Centura Kuiper

Articol principal: Centura Kuiper.

Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul 2007

Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi, în el fiind în principal
obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.[104] Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la
Soare. Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, ea este compusă în principal din corpuri mici
ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot
fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt
peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se
consideră a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului.[19] Multe obiecte din centura
Kuiper au mai mulți sateliți,[105] iar cele mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic.[106]

Centura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă.[104] Obiectele rezonante au o orbită
legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru fiecare trei orbitări
ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică
constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până la 47,7
UA.[107] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca cubewano, după ce a fost descoperit primul
obiect de acest fel, (15760) 1992 QB1, și până acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care
avea o excentricitate mică.[108]

Pluto și Charon

Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; orbita lui Pluto are o formă unică printre celelalte
planete ale sistemului solar.

Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel mai mare obiect cunoscut din
centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această clasificare s-a
schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete. Pluto are o orbită
relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare variază între
29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu.

Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto,
deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat deasupra
suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți
alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra.

Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto efectuează două
revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui Neptun. Obiectele din centura
Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte obiecte plutino.[109]

Makemake și Haumea

Planeta pitică Makemake (distanța medie de la Soare: 45,79 UA), deși este mai mică decât Pluto, este cel
mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el nu prezintă un raport confirmat de
rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel mai luminos obiect din centura Kuiper după Pluto. A
fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[7] Orbita sa este mult mai înclinată decât cea a lui
Pluto, la 29°.[110]

Haumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o orbită similară cu cea a lui Makemake, cu excepția
faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun.[111] Este de aproape aceeași mărime ca și
Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă, cu o perioadă de 3,9 ore, îi conferă o formă
alungită și aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[112]

Discul împrăștiat

Articol principal: Discul împrăștiat.

Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acesteia, este
posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au fost
transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui Neptun.
Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte
au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea
foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe acesta. Unii astronomi
consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului
împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”.[113] Unii astronomi de asemenea
clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate
din discul împrăștiat.[114]

Eris
Eris (68 UA distanță medie față de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din discul împrăștiat și a
provocat incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, deoarece este cu 25 % mai masiv decât
Pluto[115] și are aproximativ același diametru. Este cea mai masivă dintre planetele pitice cunoscute.
Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte excentrică, cu periheliul
situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind de asemenea
puternic înclinată față de planul eclipticei.

Regiuni mai îndepărtate

Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece
granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita
exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare;
această heliopauză este considerată începutul mediului interstelar.[61] Cu toate acestea, sfera lui Hill a
Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la o mie de ori mai
departe.[116]

Heliopauză

Harta atomilor energetic neutri a helioînvelișului și heliopauzei de IBEX. Acreditare: NASA/Goddard

Space Flight Center Scientific Visualization Studio.

Imaginea NASA a helioînvelișului și heliopauzei.

Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la
aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul
interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din
direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului.[117]
Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent,[117] formând o structură ovală
mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte
mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în partea direcției opuse vântului, dar
coada este de mai multe ori că distanța decât distanța direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava
spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule
sub acțiunea de constrângere a câmpului magnetic interstelar.[118] Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că
au trecut încetarea șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare.[119][120]
Limita exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină și
începe spațiul interstelar.[61]
Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a interacțiunilor
cu mediul interstelar[117] precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud, de exemplu este
direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu 9 UA mai departe decât emisfera sudică. Dincolo
de heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de șoc, o „urmă” de plasmă lăsată de Soare când
acesta călătorește prin Calea Lactee.[121]

Nici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa că este imposibil să cunoaște condițiile din spațiul
interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială Voyager NASA va trece în următorul deceniu heliopauza și
va transmite date valoroase privind nivelurile de radiații și vântul solar ce se întoarce spre Pământ.[122]
Cât de bine Heliosfera apără sistemul solar de razele cosmice este încă rău cunoscut. O echipă finanțată
de NASA a dezvoltat un concept de „Misiune Viziune”, care are scopul de a trimite o sondă spre
heliosferă.[123][124]

Sedna

90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare, roșiatic, cu o orbită eliptică care este de aproximativ
76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează 12.050 de ani. Mike Brown, omul care a descoperit
acest obiect în 2003, afirmă că acest obiect nu poate face parte din discul împrăștiat sau centura Kuiper
astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi afectat de migrația lui Neptun. El și alți astronomi
consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou, în care mai poate fi inclus obiectul 2000 CR105,
care are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415 UA, și o perioadă orbitală de 3.420 de ani.[125] Brown
denumește această populație ca „norul lui Oort interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un
proces similar, deși este mult mai aproape de Soare.[126] Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă
pitică, deși forma sa încă nu este determinată.

Norul lui Oort

Articol principal: Norul lui Oort.

