prescripţie, egale cu termenul general de prescripţie sau termene mai mici decât termenul general de
prescripţie.
-Termene generale de prescripţie extinctivă
Este general acel termen de prescripţie care îşi găseşte aplicaţia practică ori de câte ori nu-şi
găseşte aplicaţie un termen special.
a) termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil acţiunilor personale. Termenul de
prescripţie extinctivă cu caracter general aplicabil raporturilor juridice obligaţionale este instituit de
C.civil potrivit căruia termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani. Caracteristica termenului de 3
ani de a fi un termen general de prescripţie extinctivă rezultă din următoarele împrejurări legislative:
- este primul termen de prescripţie instituit ;
- tot înC.civil sunt stabilite termene derogatorii de la acest termen de 3 ani, adică termene
speciale de prescripţie extinctivă.
b) termenul general de prescripţie extinctivă de 10 ani aplicabil acţiunilor reale prescriptibile
extinctiv. Termenul general de 10 de ani este prevăzut în Codul Civil care dispune că toate acţiunile
atât reale, cât şi personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pt care n-a stabilit un termen
de prescripţie se pot prescrie prin 10 de ani fără ca cel care invocă această prescripţie să fie obligat de a
produce vreun titlu şi fără să i se poată opună reaua-credinţă. Acest text se aplică acţiunilor reale
prescriptibile având în vedere şi dispoziţiile care dispune că dispoziţiile de faţă nu se aplică dreptului
la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie.
-Termene speciale de prescripţie extinctivă
Termene speciale aplicabile acţiunilor personal nepatrimoniale prevăzute în Codul Familiei:
- termenul de 6 luni aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii, calculat de la data când tatăl a
cunoscut naşterea copilului ;
- termenul de 1 an aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei,
calculat de la naşterea copilului;
- termenul de 6 luni aplicabil acţiunii în anularea căsătoriei .
Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale
Termene speciale prevăzute :
- termenul de 2 ani aplicabil unor raporturi de asigurare ;
- termenul de 6 luni aplicabil unor acţiuni în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie ;
- termenul de 3 ani şi termenul de 1 an care se aplică dreptului la acţiune privind anumite
sume aflate în depozit ;
- termenul de 60 de zile prevăzut potrivit căruia dreptul la acţiune privind sumele de bani
încasate din vânzarea biletelor pt spectacolele care nu au mai avut loc se prescrie în termen
de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul.
-Termene speciale prevăzute de Codul Civil:
- termenul de 6 luni aplicabil dreptului de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 al. 1;
- termenul de 1 an prevăzut : acţiunea vânzătorului pt complinirea preţului şi a
cumpărătorului pt scăderea preţului sau pt desfiinţarea contractului se prescriu printr-un an
din ziua contractului.
Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile unor acţiune reale:
 - termenul de 1 an prevăzut în Codul Civil în caz de avulsiune;
- termenul de 3 ani prevăzut de Codul de Procedură Civilă pt revendicarea unui imobil
adjudecat în cadrul procedurii urmăririi silite imoobiliare sau al pretinderii unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil;
- termenul de 1 an prevăzut în Codul de Procedură Civilă în cazul acţiunilor posesorului.
-Cursul prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive e stabilită în două texte de lege între
care nu există deosebire de fond, ci numai de formulare. Astfel, prescripţia începe să curgă de la data
când se naşte dreptul la acţiune, iar potrivit Codul Civil, nici o prescripţie nu poate începe a curge mai
înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere. În concluzie, regula generală privind
începutul prescripţiei extinctive este următoarea: prescripţia începe să curgă de la data naşterii
dreptului la acţiune.

-Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive

1) Începutul prescripţiei extinctive în ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu. Pt
dreptul pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data naşterii raportului
juridic. În acest sens, se prevede că în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului,
precum şi în acelea al căror termen de executare nu e stabilit prescripţia începe să curgă la data naşterii
raportului de drept. În legătură cu această regulă specială se impun următoarele precizări:
- prin expresia „în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului”, se înţelege
situaţia în care există un termen suspensiv, dar acesta e în favoarea creditorului care poate renunţa la
beneficiul termenului sau există o condiţie, dar aceasta e rezolutorie, ştiut fiind că ceea ce se datorează
sub condiţie rezolutorie se datorează pur şi simplu;
- prin expresia „în obligaţiile al căror termen de executare nu e stabilit” se înţelege situaţia
obligaţiilor în care termenul lipseşte cu desăvârşire.
2) Începutul prescripţiei extinctive în ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un
termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă. Pt dreptul afectat de un termen suspensiv sau de o
condiţie suspensivă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori
realizării condiţiei. În acest sens, se prevede că, dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu
termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia ori a expirat
termenul.
3) Începutul prescripţiei extinctive în ipoteza răspunderii civile pt. fapta ilicită . În cazul
acţiunii în răspundere pt. paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă de la data
conform când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea sau de la expirarea termenului prevăzut de lege. Caracteristica acestei reguli speciale de determinare
a începutului prescripţiei constă în stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate
începe să curgă, adică fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi al celui care răspunde de
ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea sau trebuia să cunoască aceste elemente
sau de la data expirării termenului prevăzut de lege.
4) Începutul prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative.
Potrivit C.civil, prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pt violenţă începe să curgă
de la data când aceasta s-a încheiat. În caz de viclenie sau eroare, ori în celelalte cazuri de anulare,
prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana
chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18
luni de la data încheierii actului. Regula specială prezintă două momente alternative: termenul de 18
luni nu e un termen de prescripţie, ci are rolul de a marca momentul obiectiv de la care totuşi
prescripţia începe să curgă.
 5) Începutul prescripţiei extinctive în ipoteza răspunderii pt. viciile ascunse ale lucrului,
lucrării sau construcţiei. În cazul răspunderii pt. viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei
prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea
termenului de garanţie pt. aceste vicii. În acest sens, se dispune că prescripţia dreptului la acţiune
privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau a unei lucrări executate începe să curgă de la data
descoperirii viciilor însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării.
-Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă
cel mai târziu la împlinirea a 3 ani de la predare. Precizări:
- aceste vicii se referă la viciile (defectele) lucrului, lucrării sau construcţiei şi nu sunt vicii
de consimţământ;
- se distinge între viciile ascunse ale unui lucru transmis sau lucrării executate şi prescripţia
pt viciile construcţiei;
- viciile pot fi aparente sau ascunse.
Termenul de 1 an şi cel de 3 ani nu sunt termene de prescripţie, ci termene de garanţie legală
care marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei extinctive.
6) Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive:
- regula : prescripţia dreptului la acţiune privind sumele de bani consemnate sau depuse la
intituţiile de bancă, credit şi economie pe seama statului începe să curgă de la data consemnării ori
depunerii;
- regula specială: prescripţia dreptului la acţiune privind sumele de bani încasate din
vânzarea biletelor pt spectacolele care nu au mai avut loc începe să curgă de la data când urma să aibă
loc spectacolul;
- prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe că curgă potrivit Codul Civil de la data
deschiderii moştenirii;
- prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii începe să curgă de la data când tatăl a cunoscut
naşterea copilului;
- prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă de
la data naşterii copilului;
- prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data primului act de tulburare al posesiei.

