Atmosfera

Schiță realizată de astronauții din Apollo 17. Atmosfera lunară a fost ulterior studiată de Lunar
Atmosphere and Dust Environment Explorer(d).[103][104]

Luna are o atmosferă atât de rarefiată încât este aproape vid, cu o masă totală mai mică de 10 tone.[105]
Presiunea acestei mase mici asupra suprafeței este de circa 3 × 10−15 atm (0.3 nPa); ea variază de-a
lungul zilei lunare. Printre sursele sale se numără emanațiile de gaze(d) și pulverizarea(d), produs al
bombardmentului solului lunar de către ioni din vântul solar.[9][106] Printre elementele detectate în ea
se numără sodiul și potasiul, produse prin pulverizare (și care se găsesc și în atmosferele lui Mercur și Io);
heliu-4 și neon[107] din vântul solar; și argon-40, radon-222, și poloniu-210(d), emanate după formarea
lor prin dezintegrare radioactivă în interiorul scoarței și mantalei.[108][109] Nu se știe de ce lipsesc unele
specii (atomi sau molecule) neutre, cum ar fi oxigenul, azotul, carbonul, hidrogenul și magneziul, și care
sunt prezente în regolit.[108] Vapori de apă au fost detectați de către Chandrayaan-1 și concentrația lor a
fost observată a varia cu latitudinea, cu un maxim la circa 60–70 de grade; este posibil ca aceștia să fie
generați prin sublimarea gheții din regolit.[110] Aceste gaze fie revin în regolit datorită gravitației Lunii,
fie se pierd în spațiu în urma acțiunii presiunii radiației solare sau, dacă sunt ionizate, prin atracția
exercitată de câmpul magnetic al vântului solar.[108]

Praf

Un nor permanent și asimetric de praf lunar(d) există în jurul Lunii, el fiind format din mici particule
provenite de la comete. Se estimează că 5 tone de particule de comete lovesc suprafața Lunii în fiecare
zi. Particulele lovesc suprafața Lunii, antrenând praful deasupra Lunii. Praful rămâne deasupra Lunii circa
10 minute, ridicându-se 5 minute și coborând timp de alte 5. În medie, 120 kilograme de praf sunt
prezente deasupra Lunii, ridicându-se până la 100 kilometri înălțime. Măsurători ale acestui praf au fost
făcute de către LADEE(d) prin Lunar Dust EXperiment (LDEX), între 20 și 100 kilometri deasupra
suprafeței, într-o perioadă de șase luni. LDEX a detectat o medie de o particulă lunară de 0,3 micrometri
în fiecare minut. Numărul particulelor de praf atingea apogeul în timpul ploilor de meteori Geminid,
Quadrantid, Taurid de Nord, și Omicron Centaurid(d), când Pământul și Luna trec prin cozile unor
comete. Norul este asimetric, mai dens lângă limita între partea luminată și cea neluminată a Lunii.[111]
[112]

Anotimpuri

Înclinația axei Lunii în raport cu ecliptica este de doar 1,5424°,[113] mult mai puțin decât a Pământului,
care are 23,44°. Din acest motiv, iluminarea solară a Lunii diferă mult mai puțin de la anotimp la anotimp,
iar detaliile topografice joacă un rol crucial asupra efectelor sezoniere.[114] Din imaginile realizate de
Clementine(d) în 1994, se pare că patru regiuni muntoase de pe creasta craterului Peary(d) de la polul
nord al Lunii s-ar putea să rămână iluminate toată durata zilei lunare, formând vârfuri de lumină
permanentă(d). Nu există astfel de regiuni la polul sud. Similar, există locuri care rămân permanent
umbrite pe fundul multor cratere polare;[86] aceste cratere întunecate sunt extrem de reci: Lunar
Reconnaissance Orbiter(d) a măsurat cea mai scăzută temperatură de vară în craterele de la polul sud, la
35 K (−238 °C)[115] și doar 26 K (−247 °C) aproape de solstițiul de iarnă în craterul Hermite(d) de la
polul nord. Aceasta este cea mai scăzută temperatură din Sistemul Solar măsurată vreodată de o navă
spațială, fiind mai scăzută chiar decât suprafața lui Pluto.[114] Sunt înregistrate și temperaturi medii ale
suprafeței Lunii, dar acestea diferă mult de la loc la loc și de la umbră la expunerea la soare.[116]

Relația cu Pământul

Orbita

Earth has a pronounced axial tilt; the Moon's orbit is not perpendicular to Earth's axis, but lies close to
Earth's orbital plane.

