Pluto

Pluto este cea mai indepartata planeta de la soare, desi cateodatea vine mai aproape decat
Neptun avand orbita sa inalta escentrica. Mica, stancoasa, si recea planeta are nevoie de 247.7
ani pentru o rotatie in jurul soarelui. Fotografia descrie pe Pluto in fata, luna sa Charon in fundal
si Soarele o stea stralucitoare dar distanta.

Pluto a noua planeta de la soare, cel mai cunoscut membru al sistemului solar. Pluto a
fost descoperita in urma unei cercetari prin telescop, inaugurata in 1905 de astronomul american
Percival Lowell, care a conexat existenta unei planete dincolo de Neptun, existenta considerata
cauza a unor usoare pertuberatii in miscarile planetei Uranus. Continuata de membri ai echipei
observatorului Lowell, cercetarea s-a incheiat cu succes in 1930 cand astronomul american
Clyde William Tombaugh care a gasit planeta Pluto langa pozitia pe care o prevazuse Lowell.
Masa noii planete parea oricum insuficienta pentru pertuberatiile planetei Neptun si cercetarea
pentru o posibila a zecea planeta continua.

Pluto este in rezolutie cu soarele, o data la 247,7 ani la o distanta medie de 5,9 miliarde de Km.
Orbita este atatde escentrica incat pe anumite puncte de-a lungul drumului sau, Pluto este mai
aproape de soare, decat Neptun. Nici o posibilitate de ciocnire nu exista oricum, pentru ca orbita
lui Pluto este inclinata cu mai mult de 17,2 grade fata de planul elipsei si nu traverseaza niciodata
drumul lui Neptun.

Vizibila numai prin telescoape mari Pluto este vazuta a avea o culoare aproape galbena.
Timp de multi ani putine s-au stiut despre planeta, dar in 1978 astronomii au descoperit o luna
relativ mare in orbita lui Pluto, la o distanta de aproape 19000 de Km, si au numit-o Charon.
Orbitele lui Pluto si Charon au provocat trecerea repetata, una in fata celeilalte din 1985 pana in
1990 dand posibilitatea astronomilor sa le determine aproape exact dimensiunile. Pluto are 2.284
Km in diametru si Charon 1.192 Km in diametru facandu-le mai mult decat un sistem de planete
duble decat de exemplu Pamantul si Luna lui. Pluto are de asemenea o atmosfera rarefiata,
probabil de metan exercitand o presiune aupra suprafetei planetei care este de 100000 de ori mai
mica decat presiunea atmosferei Pamantului, la nivelul marii. Atmosfera apare a se condensa si a
forma banchize, de-a lungul lungii ierni pe Pluto.

Cu o densitate aproximativ de 2 ori cat a apei, Pluto pare a fi formata din material pietros
mai mult decat pe celalalte planete ale sistemului solar. Aceasta poate fi rezultatul unor
combinatii cimice de temperatura rece si densitate scazuta care au avut loc in timpul formarii
planetei. Anumiti astronomi au sugerat ca Pluto ar putea fi un fost satelit al lui Neptun, purtat-
lovit pe o orbita separata, in timpul primelor zile ale sistemului solar. Charon ar putea fi deci o
acumulare a unor materiale usoare rezultate din coliziune.
Din totdeauna a fost și este a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de
Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său, Charon, sunt uneori considerate
sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două
corpuri.

Statutul de planetă
De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului
Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale în care a
fost schimbată definiția termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică, deoarece
nu a curățat spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. În realitate, Pluto va rămâne tot timpul
cunoscut ca a noua planetă de la Soare.

Caracteristici fizice și chimice

Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91
miliarde km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge
într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Înclinarea
planului orbitei este de 17°12' față de planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun.
Diametrul lui Pluto este de 2390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei
de rotație a planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în
sens invers celei a Pământului (de la est la vest). Densitatea lui Pluto este 1854 kg/m3.

Caracteristici comparative
Perioada de rotație = 6,388 zile

Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 1022)

Masă = 0,2 % din masa Pământului

Descoperire
Pluto a fost descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905, de către
astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo
de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după
moartea lui Lowell de cercetătorii de la Observatorul Lowell (en), cercetarea s-a încheiat cu
succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.
Etimologie
Numele ales pentru planetă, ales așa încât să evoce inițialele astronomului Percival Lowell, este
cel al zeului roman Pluton / Pluto. Numele a fost sugerat, mai întâi, de Venetia Burney (Phair,
după căsătorie), pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care
lucra la Biblioteca Bodleiană din cadrul Universității Oxford, citea în ziarul The Times despre
descoperirea unei planete noi. El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua
planetă. Venetia, care avea o pasiune pentru miturile și legendele romane și grecești, a sugerat
numele zeului roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor
săi din America această sugestie și, după dezbateri favorabile care au fost aproape unanime,
numele Pluto a fost adoptat și anunțat de Slipher la 1 mai 1930.