Suspendarea prescripţiei extinctive

Reprezintă acea modificare a cursului acesteia care constă în oprirea de drept a curgerii
termenului de prescripţie pe timpul cât durează situaţiile limitativ (expres) prevăzute de lege care îl
pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.
-Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:
1) sunt legale, adică sunt stabilite numai prin lege;
2) sunt limitative, ceea ce înseamnă că sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind
susceptibile de aplicare prin analogie;
3) produc efecte de drept.
Potrivit C.civil prescripţia este suspendată:
1) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte
de întrerupere;
2) pe timpul cât creditorul sau debitorul fac parte din forţele armate ale României şi acestea
sunt puse pe picior de război;
3) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit cu privire la
despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor
 de poştă şi telecomunicaţii însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni
socotit de la înregistrarea reclamaţiilor;
4) între ocrotitor şi ocrotit cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate (cazul tutelei);
5) cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi cât timp cel cu
capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele;
6) în raporturile dintre soţi pe timpul căsătoriei.
-Efectele suspendării prescripţiei extinctive
Distingem între efecte generale şi efecte speciale.
-Efectele generale
Potrivit C.civil, după încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul
scurs înainte de suspendare.
Pornind de la această dispoziţie legală se impune distincţia între efectul anterior cauzei de
suspendare, efectul pe durata cauzei de suspendare şi efectul ulterior cauzei de suspendare.
Anterior cauzei de suspendare, suspendarea nu produce nici un efect deoarece timpul scurs între
începutul prescripţiei extinctive şi data suspendării intră în calculul termenului de prescripţie.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea curgerii prescripţiei pe toată această
perioadă. Cu alte cuvinte, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.
Ulterior încetării cauzei de suspendare, efectul produs constă în reluarea cursului prescripţiei din
momentul în care el fusese oprit.
-Efectul special al suspendării prescripţiei extinctive
Potrivit C.civil, prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni
socotit de la data încetării cauzei de suspendare cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu
se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.
-Efectul special al prescripţiei extinctive nu se produce întotdeauna, ci doar în cazurile în care,
până la împlinirea termenului de prescripţie, a rămas mai puţin de 6 luni dacă termenul aplicabil de
prescripţie este mai mare de 6 luni şi dacă, până la împlinirea termenului de prescripţie, a rămas mai
puţin de o lună dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni.
-Întreruperea prescripţiei extinctive
Prin aceasta înţelegem modificarea cursului acesteia care constă în înlăturarea prescripţiei
scurse înainte de apariţia unei cauze de întrerupere (interuptive) şi începerea unei alte prescripţii
extinctive.
-Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere
juridice:
1) sunt legale în sensul că sunt stabilite numai prin lege;
2) sunt limitative, adică sunt de strictă interpretare şi aplicare nefiind susceptibile de
aplicare prin analogie;
3) produc efecte de drept.
-C.civil stabileşte următoarele cauze de întrerupere:
1) recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia (debitorului) – recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică;
2) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost
introdusă la o instanţă necompetentă. Cererea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie efectivă, adică făcută în scopul de a fi admisă. Retragerea sau perimarea
demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii;
b) să fie admisă printr-o hotărâre definitivă. Respingerea sau anularea cererii demonstrează
neîndeplinirea condiţiei.
-Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
 Potrivit C.civil, „întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care
a întrerupt-o”. După încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie. Natura noii
prescripţii care începe să curgă se determină în raport cu cauza de întrerupere. Astfel, dacă întreruperea
a operat prin efectul recunoaşterii, noua prescripţie este de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică
prescripţia dreptului la acţiune care este prescripţie de drept civil. Dacă întreruperea a operat prin
efectul cererii de chemare în judecată, noua prescripţie are un alt obiect şi anume dreptul de a cere
executarea silită, fiind deci o prescripţie de drept procesual civil.
-Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
-Prin aceasta, înţelegem beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din
motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie în cadrul termenului de prescripţie astfel încât
organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în fond cererea de chemare în judecată, deşi a fost
introdusă după împlinirea termenului de prescripţie. În acest sens, C.civil prevede că „instanţa
judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele
pt care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea
acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită”.
În această materie au existat şi reglementări speciale. Astfel, prin art. 13 din L18/1991 privind
fondul funciar au prevăzut că moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu
s-au aflat în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li
se cuvine din terenurile care au aparţinut autorilor lor.
Art. 5 din L112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice unor imobile cu destinaţie de
locuinţă trecute în proprietatea statului. Astfel, art. prevede că moştenitorii în sensul prezentei legi sunt
socotiţi drept acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii pt restituirea în natură a
apartamentelor sau pt acordarea de despăgubiri.
Art. 4 din L10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 1989. Succesibilii care, după data de 6.03.1945, nu au acceptat
succesiunea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pt bunurile care fac obiectul
acestei legi.
-Domeniul repunerii în termen
C.civil nu face o enumerare a cauzelor de repunere în termen, ci doar stabileşte în mod generic
domeniul repunerii în termen prin trimiterea la cauze temeinic justificate. Prin cauze temeinic
justificate, trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracter de forţă majoră, sunt
exclusive de culpă. Prin urmare, domeniul repunerii în termen începe acolo unde încetează culpa şi
încetează acolo unde începe forţa majoră.
În jurisprudenţă au fost considerate drept cauze care justifică repunerea în termen următoarele:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să
afle despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă
acţiunea în stabilirea paternităţii;
- executarea unei pedepse privative de libertate care nu a permis darea unui mandat pt
întreruperea prescripţiei.
În sistemul legilor 18/1991, 112/1995 şi 10/2001 a fost vorba de o repunere de drept în
termenul de acceptare al moştenirii care a operat în favoarea moştenitorilor foştilor proprietari.
-Termenul de repunere în termenul de prescripţie
Potrivit C.civil, cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de
la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie. Textul instituie două reguli:
a) durata termenului care e de o lună;
b) începutul acestui termen marcat de data încetării cauzei care justifică depăşirea termenului
de prescripţie.
 -Ca natură juridică, termenul de o lună e un termen de prescripţie extinctivă suspus regulilor
privind suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive.
-Efectul repunerii în termenul de prescripţie
Potrivit C.civil, prin repunerea în termenul de prescripţie este anihilat efectul extinctiv al
prescripţiei. Cu alte cuvinte, prescripţia e socotită ca neîmplinită.
Repunerea în termen permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei,
nerespingând acţiunea ca fiind prescrisă.
-Împlinirea sau calculul prescripţiei extinctive
Prin calculul sau împlinirea prescripţiei extinctive, înţelegem determinarea momentului în care
expiră termenul de prescripţie.
Regulile de calcul:
- când termenul de prescripţie e stabilit pe an sau pe luni, el se va împlini în ziua
corespunzătoare din ultimul an ori ultima lună. Dacă ultima lună nu are o zi
corespunzătoare, termenul se socoteşte în ultima zi a acelei luni.
- potrivit Codul Civil, termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Ziua în care
prescripţia începe să curgă nu intră în calcul.
- potrivit Codul Civil, prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din
urmă zile a termenului stabilit de lege.

Subiectele de drept civil

-Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice civile, se împart în două
categorii, respectiv persoane fizice şi persoane juridice.
-Persoana fizică.
Prin această noţiune, se desemnează omul privit ca titular de drepturi subiective civile şi
obligaţii civile.
-Capacitatea civilă a persoanei fizice.
Potrivit C.civil, capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Pornind de la această dispoziţie legală, vom defini capacitatea de folosinţă a persoanei fizice ca fiind
acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective
civile şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice:
- legalitate;
- generalitate;
- universalitate;
- inalienabilitate;
- intangibilitate;
- egalitate.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter ce constă în faptul că
legea reglementează toate aspectele referitoare la capacitatea de folosinţă, respectiv instituire, început,
conţinut şi încetare.
Generalitatea capacităţii de folosinţă e acel caracter ce constă în faptul că, prin capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice se exprimă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile.
Prin inalienabilitatea capacităţii de folosinţă se înţelege însuşirea acestei capacităţi de a nu
putea forma obiect de renunţare în tot sau în parte şi nici obiect de înstrăinare. În acest sens, C.civil
prevede că „nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă”.
 Prin intangibilitatea capacităţii de folosinţă se desemnează acea caracteristică a acesteia de a nu
i se putea aduce limitări decât în cazurile strict prevăzute de lege. În acest sens, C.civil prevede că
„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege”.
Egalitatea capacităţii de folosinţă constituie concretizarea în această materie a principiului
legalităţii în faţa legii civile.
Universalitatea capacităţii de folosinţă e însuşirea acesteia de a fi recunoscută tuturor
oamenilor. Potrivit C.civil, „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice-de la nastere.
Potrivit art. 7 al. 1 din D31/1954, „capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei”. De la
această regulă, există însă o excepţie în sensul că „drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune cu condiţia ca el să se nască viu”. Această excepţie cunoscută sub numele de capacitate de
folosinţă anticipată se aplică dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
1) să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligaţiile civile pt acesta;
2) copilul să se nască viu şi nu viabil.
Dispoziţiile legale referitoare la recunoşterea capacităţii de folosinţă a copilului conceput
trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 61 din Codul Familiei, care reglementează timpul legal al
concepţiei, cuprins între a 300a şi a 180a zi dinaintea naşterii copilului.
Art. 61 din Codul Familie instituie două prezumţii:
1) prezumţia celei mai lungi gestaţii (300 de zile) şi a celei mai scurte gestaţii (180 de
zile). Aceasta este o prezumţie legală absolută.
2) prezumţia că era posibilă concepţiunea copilului în oricare din zilele cuprinse în
intervalul dintre a 300a zi şi a 180a zi dinaintea naşterii. Această prezumţie este o
prezumţie legală relativă în sensul că este admisibilă proba care tinde a dovedi că era
posibilă concepţiunea numai într-o anumită porţiune a intervalului de 121 de zile.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Este dat de aptitudinea Este dat de aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii
civile. Întinderea reală a conţinutului se determină prin luarea în consideraţie a îngrădirilor acestei
capacităţi stabilite prin diverse acte normative. Îngrădirile capacităţii de folosinţă nu pot exista decât în
cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege ce pot fi calificate ca incapacităţi speciale de drept
civil.
După finalitatea lor, există incapacităţi civile cu carcter de sancţiune şi incapacităţi civile cu
caracter de măsuri de protecţie sau de ocrotire.
După modul cum operează, incapacităţile pot fi incapacităţi care operează de drept, deci în
puterea legii, şi incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi
irevocabilă.
După izvorul lor, distingem între incapacităţi stabilite de legea civilă şi incapacităţi stabilite de
legea penală.
Incapacităţi civile cu caracter de sancţiune
Există două categorii:
1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală (interzicerea drepturilor părinteşti;
interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator)
2) îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă. Includem în această categorie
decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile stabilite de Codul Civil în materie succesorală.
Potrivit art. 655 din Codul Civil sunt nedemni de a succede şi prin urmare exclusiv de la succesiune
următorii:
- condamnatul pt că a omorât sau a încercat să-l omoare pe defunct;
- acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală declarată de judecată calomnioasă;
 - moştenitorul major care a avut cunoştinţă de omorul defunctului şi nu a denunţat aceasta
justiţiei. Art. 703 şi 712 din Codul Civil.
Incapacităţi civile cu caracter de protecţie sau de ocrotire
Legiuitorul a instituit aceste măsuri în scopul de a proteja anumite categorii de persoane aflate
în situaţii speciale. Aceste incapacităţi sunt prevăzute în Codul Civil şi în Codul Familiei.
Potrivit art. 806 din Codul Civil, minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici un fel prin
donaţie sau testament de bunurile sale.
Potrivit art. 807 din Codul Civil, minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate
din bunurile sale de care, după lege, poate dispune majorul.
Potrivit art. 128 din Codul Familiei este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul sau o
rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui de o parte şi minor de altă parte.
Potrivit art. 133 al. 3 din Codul Familiei, minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare
donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia.

Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia, data morţii fiind
considerată data încetării capacităţii de folosinţă. Poate fi vorba de o moarte fizic constatată sau
declarată pe cale judecătorească.
Declararea judecătorească a morţii
Deosebim două situaţii:
1) Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei
Condiţii de fond:
- să existe o hotărâre definitivă prin care s-a declarat dispariţia care să fi fost afişată în extras
la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile;
- de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel
puţin 6 luni;
- de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani.
2) Declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei
Trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională care îndreptăţeşte a se presupune
decesul;
- să fi trecut cel puţin un an de la data când a avut loc împrejurarea în care a dispărut
persoana respectivă.
Procedura declarării dispariţiei
Pt declararea judecătorească a dispariţiei este necesar ca de la data ultimelor ştiri din care
rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin un an.
Dacă data ultimelor ştiri nu se cunoaşte cu certitudine, termenul de un an se va socoti de la
ultima zi a lunii în care se plasează ultimele ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă sau, după caz,
ultima zi a anului calendaristic în care se plasează ultimel ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă.
Competentă să soluţioneze cererea e instanţa în a cărei rază teritorială a avut loc ultimul
domiciliu dispărutul. Preşedintele instanţei va dispune ca prin organele poliţiei şi primăriei să se
culeagă informaţii cu privire la cel dispărut şi să se afişeze cererea la ultimul domiciliu al dispărutului
şi la primărie. De asemenea, se va sesiza autoritatea tutelară pt numirea unui termen de judecată cu
citarea părţilor şi participarea obligatorie a procurorului.
Hotărârea judecătorească de declararea dispariţiei rămasă definitivă are ca efect constatarea
îndeplinirii unei condiţii de fond necesare şi prealabile declarării judecătoreşti a morţii în situaţia de
drept comun. O asemenea hotărâre nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei
dispărute.
Procedura declarării judecătoreşti a morţii
Instanţa competentă să soluţioneze cererea de declarare judecătorească a morţii este instanţa în
a cărei rază teritorială a avut loc ultimul domiciliu dispărutul. Procedura de soluţionare a cererii de
declarare a morţii e identică cu cea de declarare a dispariţiei.
Hotărârea declarativă de moarte trebuie să conţină în mod obligatoriu data morţii.
Dacă din probele administrative rezultă că moartea a avut loc într-o anumită zi, atunci data
morţii va fi acea zi. Dacă această zi nu se poate stabili, instanţa va stabili ca dată a morţii ultima zi a
termenului de patru ani în ipoteza declarării morţii precedată de declararea dispariţiei sau, după caz,
ultima zi a termenului de un an în ipoteza morţii neprecedată de declararea dispariţiei.
Hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactiv în sensul că persoana dispărută este
considerată că a murit la data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii. După rămânerea definitivă,
hotărârea declarativă de moarte se comunică serviciului de stare civilă pt efectuarea menţiunilor
corespunzătoare.

Anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte

Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată şi este de competenţa instanţei care a
pronunţat hotărârea declarativă de moarte. Judecata se face de urgenţă cu citarea părţilor şi ascultarea
concluziilor procurorului.
Efecte produse de anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte:
- se înlătură retroactiv încetarea capacităţii de folosinţă;
- cel declarat mort poate cere înapoierea bunurilor sale

29.03.2005
Situaţia comorienţilor şi codecedaţilor
Comorienţii sunt persoane care au decedat în aceleaşi împrejurări fără să se poată stabili dacă
nu a supravieţuit celeilalte.
Art. 21 din D31/1954 instituie prezumţia morţii concomitente a acestei persoane care-şi găseşte
aplicarea atât în cazul în care moartea a fost constatată în mod direct, cât şi în cazul în care ar fi vorba
de o moarte constatată pe cale judecătorească.
Legea nu acoperă şi situaţia codecedaţilor, adică a persoanelor care au murit în împrejurări
diferite, dar produse în acelaşi timp fără a se putea stabili care dintre ele a murit mai înainte. Pt
identitate de raţiune se admite că şi în această situaţie se aplică regula înscrisă în art. 21 din D31/1954,
deci urmează a se considera că persoanele în cauză au decedat în acelaşi moment.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Reprezintă acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a
dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin
încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu prezintă următoarele caractere juridice:
1) legalitatea: ceea ce presupune că tot ce ţine de capacitatea de exerciţiu este de domeniul
executiv al legii;
2) generalitatea: acest caracter se referă la conţinutul capacităţii de exerciţiu, adică la
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate avea persoana fizică;
3) inalienabilitatea: nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exerciţiu;
4) intangibilitatea: potrivit art. 6 al. 1 din D31/1954, „nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în
parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege”;
 5) egalitatea: ceea ce înseamnă că fiecare persoană fizică are capacitate de exerciţiu fără
deosebire de rasă, sex, naţionalitate, etc.
Din perspectiva capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice trebuie să deosebim trei situaţii:
a) Lipsa capacităţii de exerciţiu
Potrivit art. 11 al. 1 din D31/1954, „sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, minorii care nu au
împlinit 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească”.
Pt cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie de reprezentanţii legali.
Reprezentanţii legali sunt, după caz, părinţii, tutorii sau curatorii.
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu poate încheia singură următoarele acte juridice:
actele de conservare, actele mărunte.
Lipsa capacităţii de exerciţiu încetează pt minor la împlinirea vârstei de 14 ani, când
dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă sau la moartea acestuia. Pt interzisul judecătoresc lipsa
capacităţii de exerciţiu încetează prin ridicarea interdicţiei sau prin moartea acestuia.
b) Capacitatea de exerciţiu restrânsă
Potrivit art. 9 din D31/1954, „minorul care a împlinit 14 ani, dobândeşte capacitate de exerciţiu
restrânsă”. Actele juridice ale acestuia se încheie personal cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor
legali.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă reprezintă aptitudinea minorului între 14-18 ani de a dobândi
şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea
anumitor acte juridice civile.
Minorul între 14 – 18 ani poate încheia următoarele acte juridice civile: actele juridice pe care
le poate încheia şi până la vârsta de 14 ani; actele de administrare cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal; actele de dispoziţie cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii
tutelare.
Acte interzise minorului între 14 – 18 ani
Potrivit art. 133 al. 1 din Codul Familiei, „minorul nu poate să facă nici chiar cu încuviinţare
donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia”. Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o
rudă în linie dreaptă orifraţii sau surorile tutorelui pe de o parte şi minor pe de altă parte (art. 128 din
Codul Familiei).
c) Capacitatea de exerciţiu deplină
Reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de
a-şi asuma şi executa obligaţii civile încheind singură şi personal toate actele juridice civile.
Potrivit art. 8 din D31/1954, „capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana
devine majoră”. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitate de exerciţiu deplină. În
conţinutul ei, capacitatea de exerciţiu deplină cuprinde aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor
fizice de a încheia toate actele juridice civile prin care dobândesc ori exercită drepturi subiective civile
sau îşi asumă şi execută obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează prin moarte (o dată cu pierderea capacităţii de
folosinţă), prin punere sub interdicţie judecătorească sau prin anularea căsătoriei înainte ca femeia să fi
împlinit 18 ani.
În cazul nerespectării regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu, sancţiunea care intervine
este nulitatea relativă a actului juridic civil.
Ocrotirea persoanei fizice
Ocrotirea părintească. Prin aceasta înţelegem mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care
drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana minorului şi la bunurile acestuia se exercită, respectiv se
îndeplinesc de către părinţii săi.
Principiile ocrotirii părinteşti:
 - drepturile părinteşti sunt exercitate numai în interesul minorului;
- părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de minor;
- părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de orice copil minor indiferent că acesta este din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie;
- părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor
părinţilor (principiul separaţiei patrimoniale);
- exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii.
Regula este că ocrotirea părintească se realizează prin ambii părinţi. Pe cale de excepţie,
ocrotirea părintească se realizează numai prin unul din părinţi dacă celălalt e decedat, pus sub
interdicţie judecătorească, decăzut din drepturile părinteşti.
Ocrotirea părintească are în conţinutul ei două laturi: latura personală care are în vedere strict
persoana minorului şi latura patrimonială care se referă la administrarea bunurilor minorului şi
reprezentarea acestuia în actele juridice civile ori încuviinţarea actelor minorului de 14 ani.
Pt modul în care părinţii îşi îndeplinesc atribuţiile părinteşti, ei pot răspunde civil, penal ori
contravenţional.
Tutela minorului
Reprezintă mijlocul de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea părintească.
Tutela reprezintă următoarele caractere juridice:
- legalitate: ceea ce înseamnă că instituirea tutelei, numirea tutorelui, conţinutul ocrotirii prin
tutelă şi încetarea acesteia sunt stabilite de lege;
- obligativitate: sarcina tutorelui este o sarcină obligatorie ceea ce înseamnă că persoana
desemnată ca tutore nu poate renunţa la aceasta decât în mod excepţional;
- gratuitate: deşi tutela este, de regulă, o sarcină gratuită, în anumite cazuri excepţionale,
autoritatea tutelară poate stabili o renumeraţie pt tutore;
- personalitate: tutela este intuitu persone.
Principiile tutelei:
- tutela se exercită numai în interesul minorului;
- există autonomir patrimonială între patrimoniul tutorelui şi al minorului ocrotit;
- tutela se exercită sub controlul permanent al autorităţii tutelare.
Tutela se deschide în cazul în care ambii părinţi sunt decedaţi, sunt necunoscuţi, decăzuţi din
drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească sau declaraţi morţi sau dispăruţi.
Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară din oficiu sau la cererea persoanei
interesate.
Tutore poate fi orice persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
Ocrotirea minorului prin tutelă are în conţinutul ei latura personală şi latura patrimonială care
constă în administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia în actele juridice civile sau
încuviinţarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului de 14 ani.
Tutela încetează prin moartea tutorelui, îndepărtarea de la tutelă, la cererea sa şi în cazul în care
persoana devine majoră.
Curatela minorului
Este mijlocul juridic temporar şi subsidial de ocrotire a minorului.
Ca natură juridică, curatela este o tutelă substituită ad-hoc.
Cazuri de instituire:
- în situaţia existenţei unei contrarietăţi de interese între minor şi reprezentantul sau
ocrotitorul său legal;
- în cazul înlocuirii unui tutore cu un alt tutore;
- în cazul punerii sub interdicţie a minorului;
- în cazul în care părintele sau tutorele este vremelnic împiedicat să se îngrijească de minor.
 Referitor la procedura instituirii curatelei, la conţinutul acesteia şi la încetarea curatelei se
aplică regulile de la tutelă.
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţie judecătorească
Prin interdicţie judecătorească se înţelege măsura de ocrotire care poate fi depusă numai de
instanţa de judecată faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pt a se îngriji de
interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea capacităţii de exerciţiu şi
instituire tutelei.
Condiţii de fond necesare punerii sub interdicţie:
- persoana fizică să fie lipsită de discernământ;
- cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia sau debilitatea mintală;
- lipsa discernământului să nu-i permită persoanei fizice să se îngrijească de interesele sale.
Procedura punerii sub interdicţie a persoanelor fizice
Punerea sub interdicţie se poate solicita de oice persoană interesată. Instanţa competentă este
instanţa în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei care urmează să fie pusă sub interdicţie.
Procedura cuprinde două faze: faza necontradictorie în care sunt pregătite elementele necesare
celei de-a doua faze respectiv faza contradictorie care îmbracă forma unui proces civil cu următoarele
particularităţi: judecata se face cu participarea obligatorie a procuratorului (D31/1954) şi interogatoriul
pârâtului este obligatoriu.
Instanţa pronunţă o hotărâre de admitere sau de respingere a cererii.