Schemă a sistemului Pământ–Lună

Satelitul DSCOVR(d) observă Luna trecând prin fața Pământului

Luna efectuează o orbită completă în jurul Pământului în raport cu stelele fixe o dată la fiecare 27,3
zile[g] (perioada sa siderală). Întrucât Pământul se deplasează și el în același timp pe orbita sa în jurul
Soarelui, durează puțin mai mult până când Luna ajunge în aceeași fază în raport cu Pământul, adică circa
29,5 zile[h] (perioada sa sinodică).[117] Spre deosebire de majoritatea sateliților altor planete, orbita
Lunii este mai aproape de planul ecliptic decât de planul ecuatorial al planetei. Orbita Lunii este
perturbată(d) subtil de Soare și Pământ cu influențe mici, complexe și în interacțiune reciprocă. De
exemplu, planul orbitei Lunii se rotește treptat(d) o dată la fiecare 18,61[118] de ani, ceea ce afectează
alte aspecte ale mișcării acesteia. Aceste efecte sunt descrise matematic de legile lui Cassini(d).[119]

Dimensiunea relativă

Luna este excepțional de mare relativ la Pământ: un sfert din diametrul lui și 1/81 din masa lui.[117] Este
cel mai mare satelit din Sistemul Solar în raport cu planeta pe care o orbitează,[i] rapoarte superioare
găsindu-se doar la planetele pitice: Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto, având 1/9 din
masa acesteia.[j][120] Pământul și Luna sunt totuși considerate un sistem planetă–satelit, și nu o planetă
dublă, deoarece baricentrul(d) lor, adică centrul comun de masă, se află la 1.700 km (circa un sfert din
raza Pământului) sub suprafața Pământului.[121]
Aspectul de pe Pământ

Luna apunând pe cerul de vest peste High Desert(d) din California

Luna se află în rotație sincronă: ea se rotește în jurul axei în aproximativ aceeași durată de timp cât îi ia
să efectueze o revoluție în jurul Pământului. Aceasta are ca urmare faptul că are în permanență aproape
aceeași față întoarsă către Pământ. Datorită efectului librației, circa 59% din suprafața lunii se poate
vedea de pe Pământ.

Luna se rotea cu viteză mai mare în trecut, dar la începutul istoriei ei, rotația a încetinit și a devenit
sincronă în această orientare ca urmare a efectelor de frecare asociate cu deformările mareice produse
de Pământ.[122] Cu timpul, energia de rotație a Lunii în jurul propriei axe s-a disipat sub formă de
căldură, până când nu a mai rămas nicio rotație a Lunii relativ la Pământ. Fața Lunii îndreptată spre
Pământ se numește fața vizibilă, iar cea îndreptată în direcția opusă se numește fața ascunsă. Fața
ascunsă este adesea denumită inexact „fața întunecată”, în realitate însă ea fiind iluminată la fel de des
ca cea vizibilă: o dată în fiecare zi lunară, în timpul fazei de lună nouă, observăm pe Pământ că fața
apropiată este întunecată.[123] În 2016, folosind datele strânse de mai vechea misiune NASA Lunar
Prospector(d), oamenii de știință au găsit două zone bogate în hidrogen pe părți opuse ale Lunii, probabil
sub formă de gheață. Se speculează că aceste porțiuni ar fi fost polii Lunii acum câteva miliarde de ani,
înainte de a-și sincroniza mișcarea cu a Pământului.[124]

Luna are un albedo excepțional de scăzut, ceea ce face ca ea să aibă o reflectanță doar puțin mai mare ca
a asfaltului uzat. În ciuda acestui fapt, ea este cel mai strălucitor obiect de pe cer după Soare.[117][k]
Aceasta se datorează parțial augmentării strălucirii dată de efectul de opoziție(d); la pătrar, Luna este
doar cu o zecime mai luminoasă decât la lună plină, și nu la jumătate.[125]

În plus, constanța coloristică(d) din sistemul vizual(d) recalibrează relațiile între culoarile unui obiect și
spațiul înconjurător, și deoarece cerul din jur este comparativ mai întunecat, Luna luminată de Soare este
percepută ca obiect strălucitor. Muchiile lunii pline par la fel de strălucitoare ca centrul, fără întunecare
laterală(d), datorită proprietăților reflective(d) ale solului lunar(d), care reflectă mai multă lumină înapoi
spre Soare decât în alte direcții. Luna pare mai mare când este aproape de orizont, dar acesta este un
efect pur psihologic, denumit iluzia Lunii(d), descrisă pentru prima oară în secolul al VII-lea î.e.n.[126]
Luna plină subîntinde un arc de circa 0,52° (în medie) pe cer, aproximativ aceeași mărime aparentă ca a
Soarelui (vezi § Eclipse).
Cea mai mare altitudine a Lunii pe cer variază cu faza lunară și cu anotimpul. Luna plină este la punctul
cel mai ridicat pe cer iarna. Ciclul nodurilor, de 18,61 ani are și el o influență: când nodul ascendent al
orbitei lunare este la echinocțiul de iarnă, declinația lunară poate ajunge la circa 28° în fiecare lună.
Aceasta înseamnă că Luna poate ajunge deasupra capului la latitudini de până la 28° de la ecuator, în loc
de doar 18°. Orientarea semilunii depinde și ea de latitudinea de la punctul de observare: mai aproape
de ecuator, un observator poate vedea o semilună cu partea luminată în jos.[127]

