Pluto: De la Planetă la Planetă Pitică

Pluto, numită după zeul lumii subpământene din mitologia romană, este un obiect transneptunian
situat în centura Kuiper, o regiune plină de corpuri înghețate dincolo de orbita planetei Neptun.
Descoperită în 1930 de către astronomul american Clyde Tombaugh, Pluto a fost considerată a noua
planetă a sistemului solar până în 2006, când Uniunea Astronomică Internațională (UAI) a redefinit-o
ca o planetă pitică.

Pluto are un diametru de aproximativ 2.376 kilometri, fiind mai mică decât multe luni din sistemul
solar, inclusiv Luna Pământului. Are o orbită excentrică și înclinată, care o aduce mai aproape de
Soare decât Neptun pentru o parte a orbitei sale de 248 de ani pământeni.

Suprafața lui Pluto este extrem de variată, cu regiuni de gheață de azot, metan și monoxid de carbon,
munti de gheață de apă și câmpuri vaste de gheață. Imaginile transmise de sonda spațială New
Horizons a NASA în 2015 au dezvăluit o lume complexă, cu munți înalți, câmpuri de gheață și
posibilele semne ale unui trecut geologic activ.

Pluto are cinci luni cunoscute: Charon, cea mai mare, aproape jumătate din dimensiunea lui Pluto, și
cele mai mici, Styx, Nix, Kerberos și Hydra. Sistemul Pluto-Charon este unic, deoarece cele două
corpuri orbitează un punct în spațiu situat între ele, cunoscut ca baricentru, în loc de Pluto singur,
dând impresia unei danse cosmice între cele două.

Redefinirea lui Pluto ca planetă pitică a stârnit dezbateri și discuții în comunitatea științifică și printre
public, reflectând evoluția înțelegerii noastre despre cosmos și diversitatea obiectelor care îl
populează. În ciuda schimbării de statut, Pluto rămâne unul dintre cele mai fascinante corpuri din
sistemul solar, cu multe secrete încă de dezvăluit de către cercetători.