05.04.2005
Efectele punerii sub interdicţie judecătorească a persoanei fizice
1) lipsa totală de capacitate de exerciţiu. Acest efect se manifestă în mod diferit în
funcţie de capacitatea pe care o avea persoana fizică la data punerii sub interdicţie. Dacă persoana pusă
sub interdicţie e un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de exerciţie se produce la data când
persoana va împlini 14 ani şi nu la data rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicţie. Dacă
cel pus sub interdicţie e un minor între 14 şi 18 ani, acesta va fi lipsit de capacitatea de exerciţiu
restrânsă. Dacă persoana pusă sub interdicţie judecătorească e majoră, va fi lipsită de capacitate de
exerciţiu deplină.
2) instituirea tutelei interzisului judecătoresc. Hotărârea de punere sub interdicţie
judecătorească se va comunica autorităţii tutelare pt desemnarea unui tutore. Ridicarea acestei măsuri
de punere sub interdicţie judecătorească se face doar în situaţia în care au încetat cauzele care au
determinat luarea acestei măsuri. Instanţa va pronunţa în acest sens, o hotărâre după ascultarea
prealabilă a concluziilor procurorului.
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
Ca măsură de ocrotire, curatele persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu intervine în
următoarele situaţii:
- dacă din cauza vârstei înaintate a bolii sau a unei infirmităţi fizice o persoană deşi capabilă
nu poate personal să-şi apere propriile interese;
- dacă din cauza bolii sau din alte motive o persoană deşi capabilă nu-şi poate administra
singură patrimoniul;
- dacă din cauza bolii, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în
numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează;
- dacă o persoană este obligată să lipsească mult timp de la domiciliu şi nu a numit un
mandatar general;
- dacă o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatar general.
Toate aceste situaţii sunt prevăzute expres de lege în Codul Familiei.
În afara de aceste situaţii, mai există următoarele forme de curatelă:
 - curatela succesorală notarilă care e instituită doar dacă nu e numit un custode al succesiunii;
- curatele moştenirii acceptate sub beneficiul de inventar de moştenitorul unic;
- curatela surdo-mutului (art. 816 din Codul Civil).
Instituirea curatelei se face la cerere sau din oficiu. Comptenţa aparţine autorităţii tutelare de la
domiciliul persoanei reprezentate.
Curatele încetează prin încetarea funcţiei curatorului sau prin încetarea măsurii curatelei.
Funcţia curatorului poate înceta prin consimţământul persoanei reprezentate, ceea ce echivalează cu
revocarea mandatului sau poate înceta la cerere prin înlocuirea sa cu o altă persoană. Măsura curatelei
poate înceta şi la încetarea cauzelor care au determinat instituirea ei sau la decesul persoanei ocrotite.
Identificarea persoanei fizice
Prin aceasta înţelegem individualizarea omului în raporturile juridice civile, deci determinarea
poziţiei sale în viaţa juridică. În dreptul civil, principalele atribute de identificare sunt numele,
domiciliul şi starea civilă.
Atributele de identificare prezintă următoarele caractere juridice:
- au ca obligaţie corelativă acea obligaţie generală şi negativă de a nu li se aduce atingere ce
revine tuturor celorlalte subiecte de drept;
- sunt inalienabile;
- sunt insesizabile;
- sunt imprescriptibile extinctiv cu excepţia unor acţiuni de stare civilă şi sunt
imprescriptibile achizitiv;
- aparţin oricărei persoane fizice.
Numele
Reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi
individualizat în familie şi societate prin cuvinte stabilite în condiţiile legii cu această semnificaţie.
Potrivit art. 12 al. 2 din D31/1954, prin nume se înţelege numele de familie şi prenumele.
Caractere juridice:
- legalitatea: numele e recunoscut de lege şi condiţiile dobândirii, modificării sau schimbării
numelui sunt stabilite de lege;
- generalitatea: numele constă într-o serie de aptitudini abstracte;
- egalitatea: regimul juridic al numelui este acelaşi pt orice persoană fizică;
- inalienabilitatea: nu se poate renunţa la nume;
- intangibilitatea: nici o persoană nu poate fi lipsită de folosinţa sau exerciţiul dreptului la
nume;
- universalitatea: orice persoană are dreptul la nume, stabilit sau dobândit potrivit legii;
- imprescriptibilitatea: dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv;
- opozabilitatea erga omnes: dreptul la nume e un drept personal nepatrimonial opozabil
tuturor, este deci un drept absolut;
- personalitatea: numele de familie nu poate fi exercitat prin reprezentare, ci doar personal de
titularul său;
- unitatea: deşi e alcătuit din nume de familie şi prenume, totuşi numele individualizează o
singură persoană.
Stabilirea numelui de familie
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite trei ipoteze
de stabilire a numelui de familie:
1) Ipoteza copilului din căsătorie. În cazul în care părinţii au nume de familie comun,
copilul va avea în mod obligatoriu acest nume. În cazul în care părinţii nu au nume de familie comun,
atunci stabilirea numelui de familie se face prin învoiala părinţilor, învoială ce trebuie consemnată într-
o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci când părinţii nu se înţeleg, stabilirea numelui de
familie se face de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea prin dispoziţie scrisă după
ascultarea prealabilă a părinţilor. Prenumele copilului din căsătorie se stabileşte la data înregistrării
naşterii pe baza declaraţiei făcută de cel care declară naşterea copilului.
2) Ipoteza copilului din afara căsătoriei. În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită
filiaţia numai faţă de un părinte, atunci dobândeşte numele de familie al acestuia. Dacă, la naştere,
copilul din afara căsătoriei e recunoscut de ambii părinţi, numele de familie se stabileşte ca în situaţia
în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie ai cărui părinţi nu au nume de
familie comun.
3) Ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi. Numele de familie se stabileşte pe
cale administrativă prin dispoziţia primarului din localitatea în care se înregistrează naşterea.
Modificarea numelui de familie
Reprezintă înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în starea civilă a persoanei.
1. Stabilirea filiaţiei copilului născut din părinţi necunoscuţi. Dacă, ulterior, prin
recunoaşterea voluntară sau prin acţiune în justiţie, se stabileşte filiaţia acestui copil faţă de unul sau
ambii părinţi, atunci el îşi schimbă starea civilă în sensul că din copil născut din părinţi necunoscuţi
devine copil cu filiaţia stabilită faţă de unul sau ambii părinţii.
2. Stabilirea filiaţiei copilului din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte. În cazul în
care filiaţia a fost stabilită şi faţă de al doilea părinte, instanţa va putea încuviinţa acestuia să poarte
numele de familie.
3. Schimbări generate de adopţie. Prin adopţie, copilul dobândeşte numele de familie al
celui care îl adoptă. Dacă adopţia se face de soţi care nu au nume de familie comun, adoptatul va lua
fie numele de familie al unuia dintre adoptatori, fie numele lor reunite.
4. Alte schimbări pot fi generate şi de instituţia căsătoriei.
Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui pe cale administrativă
Schimbarea numelui de familie reprezintă înlocuirea numelui de familie la cerere, printr-o
decizie administrativă. Ca procedură, se adresează o cerere în acest sens la primăria de domiciliu,
motivată şi însoţită de o serie de acte civile. Cererea se publică în extras pe cheltuiala solicitantului în
Monitorul Oficial al României, partea a III-a cu anumite excepţii. În 30 de zile de la publicare orice
persoană care are interes poate să facă o poziţie în scris şi motivat la aceeaşi primărie. Cererea este
înaintată de către primărie prin organele de poliţie inspectoratului naţional pt evidenţa persoanelor din
subordinea ministerului adminstraţiei publice. Cererea se soluţionează prin decizie motivată în maxim
60 de zile de la primirea dosarului. Decizia se trimite primăriei competente. În caz de admitere, decizia
de schimbare a numelui se înscrie prin menţiune pe marginea certificatului de naştere dată de la care se
produc şi efectele juridice ale schimbării numelui pe cale administrativă. Dovada schimbării numelui
se face cu decizia de admitere a cererii sau cu certificatul eliberat în baza acestei decizii. În caz de
respingere, decizia se comunică solicitantului putând fi contestată în termen de 30 de zile la ministerul
administraţiei publice.
Retranscrierea numelui de familie
Persoana al cărui nume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă sau cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea prin menţiune pe aceste acte a numelui de
familie tradus sau cu ortografia limbii materne atât la rubricile privind pe titular, cât şi la cele
referitoare la părinţii săi. Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor în păstrarea căruia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Înscrierile
retranscrierii numelui se comunică organelor locale de poliţie în a căror rază teritorială domiciliază cel
în cauză. Dacă cererea e respinsă, petiţionarul poate face plângere la judecătoria locului de domiciliu
în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.