Lunea este vizibilă timp de două săptămâni la fiecare 27,3 zile la Polul Nord și Polul Sud. Lumina Lunii
este utilizată de zooplanctonul din Oceanul Arctic atunci când Soarele este sub orizont timp de mai multe
luni consecutiv.[128]

Superluna din 14 noiembrie 2016 a fost la 365.511 km depărtare[129] de centrul Pământului, cea mai
apropiată distanță de după 26 ianuarie 1948. Se va mai apropia la o distanță similară abia la 25
noiembrie 2034.[130]

Distanța dintre Lună și Pământ variază de la circa 365.400 km la 406.700 km la perigeu și, respectiv,
apogeu. La 14 noiembrie 2016, s-a aflat mai aproape de Pământ la lună plină decât a mai fost vreodată
după 1948, cu 14% mai aproape decât cea mai îndepărtată poziție la apogeu.[131] Denumit „superlună”,
acest punct coincide cu luna plină la un interval de o oră, și a fost cu 30% mai luminoasă decât atunci
când s-a aflat la cea mai mare distanță, întrucât diametrul său unghiular a fost cu 14% mai mare,
deoarece

1.14

1.30

{\displaystyle \scriptstyle 1.14^{2}\approx 1.30}.[132][133][134] La niveluri mai scăzute, percepția

umană a reducerii strălucirii ca procentaj este dată de formula:[135][136]

reducere percepută

=
100

reducere efectivă

100

{\displaystyle {\text{reducere percepută}}\%=100\times {\sqrt {{\text{reducere efectivă}}\% \over 100}}}

Când reducerea reală este de 1,00 / 1,30, sau de circa 0,770, reducerea percepută este de 0,877, sau de
1,00 / 1,14. Aceasta dă o creștere maximă percepută de 14% între apogeu și perigeu la aceeași fază.[137]

Au existat controverse istorice dacă trăsăturile de pe suprafața Lunii se schimbă sau nu în timp. Astăzi,
multe din aceste afirmații sunt considerate iluzorii, rezultate fiind din observații efectuate în condiții de
iluminare diferită, din slaba vedere astronomică(d), sau din desene inadecvate. Erupțiile de gaze(d) au
însă loc uneori și ar putea fi responsabile pentru un procentaj minor al fenomenelor lunare tranzitive.
Recent, s-a sugerat că o regiune cu un diametru de circa 3 km de pe suprafața lunară s-a modificat printr-
o erupție de gaze de acum un milion de ani.[138][139] Aspectul Lunii, ca și cel al Soarelui, poate fi afectat
și de atmosfera Pământului: printre efectele comune se numără un halou(d) de 22° format când lumina
Lunii este refractată prin cristalele de gheață ale norilor cirrostratus aflați la mare altitudine, și alte inele
coronale(d) care apar când Luna este observată prin nori subțiri.[140]

Schimbările lunare ale unghiului între direcția de iluminare din partea Soarelui și aspectul de pe Pământ,
și fazele Lunii care rezultă, așa cum sunt ele observate din emisfera nordică. Distanța Pământ–Lună nu
este la scară.

Zona iluminată a sferei vizibile (gradul de iluminare) este dată de formula

cos

⁡
)

sin

{\displaystyle (1-\cos e)/2=\sin ^{2}(e/2)}, unde

{\displaystyle e} este elongația (adică unghiul între Lună, observator (de pe Pământ) și Soare).

Efecte mareice

Over one lunar month more than half of the Moon's surface can be seen from Earth's surface.

Librația Lunii de-a lungul unei luni. Se observă și ușoara variație a dimensiunii vizuale a Lunii față de
Pământ.

Atracția gravitațională pe care o exercită masele una față de cealaltă scade invers proporțional cu
pătratul distanței între cele două mase. Ca urmare, atracția puțin mai puternică exercitată de Lună
asupra părții Pământului aflată mai aproape de ea în comparație cu cea opusă conduce la forțele
mareice. Forțele mareice afectează atât scoarța Pământului, cât și oceanele.