În limbile mandarină, japoneză, coreeană și vietnameză numele planetei se scrie 冥王星 și

înseamnă „astrul regelui adâncurilor”, o traducere potrivită pentru zeul grec Hades.

Unicitate
Orbita eliptică a lui Pluton

Pluto a fost descoperit în 1930, dar puținele informații despre îndepărtata planetă au întârziat o
înțelegere realistă a însușirilor sale. Unicitatea orbitei, relațiile rotaționale cu satelitul său, axa de
rotație și variațiile de lumină îi conferă o imagine deosebită. În cea mai mare parte a timpului,
Pluto este mai departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar, dar
datorită excentricității orbitei, timp de 20 de ani (din cei 249, cât durează mișcarea sa de
revoluție) Pluto este mai aproape de Soare decât Neptun.

Orbita
Orbita lui Pluto este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată în raport cu planul
ecliptic și foarte excentrică (alungită, eliptică). Excentricitatea duce la faptul că se intersectează
cu orbita lui Neptun. Cea mai recentă apariție a acestui fenomen a durat de la 7 februarie 1979
până la 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariția anterioară a acestui
fenomen a durat 14 ani, de la 11 iulie 1735 până la 15 septembrie 1749. Aceleași calcule arată că
Pluto a fost a opta planetă (pitică) de la Soare între 30 aprilie 1483 și 23 iulie 1503, o durată
aproximativ egală cu cea dintre 1979 și 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui
Pluto prin orbita lui Neptun durează cu aproximație între 13 și 20 de ani, cu mici variații.
În această reprezentare polară, orbita lui Pluto (în roșu) intersectează orbita lui Neptun (în
albastru).

Pluto orbitează într-o rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun: la fiecare două revoluții ale lui Pluto,
Neptun face trei revoluții, într-o sincronizare care durează de milioane de ani.

Pe măsură ce Pluto se apropie de periheliu atinge distanța maximă de la ecliptică datorită

înclinației sale de 17 grade.[7] Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei
Neptun. În aceste condiții Pluto și Neptun nu se vor ciocni sau apropia niciodată la mai mult de
18 UA una de cealaltă.

Începând cu anii 1990, au fost descoperite și alte obiecte transneptuniene (OTN) și o parte din
ele au aceeași rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN-uri au fost numite „plutonice”,
după Pluto.

Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluto se rotește cu polii săi
aproape în planul orbitei. Axa de rotație a lui Pluto este înclinată cu 122 grade față de planul
orbitei. Când a fost descoperit Pluto, imaginea văzută de pe Pământ a fost regiunea sa sudică
polară, relativ luminoasă. Pluto apărea din ce în ce mai slab pe măsură ce unghiul nostru de
privire trecea de la aproximativ perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe
ecuator, în 1973.

În perioada 1985–1990 Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât pe Pluto avea loc
o eclipsă de Pământ în fiecare zi. Acest lucru a dus la strângerea unor date importante, la apariția
hărților albedo (ce stabileau reflectivitatea suprafeței) și la determinarea cu precizie a
dimensiunilor lui Pluto și Charon, inclusiv a tuturor datelor ce puteau fi calculate de aici.

Perioada de rotație a lui Pluto este de 6,387 de zile, la fel ca cea a satelitului său Charon. Cele
două corpuri se află în rotație sincronă, ca urmare a efectelor mareice reciproce, încât își arată
întotdeauna unul altuia aceeași față (așa cum Luna arată întotdeauna aceeași față Pământului).