12.04.2005
 Domiciliul persoanei fizice
Potrivit art. 13 din D31/1954, domiciliul persoanei fizice e acela unde ea îşi are locuinţa
statornică şi principală. Domiciliul este acel atribut de identitate a persoanei fizice, care o
individualizează în spaţiu prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
Caractere juridice:
- stabilitate: prin acest caracter domiciliul se deosebeşte de reşedinţă;
- unicitate: la un moment dat o persoană fizică nu poate avea decât un singur domiciliu;
- obligativitate: orice persoană fizică este obligată să aibă un domiciliu.
După modul de stabilire, domiciliul e de trei feluri:
1) Domiciliul de drept comun. Înţelegem acel drept al persoanei fizice de a se individualiza în
spaţiu prin locuinţa sa statornică şi principală. Domiciliul de drept comun are ca titular persoana fizică
cu capacitate deplină de exerciţiu. Prin excepţie, domiciliu de drept comun poate avea ca titular
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Schimbarea domiciliului de drept comun. Potrivit legii, aceasta este o procedură administrativă.
Persoana care doreşte să-şi schimbe domiciliul e obligată ca în termen de 15 zile de la data mutării la
noua adresă să se prezinte la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor pt eliberarea unei noi
cărţi de identitate. Dovada domiciliului de drept comun se poate face cu cartea de identitate, document
ce se eliberează cetăţenilor români cu domiciliul în România la împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul
minorului sub 14 ani, dovada identităţii şi a domiciliului se face cu certificatul de naştere al acestuia şi
cu cartea de identitate a părintelui sau a reprezentantului legal.
2) Domiciliul legal. Reprezintă acel domiciliu stabilit de lege pt anumite categorii de
persoane. Potrivit legii, domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi cu care el
locuieşte statornic. Potrivit actualelor reglementări, minorul are domiciliul legal la părinţii săi, la
părintele cu care locuieşte statornic sau la tutore. Interzisul judecătoresc are domicliul legal la tutorele
său. Ocrotitul prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său dacă acesta are şi putere de
reprezentare.
Domicilul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei
fizice care realizează ocrotirea.
Dovada domiciliului legal se face prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care
realizează ocrotirea.
3) Domiciliul convenţional. Reprezintă locuinţa stabilită prin acordul de voinţă al părţilor unui
act juridic civil în vederea executării actului în acel loc sau pt soluţionarea litigiului şi comunicarea
actelor de procedură.
Reşedinţa persoanei fizice
Reprezintă acel atribut al persoanei fizice în spaţiu, prin indicarea locuinţei vremelnice şi
temporare. Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate; în schimb, ca şi în
cazul domiciliului, o persoană fizică nu poate avea la un moment dat decât o singură reşedinţă.
Reşedinţa se stabileşte potrivit principiului libertăţii aşa cum cer interesele persoanei fizice.
Dovada reşedinţei se face prin etichetă autocolantă lipită pe cartea de identitate.
Starea civilă a persoanei fizice
Reprezintă acel mijloc juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor
personale având această semnificaţie. Starea civilă reprezintă o sumă de calităţi personale sau, altfel
spus, reprezintă statutul civil al persoanei fizice.
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil
nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele prerogative:
- posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
- posibilitatea omului de a pretinde să fie individualizat de către alţii prin starea sa civilă;
 - posibilitatea de a recurge în caz de nevoie la forţa coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente dintre care unele
privesc situaţia familială, iar altele privesc sexul, vârsta, cetăţenia.
Înregistrele de stare civilă
Sunt operaţiuni juridice de consemnare în registrele de stare civilă a actelor sau faptelor de
stare civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate în condiţiile legii de
organele cu atribuţii de stare civilă.
Există două categorii de înregistrări în registrele de stare civilă:
1) întocmirea actelor de stare civilă (naştere, căsătorie, deces);
2) înscrierea de menţiuni marginale pe actele de stare civilă în următoarele situaţii: stabilirea
filiaţiei faţă de mamă; stabilirea filiaţiei faţă de tată; adopţia; divorţ; schimbarea numelui pe cale
administrativă.
Organizarea şi regulile înregistrărilor de stare civilă
Avem în vedere două aspecte în ceea ce priveşte organizarea:
1) Organele competente să efectueze înregistrări în registrele de stare civilă. Acestea sunt:
a) serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din subordinea consiliilor judeţene şi
consiliilor locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor prin
ofiţerii de stare civilă;
b) serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare pt naşterea sau decesul care
ar avea loc în tren, pe navă, aeronavă în timpul unei călătorii în interiorul ţării;
c) comandantul navei dacă naşterea, căsătoria sau decesul ar avea loc pe o navă în timpul unei
călătorii în străinătate;
d) reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României pt înregistrările de stare civilă referitoare
la cetăţenii români aflaţi în străinătate.
2) Registrele de stare civilă. Acestea se ţin în două exemplare şi se completează cu cerneală
neagră. Primul exemplar se păstrează la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor organizat
la nivelul consiliului local unde a fost întocmit, iar cel de-al doilea exemplar se înaintează spre păstrare
serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor organizat la nivelul consiliului judeţean sau al
municipiului Bucureşti.
Regulile înregistrărilor de stare civilă
Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă prevede două categorii de reguli: generale şi
speciale.
Regulile generale sunt următoarele:
- înregistrările se fac pe baza unei declaraţii făcute personal, în scris sau verbal;
- înregistrările făcute de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţiile de
ofiţer de stare civilă rămân valabile chiar dacă persoana nu avea această calitate;
- în cazul în care se refuză o înregistrare la cererea părţii primăria va înainta de îndată dosarul
judecătoriei care va hotărî de urgenţă;
- înregistrările se fac în limba română;
- pe baza înregistrărilor se eliberează celui îndreptăţit un certificat original constatator,
duplicatele eliberându-se doar în condiţiile stabilite de lege.
Reguli speciale privind înregistrarea există în cazul naşterii, stabilirii filiaţiei, adopţiei,
căsătoriei, schimbării numelui pe cale administrativă, decesului, etc.
Actele de stare civilă
Sunt acele acte în care sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă în
condiţiile legii, elemente de stare civilă. Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde pe lângă
regulile privind înregistrare lor şi anumite reguli privind reconstituirea şi întocmirea lor ulterioară,
anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă.
 Reconstituirea şi întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Potrivit art. 52 al. 2 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea actelor de stare civilă se poate face
la cerere dacă registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse în tot sau în parte sau dacă actele de
stare civilă au fost întocmite în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul după acest
act.
Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate
solicita dacă întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă deşi au fost depuse actele necesare
sau dacă întocmirea actului de căsătorie a fost omisă deşi a fost luat consimţământul soţilor de către
ofiţerul de stare civilă.
Ca procedură, cererea de reconstituire sau, după caz, de întocmire ulterioară a actului de stare
civilă se depune împreună cu toate actele doveditoarea la autoritatea administraţiei publice locale.
Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile prin dispoziţia primarului, dispoziţie care se comunică
solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. În caz de respingere a cererii, dispoziţia primarului
poate fi contestată la judecătorie.
Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă a menţiunilor de pe
acestea
Anularea actelor de stare civilă sau a menţiunilor înscrise pe marginea acestora reprezintă
sancţiunea care intervine în caz de nerespectare a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de
validitate ale acestora.
Anularea se poate cere:
- dacă actul de stare civilă a fost întocmit într-un singur registru necorespunzător;
- dacă actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă;
- dacă actul sau faptul de stare civilă nu există;
- dacă nu s-au respectat dispoziţiile prevăzute de lege;
- dacă menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă sau a fost operată greşit.
Modificarea actelor de stare civilă reprezintă înscrierea unor menţiuni ce privesc în general
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei în ipotezele prevăzute de lege:
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
- înscrierea schimbării numelui pe cale administrativă.
Rectificarea actelor de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia
înregistrărilor de stare civilă.
Completarea actelor de stare civilă presupune întregirea acestora cu menţiunile omise.
Anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise pe acestea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Instanţa poate fi de
persoana interesată, de primar sau de parchet, competenţa aparţinând judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului. Judecata se face în baza cercetărilor
efectuate de poliţie, iar concluziile procurorului sunt obligatorii.