O redare artistică a norului lui Oort, norului lui Hill și centurii Kuiper

Norul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu până la un trilion de obiecte de gheață, care este
considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă durată și înconjoară sistemul solar la o distanțată de
aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și posibil până la 100.000 UA (1,87 al). Acesta este
considerat a fi compus din comete care au fost aruncate din sistemul solar interior de interacțiunile
gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din norul lui Oort se mișcă foarte încet, și pot fi
perturbate de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele gravitaționale ale unei stele în trecere sau
mareea galactică, o forță mareică exercitată de către Calea Lactee.[127][128]

Limite

Vezi și: Vulcanoid (asteroid), Planeta X, Nemesis (stea ipotetică) și Tyche (planetă ipotetică).

O mare parte din sistemul solar este încă necunoscut. Câmpul gravitațional al Soarelui este estimat să
domine forțele gravitaționale ale stelelor din apropierea de 2 ani-lumină (125.000 UA). Estimările mai
mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l pun mai departe de 50.000 UA.[129] În ciuda
descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura Kuiper și norul lui Oort, o zonă cu raza de zeci de
mii de UA, este încă practic necunoscută. Există, de asemenea, studii în curs de desfășurare ale regiunii
dintre Mercur și Soare.[130] Mai pot fi descoperite obiecte în regiunile neexplorate ale sistemului solar.

În noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a abordat zona de tranzit cu limita exterioară a
sistemului solar, instrumentele sale detectând o intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o
schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc, ceea ce oamenii de știință din NASA interpretează
în a indica că Voyager 1 nu a părăsit sistemul solar.[131]

Contextul galactic

Localizarea sistemului solar în raport cu galaxia noastră.

Sistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o galaxie spiralată cu un diametru de aproximativ 100
000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de miliarde de stele.[132] Ca localizare generală, Soarele
se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele) exterioare ale Căii Lactee, cunoscut ca Brațul Orion,
sau „Pintenul Local”.[133] Soarele se află la aproximativ 25 000 și 28 000 de ani lumină distanță de
Centrul Galactic,[134] iar viteza sa în raport cu galaxia este de aproximativ 220 de kilometri pe secundă,
astfel completează o revoluție galactică odată la 225-250 de milioane de ani. Această revoluție este
cunoscută în limbajul științific ca an galactic al sistemului solar.[135] Apexul solar, punctul spre care
Soarele se deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar
la zona mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule.[136] Planul eclipticei se află la un unghi de
aproximativ 60° față de planul galactic.[f]

Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa
este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca și cele
ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele tranzitează brațele galaxiei foarte rar. Deoarece în zona orbitală
a Soarelui (adică în zona brațelor spirale) există mai puține supernove, instabilități gravitaționale și
radiații care ar putea distruge sistemul solar, astfel Pământul a avut lungi perioade de stabilitate în care
viața a putut să prospere.[138] De asemenea, sistemul solar se află poziționat cu mult în afara zonelor
foarte aglomerate cu stele ale centrului galactic. În apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de
la alte stele ar putea smulge obiectele afla în Norul lui Oort și să trimită multe comete înspre sistemul
solar interior, producând coliziune cu probabile implicații catastrofale pentru viața de pe Pământ.
Radiațiile intense ale centrului galactic ar putea, de asemenea, să perturbe evoluția formelor de viață
complexe.[138] Chiar și pentru localizarea curentă a sistemului solar, unii savanți au presupus ca acum 35
000 de ani, unele supernove să fi afectat negativ viața de pe Pământ, prin aruncarea unor fragmente de
nucleu stelar spre Soare sub forma unor fire de praf radioactive și chiar obiecte mai mari, asemănătoare
cometelor.[139]

Vecinătate

În imediata vecinătate galactică a sistemului solar se află Norul Local Interstelar, un nor astronomic dens
dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula Locală, o cavitate în formă de clepsidră din mediul
interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este saturată cu plasmă de temperatură înaltă
ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele supernove.[140]

Sunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de km) de Soare. Cel mai
apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță
și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează
la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din
urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai
este numită „Proxima Centauri”. Următoarele cele mai apropiate stele față de Soare sunt piticele roșii
Steaua lui Barnard (la 5,9 ani lumină), Wolf 359 (7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea
mai mare stea din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența
principală de stele a cărei masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă
denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate
de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani
lumină) și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină).[141] Cea mai apropiată stea solitară
asemănătoare Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80 % din
masa Soarelui, dar doar 60 % din luminozitatea sa.[142] Cea mai apropiată planetă extrasolară de
sistemul solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale acesteia,
Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare 3,236 zile.[143]
O diagramă care arată localizarea noastră în Universul observabil. (Click aici pentru o imagine
alternativă.)

Sistemul Solar în imagini