Masă și mărime
Mărimea lui Pluto - pe fotografie cel mai mic corp

Pluto nu numai că este mai mic în diametru și în masă decât toate planetele, dar având mai puțin
de 0,2 din masa Lunii, este, de asemenea, mai mic și decât primii șapte sateliți din Sistemul
Solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna, Europa și Triton. Totuși, Pluto este aproximativ de
două ori mai mare în diametru și de 12 ori mai mare ca masă decât Ceres, cea mai mare planetă
denumită "pitică" din centura de asteroizi. Ceres era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din
Centura Kuiper până când, în 2005, a fost descoperită planeta pitică Eris.
Masa și diametrul lui Pluto nu au putut fi evaluate corect decât la câteva decenii după
descoperirea sa. Descoperirea în 1978 a satelitului său, Charon, a dat posibilitatea determinării
masei sistemului binar Pluto–Charon prin simpla aplicare a formulei celei de a treia legi a lui
Kepler. Diametrul lui Pluto a fost măsurat mai târziu, când a fost ascuns de Charon.

Atmosferă
Cel mai probabil atmosfera rarefiată a lui Pluto este formată din azot și monoxid de
carbon, în echilibru cu azotul solid și gheața formată din monoxid de carbon de pe suprafață. Pe
măsură ce Pluto se depărtează de periheliu și de Soare, mare parte din atmosferă îngheață. Când
se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafața solidă crește, ducând la sublimarea
gheții de azot în gaz și producând un antiefect de seră. În mare parte, la fel ca evaporarea
transpirației de pe pielea umană, sublimarea are un efect de răcire asupra planetei și de curând
cercetătorii au descoperit că temperatura lui Pluto este cu 10 grade mai mică decât se așteptau.

Atmosfera lui Pluto a fost descoperită în urma unei ocultații observate în 1988. Când un obiect
fără atmosferă ocultează o stea, steaua dispare dintr-o dată; însă în cazul lui Pluto lumina stelei a
scăzut încet. Din viteza de scădere, presiunea atmosferei a fost determinată ca fiind de 0,15 Pa,
de 700 000 de ori mai mică decât cea a Pământului.

Aspect
Mărimea aparentă a lui Pluto este mai mică de +14 m și, de aceea, pentru observație este
necesar un telescop. Pentru a fi văzut cu ușurință este necesar un telescop cu o deschidere de 30
cm. Arată ca o stea chiar și printr-un telescop foarte mare, datorită diametrului unghiular de 0,15
sec. Culoarea lui Pluto este maro deschis, cu o ușoară tentă de galben.
Sateliți
Articol principal: Sateliții lui Pluto.

Până azi au fost identificați cinci sateliți ai planetei Pluto: Charon (prima dată menționat în 1978
de către astronomul James Christy), Nix, Hydra (desemnați inițial prin numele de cod "S/2005 P
1" și "S/2005 P 2", considerabil mai mici, descoperiți în 2005) și S/2011 P1 (descoperit în 2011)

Sistemul Pluto–Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă pitică–satelit din
sistemul solar al cărui centru de masă este deasupra suprafeței planetei. Datorită diferenței mici
de masă și dimensiuni dintre planetă și satelitul acesteia, poate fi considerat ca fiind o planetă
pitică dublă (termen complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliți plutonieni).

Explorare
Porțiuni din suprafața lui Pluto cartografiate de New Horizons

Sonda New Horizons a zburat pe lângă Pluto în luna iulie 2015 și este prima și singura sondă
spațială care a explorat Pluto direct. Lansată în 2006, a surprins primele imagini cu Pluto încă din
septembrie 2006, în timpul unui test al instrumentului LORRI.[8][9]. Imaginile au fost preluate
la o distanță de circa 4,2 miliarde km și au confirmat capacitatea sondei de a urmări ținte
distante, cerință critică pentru manevrele ce trebuiau efectuate în drumul spre Pluto și alte
obiecte din Centura Kuiper. La începutul anului 2007, sonda a efectuat o manevră de asistență
gravitațională în preajma planetei Jupiter.

New Horizons a înregistrat distanța minimă față de Pluto la 14 iulie 2015, după o călătorie de
3462 de zile (de peste 9 ani pământești) prin Sistemul Solar.[10] Observațiile științifice au
început cu 5 luni înainte de apropierea minimă și vor continua timp de cel puțin o lună după
eveniment. Observațiile sunt realizate cu ajutorul unui „pachet științific”, ce include: instrumente
de imagistică, spectroscopice, de investigații pe baza undelor radio, de măsurare a radiațiilor și a
plasmei solare și alte instrumente. Scopurile științifice ale sondei sunt: caracterizarea
geomorfologiei globale a lui Pluto și a satelitului său, Charon, a compoziției suprafeței, analiza
atmosferei neutre și ionizate[11] a lui Pluto și rata de eliberare a atmosferei.