19.04.2005
Acţiunile de stare civilă
Sunt acele acţiuni care au ca obiect elemente de stare civilă.
După finalitatea lor, acţiunile de stare civilă se împart în: acţiuni în reclamaţie de stat, în
contestaţie de stat şi în modificare de stat.
Acţiunile în reclamaţie de stat sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea altei stări
civile decât cea avută la data intentării acţiunii (exp.: acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau
faţă de tată).
 Acţiunile în contestaţie de stat sunt acele acţiuni care urmăresc înlăturarea unei stări civile
pretins nereale şi înlocuirea ei cu alta pretins reală (exp.: acţiunea în tăgada paternităţii).
Acţiunile în modificare de stat sunt acţiunile prin care se urmăreşte o schimbare doar pt viitor
în stare civilă a persoanei, cea anterioară fiind necontestată (exp.: acţiunea de divorţ).
După aria persoanelor abilitate să le execute, acţiunile civile se împart în: acţiuni care pot fi
pornite numai de titularul lor (exp.: acţiunea de divorţ), acţiuni care pot fi intentate de titular, de
reprezentantul legal sau de procuror (exp.: acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei) şi acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată (exp.: acţiunea în contestarea
recunoaşterii de paternitate).
După legătura lor cu prescripţia extinctivă, acţiunile de stare civilă pot fi imprescriptibile şi, pe
cale de excepţie, prescriptibile.
Proba stării civile
Potrivit art. 22 din D31/1954, starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise
potrivit legii în registrele de stare civilă.
Potrivit art. 24 din D31/1954, starea civilă se va putea dovedi înaintea instanţei de judecată prin
orice mijloc de probă admis de lege dacă:
- nu a existat registrul de stare civilă;
- registrul de stare civilă s-a pierdut sau e distrus în tot sau în parte;
- întocmirea actului de stare civilă a fost omisă;
- procurarea certificatului de stare civilă e imposibilă.
Persoana juridică
Reprezintă acel colectiv de oameni care întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de
drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
Sediul materiei e D31/1954 privind persoana fizică şi juridică şi alte acte normative în care sunt
prevăzute dispoziţii speciale pt anumite categorii de persoane juridice (exp.: L31/1990 cu modificările
ulterioare privind societăţile comerciale).
Clasificarea persoanelor juridice
I. După forma dreptului de proprietate, care e sursa formării patrimoniului, distingem
următoarele tipuri de persoane juridice:
- persoane juridice de stat (exp.: statul, unităţile administrativ teritoriale, organele de stat,
instituţiile de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de stat);
- persoane juridice private sau particulare (exp.: societăţi comerciale, agricole, fundaţii,
asociaţii de proprietari sau de locatari);
- persoane juridice cooperatiste şi obşteşti (exp.: cooperativele, uniunile de cooperative,
organizaţiile obşteşti);
- persoane juridice mixte, adică persoane juridice înfiinţate cu participare străină.
II. După naţionalitatea lor, persoanele juridice sunt române şi străine.
III. După sediul lor, persoanele juridice sunt cu sediul în România şi în străinătate.
IV. După legătura dintre ele, persoanele juridice sunt principale şi anexe (exp.: filiale,
agenţii, birouri, reprezentanţe).
V. După regimul juridic aplicabil, distingem între persoane juridice de drept public şi
perosane juridice de drept privat.
VI. După natura scopului lor, există persoane juridice cu scop lucrativ (exp.: societate
comercială) şi persoane juridice cu scop nepatrimonial (exp.: fundaţia -> non-profit).
Elementele constitutive ale persoanei juridice
Pt a avea calitate de persoană juridică, entitatea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
1) să aibă organizare de sine stătătoare;
 2) să aibă un patrimoniu propriu distinct;
3) să aibă un scop propriu.
Elementele constitutive prezintă următoarele caractere:
a) sunt legale în sensul că sunt instituite numai prin lege;
b) sunt generale, adică sunt aceleaşi pt fiecare persoană juridică în parte;
c) sunt cumulative, adică pt existenţa persoanei juridice sunt necesare toate elementele în
acelaşi timp concomitent;
d) sunt exclusive, adică cele trei elemente sunt nu numai necesare, dar şi suficiente pt ca
entitatea să dobândească personalitate juridică (devine subiect de drept).
Organizarea de sine stătătoare (proprie) reprezintă acel element constitutiv al persoanei juridice
care constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea colectivului de oameni pe
activităţi ce urmează a se desfăşura, precum şi precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta
persoana juridică în raport cu terţii.
Patrimoniul propriu şi distinct e acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale care au ca titular persoana juridică. Patirmoniul persoanei juridice este
distinct de patrimoniile persoanelor fizice care alcătuiesc persoana juridică în cauză. Ca orice
patrimoniu, şi cel al persoanei juridice e format din două laturi: latura activă cuprinzând drepturile
patrimoniale şi latura pasivă cuprinzând obligaţiile patrimoniale contractuale sau extracontractuale.
Patrimoniul propriu al persoanei juridice permite acesteia să participe la circuitul civil în special la
raporturile juridice patrimoniale în nume propriu şi totodată să aibă o răspundere patrimonială proprie.
Scopul propriu reprezintă obiectul de activitate al subiectului colectiv; el indică însăşi raţiunea
de a fi a persoanei juridice. Scopul persoanei juridice trebuie să fie determinat şi în concordanţă cu
interesul general obştesc.
Înfiinţarea persoanelor juridice
Reprezintă crearea unui nou subiect de drept civil. Dispoziţiile generale privind înfiinţarea
persoanei juridice sunt prevăzute în art. 28 din D31/1954 din care rezultă patru moduri de înfiinţare:
1) prin act de dispoziţie al organului de stat competent;
2) prin act de înfiinţare al celor care o constituie recunoscut de organul competent a verifica
numai dacă sunt întrunite cerinţele legii pt ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
3) prin act de înfiinţare al celor care o constituie cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
4) prin alt mod relgementat de lege.
1) Conţinutul înfiinţării prin act de dispoziţie al oganului de stat competent. Prin act de
dispoziţie al organului de stat competent înţelegem legea, hotărârea de Guvern, hotărârea Consiliului
Judeţean sau a Consiliului Local. Principalele categorii de persoane juridice care se înfiinţează în acest
mod sunt persoanele juridice de stat, respectiv organele puterii legislative, executive sau judecătoreşti,
unităţile administrativ teritoriale, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat.
2) Conţinutul înfiinţării prin act de înfiinţare recunoscut. Acest mod de înfiinţare
presupune pe de o parte actul de constituire adoptat de Adunarea Generală, iar pe de altă parte actul
prin care organul competent recunoaşte actul de înfiinţare cu precizarea că organul competent verifică
doar legitimitatea actului de înfiinţare, nu şi oportunitatea acesteia. Pt înfiinţarea completă a persoanei
juridice supusă acestui mod de înfiinţare mai e necesară înregistrarea la organul de stat prevăzut de
lege (exp.: organul fiscal) şi înmatricularea în registrul comerţului.
3) Conţinutul înfiinţării prin act de înfiinţare autorizat. Acest mod de înfiinţare
presupune pe de o parte actul de înfiinţare care e format din actul de constituire de regulă, contract de
societate sau de asociere şi din statutul viitoarei persoane juridice, iar pe de altă parte autorizarea ce
provine de la o instanţă judecătorească sau, după caz, de la un organ al puterii executive. În unele
cazuri, înfiinţarea completă a persoanei juridice supusă acestui mod de înfiinţare mai presupune o
operaţiune juridică şi anume înmatricularea sau, după caz, înregistrarea acesteia. Persoanele juridice
supuse acestui mod de înregistrare sunt partidele politice (care dobândesc personalitate juridică de la
data definitivării hotărârii instanţei de admitere a cererii de înregistrare), sindicatele (care dobândesc
personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere),
societăţile comerciale (care devin persoane juridice de la data înmatriculării în registrul comerţului).
4) Prin alt mod reucnoscut de lege sunt înfiinţate statul român, misiunile diplomatice
sau oficiile consulare.
Capacitatea civilă a persoanei juridice
Reprezintă aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi şi obligaţii civile,
precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa
obligaţii civile prin încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Reprezintă aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile indiferent de izvorul lor.
Caractere juridice:
1) legalitatea: înseamnă însuşirea acesteia de a fi instituită numai prin lege;
2) inalienabilitatea: e trăsătura capacităţii de folosinţă a persoanei juridice de a nu putea fi
înstrăinată ori cedată şi de a nu se putea renunţa la ea nici în tot, nici în parte;
3) intangibilitatea: capacitatea de folosinţă nu poate fi îngrădită decât în cazurile prevăzute de
lege;
4) generalitatea: înseamnă caracterul care constă în aceea că prin această capacitate se exprimă
aptitudinea abstractă a persoanei juridice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii
civile în general fără o enumerare limitativă a lor.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Art. 33 din D31/1954 distinge între începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei
juridice şi începutul capacităţii de folosinţă limitată, anticipată sau restrânsă a persoanei juridice.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă deplină, art. 33 din D31/1954 distinge între
persoane juridice supuse înregistrării a căror capacitate de folosinţă începe la data înregistrării şi
persoane juridice nesupuse înregistrării care dobândesc capacitate de folosinţă în funcţie de modul de
înfiinţare aplicabil de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de
înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării sau de la data îndeplinirii oricărei condiţii prevăzute de lege.
În concluzie, pe categorii de persoane juridice, capacitatea de folosinţă deplină începe:
- de la data înregistrării la organul de stat competent în cazul asociaţiilor de proprietari, al
organizaţiilor meşteşugăreşti, al reprezentanţelor societăţilor comercial şi organizaţiilor
economice străine care funcţionează în România;
- de la data înscrierii în registrul anume desemnat în cazul societăţilor agricole sau în
registrul asociaţiilor sau fundaţiilor;
- de la data înregistrării în registrul comerţului pt regiile autonome, societăţile comerciale,
cooperativele de consum, ş.a.;
- de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează în cazul organelor de stat, instituţiilor de
stat, unităţilor administrativ teritoriale, autorităţilor administraţiei publice locale şi
instituţiilor sau organelor de specialitate din subordinea acesteia;
- de la data rămânerii definitve a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înregistrare
în cazul partidelor politice şi sindicatelor profesionale;
- de la data recunoaşterii înfiinţării de Guvern în cazul camerelor de comerţ şi industrie.

26.04.2005
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă restrânsă sau limitată, art. 33 al. 3 din
D31/1954 dispune „chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere sau de data
îndeplinirii celorlate cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului
de înregistrare, cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror
măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pt ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil.
Capacitatea de folosinţă limitată se dobândeşte:
- la data actului de înfiinţare ce urmează a fi recunoscut, spre exemplu, în cazul organizaţiilor
cooperaţiei meşteşugăreşti;
- de la data actului de dispoziţie al organului competent, spre exemplu, în cazul unei regii
autonome;
- de la data actului de înfiinţare ce urmează a fi autorizat, spre exemplu, în cazul unei
fundaţii.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice

În determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă trebuie să se ţină cont de anumite reguli
referitoare la limitele acestei capacităţi:
1) persoana juridică nu poate avea acele drepturi şi obligaţii care prin esenţa lor nu pot
aparţine decât persoanei fizice;
2) conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice e determinat de natura sau
caracterul fiecărei categorii de persoane juridice;
3) conţinutul capacităţii de folosinţă e determinat şi de principiul specialităţii capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice consacrat în art. 34 din D31/1954. principiul
specialităţii este regula potrivit căreia persoana juridică nu poate avea decât acele
drepturi şi obligaţii prevăzute de lege, actul de înfiinţare sau statut.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
Potrivit art. 33 ultimul al. din D31/1954, capacitatea de folosinţă restrânsă a persoani juridice
încetează în unul din următoarele momente:
- la data înregistrării persoanei juridice;
- la data înscrierii persoanei juridice;
- la data înmatriculării persoanei juridice;
- la data recunoaşterii actului de înfiinţare a persoanei juridice;
- la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii de înregistrare.
Capacitatea de folosinţă deplină încetează o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice.
Nerespectarea normelor referitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se poate
concretiza în încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă sau în încheierea actului juridic
cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Sancţiunea nerespectării normelor
referitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice e nulitatea absolută.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
Este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea subiectului colectiv de drept civil
de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice de către organele sale de conducere.
Reguli generale privind capacitatea de exerciţiu:
1) persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de conducere;
2) actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor conferite
sunt actele persoanei juridice însăşi;
3) faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă persoana juridică dacă au
fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor;
 4) faptele ilicite atrag ţi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât faţă de terţi,
cât şi faţă de persoana juridică.
Începutul capacităţii de exerciţiu
Persoana juridică dobândeşte capacitate de exerciţiu o dată cu înfiinţarea sa cu următoarele
precizări:
- capacitatea de exerciţiu nu poate fi dobândită nici de persoana juridică înainte de
dobândirea capacităţii de folosinţă;
- realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită e condiţionată de desemnarea
persoanelor fizice investite cu atribuţii de organe de conducere;
- titular a capacităţii de exerciţiu e însăţi persoana juridică ca subiect distinct de drept civil.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

Este determinat de două limite:
1) capacitatea de exerciţiu nu poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă. Spre
deosebire de capacitatea de folosinţă care înseamnă aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii civile indiferent de izvorul acestora, capacitatea de exerciţiu vizează exclusiv
încheierea de acte juridice civile;
2) pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu e marcat de momentul încetării capacităţii de folosinţă, adică
acela al încetării fiinţei persoanei juridice.
Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu poate consta în încheierea actului
juridic de o persoană ce nu are calitate de organ al persoanei juridice sau încheierea actului juridic de
către o persoană având această calitate, dar cu depăşirea puterilor încredinţate sau în lipsa
împuternicirii.
Reorganizarea persoanei juridice
Reprezintă operaţiunea juridică care cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce
efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor. Din această definiţie, rezultă cele două elemente
care sunt de esenţa reorganizării: reorganizarea angrenează cel puţin două persoane juridice;
reorganizarea presupune efecte creatoare, modificatoare sau de încetare (extinctiv) care se produc toate
sau în parte în funcţie de forma reorganizării.
Formele reorganizării sunt: comasarea care poate avea loc prin absorbţie sau prin fuziune şi
divizarea care poate fi totală sau parţială.
Prin absorbţie se înţelege acea formă a comasării care constă în încorporarea unei persoane
juridice care îşi încetează existenţa de către o altă persoană juridică care îşi sporeşte astfel activitatea.
În acest caz nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă de reorganizare, ci numai
persoana juridică absorbită, persoana juridică absorbantă continuându-şi existenţa ca subiect de drept.
Prin fuziune se înţelege acea formă a comasării care constă în unirea a două sau mai multe
persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa şi înfiinţarea altei persoane juridice. În această
formă de organizare dispar ca subiecte de drept toate persoanele juridice implicate şi apare un nou
subiect de drept distinct de cele existente anterior.
Prin diviziune înţelegem acea formă a divizării care constă în împărţirea întregului patrimoniu
al unei persoane fizice care îşi încetează existenţa către două sau mai multe persoane juridice existente
sau care iau naştere.
 Prin diviziune parţială înţelegem acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi
din patrimoniul persoanei juridice care îşi menţine fiinţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai
multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel.
Efectele reorganizării persoanei juridice
1) Efectul creator şi cel extinctiv. Prin efectul creator al reorganizării înţelegem
înfiinţarea persoanei juridice ca urmare a operaţiunii reorganizării. Fuziunea produce întotdeauna efect
creator. Absorbţia nu produce niciodată efect creator. Divizarea totală sau parţială poate produce
efectul creator. Prin efectul extinctiv al reorganizării înţelegem încetarea fiinţei persoanei juridice.
Comasarea produce întotdeauna efect extinctiv. Divizarea totală produce întotdeauna încetarea
persoanei juridice. Divizarea parţială nu produce niciodată efect extinctiv.
2) Efectul translativ. În ceea ce priveşte comasarea operează o transmisiune universală,
adică se transmit totalitatea drepturilor şi obligaţiilor. Prin absorbţie persoana juridică dobândeşte
drepturile şi e ţinută de obligaţiile persoanei juridice absorbite. În cazul divizării operează o
transmiune cu titlul universal.
3) Întinderea răspunderii persoanei juridice dobânditoare. În caz de comasare indiferent
dacă e vorba de absorbţie sau de fuziune, persoana juridică dobânditoare, preluând o universalitate
răspunde de toate obligaţiile asumate indiferent de raportul existent între activ şi pasiv. În caz de
divizare totală sau parţială principiul e acela al răspunderii proporţionale.
4) Transmiterea contractelor în caz de reorganizare. În caz de comasare, contractele se
transmit ca elemente ale patrimoniului supus transmisiunii universale. În cazul divizării se aplică
principiul transmiterii contractului nefracţionar. Prin excepţie, când natura contractului permite, poate
avea loc o transmitere fracţionată a contractului.
Data producerii efectelor reorganizării
Pt persoanele juridice supuse înregistrării efectele reorganizării se produc atât între părţi, cât şi
faţă de terţi de la data înregistrării.
Pt persoanele juridice nesupuse înregistrării, efectele reorganizării atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, se produc numai de la data aprobării de către organele competente a documentelor întocmite în
acest scop(inventar, bilanţ contabil, evidenţe, etc.).
Pt societăţile comerciale, art. 243 din L31/1990 cu modificările ulterioare dispune că fuziunea
sau divizarea unei societăţi comerciale are loc la data înmatriculării în registrul comerţului în cazul
constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, iar în celelalte cazuri la data înscrierii în registrul
comerţului, a menţiunii referitoare la majorarea capitalului social al societăţii absorbante.

10.05.2005
Încetarea persoanei juridice
Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept civil
ca titular de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative. Încetarea persoanei juridice poate avea loc
în următoarele moduri: prin reorganizare sub forma comasării sau sub forma divizării totale, prin
dizolvare şi prin transformare.
Dizolvarea persoanei juridice
Prin aceasta înţelegem acel mod de încetare a subiectului colectiv de drept în condiţiile
prevăzute de lege, mod ce presupune lichidarea.
Între dizolvarea persoanei juridice şi reorganizarea acesteia privită ca mod de încetare există
următoarele deosebiri:
1) legea stabileşte în mod expres cauzele în care intervine dizolvarea ceea ce nu se
întâmplă în cazul reorganizării;
2) dizolvarea presupune în mod obligatoriu lichidarea persoanei juridice, această
fază neintervenind în procesul de încetare a persoanei juridice prin reorganizare;
 3) domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării în sensul că
reorganizarea este aplicabilă în principiu tuturor categoriilor de persoane juridice pe când dizolvarea se
aplică în special persoanelor juridice de tip asociativ;
4) dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, iar în cazul reorganizării
operează o transmisiune universală sau cu titlu universal.
Cauze de dizolvare
I. În funcţie de vocaţia lor, cauzele de dizolvare pot fi generale, aplicabile
oricărei persoane juridice şi speciale, aplicabile anumitor categorii de persoane juridice.
II. După modul de operare, unele cauze atrag dizolvarea de drept a persoanei
juridice (exp.: împlinirea termenului pt care a fost constituită persoane juridică) sau cauze ce atrag
dizolvarea numai dacă există un act al organului competente (exp.: act al Adunării Generale).
III. După natura lor, există cauze de dizolvare voluntare care reprezintă regula
din perspectiva acestei clasificării, cauze de dizolvare forţată (exp.: când obiectul sau mijlocul de
organizare a obiectului au devenit ilicite sau imorale).
Cauzele de dizolvare sunt expres prevăzute de lege pe categorii de persoane juridice.
D31/1954 nu se referă în mod expres la dizolvarea tuturor persoanelor juridice susceptibile de
acest mod de încetare, ci numai la dizolvarea persoanelor juridice cooperatiste şi obşteşti. Potrivit art..
45 din D31/1954, organizaţiile cooperatiste şi cele obşteşti se dizolvă dacă:
- termenul pt care au fost constituite s-a împlinit;
- scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
- scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pt realizarea acestui scop au devenit
contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau dacă persoana juridică urmăreşte alt
scop decât cel declarat;
- numărul membrilor a scăzut sub limita prevăzută de lege, actul de înfiinţare sau statut;
- când Adunarea Generală decide dizolvarea, iar hotărârea este aprobată de organul
competent.
Cauze de dizolvare prevăzute în L31/1990 privind societăţile comerciale cu modificările
ulterioare
Potrivit art.. 222 din L31/1990, „cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale sunt
următoarele”:
- trecerea timpului stabilit pt durata societăţii;
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărârea Adunării Generale;
- hotărârea tribunalului la cererea oricăruia dintre asociaţi pt motive temeinice precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii;
- falimentul societăţii;
- alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Cu titlu de sancţiune L31/1990 prevede în art. 232 următoarele cauze de dizolvare:
- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
- societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale situaţiile
financiare anuale sau alte acte care potrivit legii se depun la Oficiul Registrului Comerţului;
- societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul sau reşedinţa
cunoscută.
Efectele dizolvării
 Potrivit art. 51 din D31/1954, prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare. Prin
această dispoziţie rezultă că efectul esenţial al dizolvării este lichidarea persoanei juridice şi numal la
încetarea lichidării se poate spune că persoana juridică a încetat.
Prin lichidare se înţelege efectul direct şi obligatoriu al dizolvării care constă în operaţiunile
juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului colectiv de drept civil. Realizarea
activului înseamnă încasarea drepturilor ce se cuvin persoanei juridice în lichidare de la alte subiecte
de drept. Plata pasivului înseamnă îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice aflată în lichidare faţă de
alte subiecte de drept.
Repartizarea bunurilor rămase după lichidare
Dacă după încheierea operaţiunilor de lichidare mai rămân elemente de activ ale persoanei
juridice dizolvate, soarta acestora e, în principiu, următoarea:
- bunurile sunt repartizate în funcţie de prevederile actului de înfiinţare sau statutului
persoanei juridice, având în acest caz soarta juridică prestabilită;
- în lipsa unei prevederi în actul de înfiinţare sau statut, repartizarea bunurilor rămase după
lichidare este stabilită de Adunarea Generală care a decis dizolvarea;
- în lipsa acestor criterii sau când legea specială prevede în mod expres bunurile vor fi
atribuite unei persoane juridice cu scop asemănător;
- când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit sau imoral al scopului sau mijloacelor de
realizare a acestuia, bunurile vor trece în patrimoniul statului cu titlu de sancţiune civilă.
Transmisiunea elementelor de activ, adică a bunurilor rămase după lichidare este cu titlu
particular, dobânditorul unui asemenea element de activ fiind succesor cu titlu particular al persoanei
juridice lichidate.
Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării
Persoana juridică îşi păstrează fiinţa juridică respectiv capacitatea civilă pe toată durata
lichidării.
În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă, principiul specialităţii este aplicabil şi pe durata
lichidării însă suportă o reducere a limitelor sale numai în ceea ce priveşte realizarea activului şi plata
pasivului.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu pe durata lichidării, se realizează prin lichidatori indiferent
de cine sunt aceştia numiţi.
Data poducerii efectelor lichidării
Lichidarea îşi poate produce efectele la una din următoarele date:
- la data înregistrării dizolvării la organul competent dacă legea prevede această formalitate;
- la data înscrierii dizolvării şi lichidării în registrul prevăzut de lege;
- la data radierii din registrul persoanelor juridice.
Transformarea persoanei juridice
Reprezintă operaţiunea juridică intervenită în cazurile şi condiţiile special reglementate de lege
prin care o persoană juridică îşi încetează fiinţa juridică concomitent cu înfiinţarea în locul ei a altei
persoane juridice.
Acest mod de încetare prezintă următoarele trăsături definitorii:
- transformarea are un domeniu restrâns de aplicare, fiind limitat la cazurile expres prevăzute
în actele normative speciale;
- transformarea produce în mod obligatoriu un dublu efect juridic şi anume: pe de o parte,
încetarea persoanei juridice, iar pe de altă parte, crearea în locul ei a altei persoane juridice,
efectul extinctiv şi creator producându-se în acelaşi moment.
În cazul transfomării persoanei juridice, transmisiunea e universală, ceea ce înseamnă că noua
persoană juridică este succesoarea universală a persoanei juridice care a încetat prin transformare.
Cazuri de transformare:
 1) a fost prevăzut de L15/1990 care se referă la transformarea fostelor unităţi economice
de stat în regii autonome sau societăţi comerciale;
2) transformarea întreprinderilor mici şi asociaţiilor cu scop locativ în societăţi
comerciale. Acest caz a fost prevăzut în L31/1990.

17.05.2005
Identificarea persoanei juridice