Cel mai evident efect al forțelor mareice este formarea a două umflături pe oceanele Pământului, una pe
partea de Pământ dinspre lună, cealaltă pe cea opusă Lunii. Aceasta conduce la o creștere a nivelului
mărilor, numită maree oceanică.[141] Cum Pământul se învârte în jurul propriei axe, una dintre aceste
umflături oceanice (fluxul) ridică apa de „sub” Lună, în timp ce cealaltă este exact invers. Ca urmare,
există două fluxuri și două refluxuri în circa 24 de ore.[141] Întrucât Luna orbitează Pământul în aceeași
direcție ca și rotația Pământului, fluxurile au loc la distanțe de 12 ore și 25 de minute; cele 25 minute se
datorează timpului pe care îl petrece Luna pe orbita Pământului. Soarele are același efect mareic asupra
Pământului, dar forțele sale de atracție sunt doar 40% din cele ale Lunii; combinația de forțe dată de
pozițiile relative la Pământ ale Lunii și Soarelui este responsabilă pentru mareele vii și mareele moarte.
[141] Dacă Pământul ar fi o planetă de apă (fără continente) ar produce o maree de doar un metru,
foarte previzibilă, dar mareele oceanice sunt modificate puternic de alte efecte: cuplarea prin frecare a
apei cu rotația Pământului prin intermediul fundului oceanului, inerția mișcării apei, bazinele oceanice
care sunt mai puțin adânci spre țărm, trecerea apei dintr-un bazin oceanic în altul.[142] Ca urmare,
temporizarea mareelor în diferitele puncte ale Pământului este în primul rând determinat empiric și
explicat teoretic.

Deși gravitația produce accelerație și mișcare în cadrul oceanelor lichide de pe Pământ, cuplajul
gravitațional între Lună și masa solidă a Pământului este elastic și plastic. Rezultatul este un efect mareic
mai pronunțat al Lunii asupra Pământului, care produce o umflătură a porțiunii solide a Pământului aflată
cel mai aproape de Lună, care acționează ca un cuplu de forțe în opoziție față de rotația Pământului.
Acest cuplu „consumă” moment cinetic și energie cinetică de rotație, încetinind rotația Pământului.[141]
[143] Acest moment cinetic pierdut de Pământ este transferat Lunii într-un proces care îndepărtează
Luna, reducându-i viteza orbitală în jurul Pământului. Astfle, distanța între Pământ și Lună crește(d), și
viteza de rotație a Pământului scade.[143] Măsurătorile făcute cu reflectoare laser în timpul misiunilor
Apollo au relevat că distanța între Lună și Pământ crește cu 38 mm pe an[144] (aproximativ viteza cu care
cresc unghiile oamenilor).[145] Ceasurile atomice arată și ele că ziua pe Pământ crește cu circa 15
microsecunde(d) pe an,[146] crescând usor viteza cu care se ajustează UTC prin secunde suplimentare.
Lăsat să decurgă nestingherit, acest fenomen va continua până când rotația Pământului și perioada
orbitală a Lunii se sincronizează. Ca urmare, Luna va ajunge să fie suspendată pe cer deasupra unui
singur meridian, cum este actualmente cazul cu Pluto și satelitul său, Charon. Soarele însă va deveni o
gigantă roșie care va cuprinde sistemul Pământ-Lună cu mult înainte să se întâmple aceasta.[147][148]

Similar, mareele acționează și asupra suprafeței Lunii cu o amplitudine de circa 10 cm și o perioadă de 27

de zile, cu două componente: una fixă datorată Pământului, întrucât se află în rotație sincronă, și una
variabilă, produsă de Soare.[143] Componenta indusă de Pământ rezultă din librație, un rezultat al
excentricității orbitale a Lunii (dacă orbita Lunii ar fi perfect circulară, ar exista doar maree solare).[143]
Librația modifică și unghiul din care se vede Luna, permițând observarea de-a lungul timpului, de pe
Pământ, a unui total de 59% din suprafața ei.[117] Efectele cumulative ale acumulării de tensiune prin
aceste forțe mareice produce cutremure lunare(d). Cutremurele lunare sunt mult mai rare și mai slabe
decât cele de pământ, deși cutremurele lunare pot dura până la o oră—durată semnificativ mai mare
decât cutremurele terestre—din cauza absenței apei care atenuează vibrațiile seismice. Existența
cutremurelor lunare este o descoperire neașteptată realizată cu ajutorul seismometrelor puse pe Lună
de astronauții misiunilor Apollo între 1969 și 1972.[149]

Eclipse

The fiercely bright disk of the Sun is completely obscured by the exact fit of the disk of the dark, non-
illuminated Moon, leaving only the radial, fuzzy, glowing coronal filaments of the Sun around the edge.

The bright disk of the Sun, showing many coronal filaments, flares and grainy patches in the wavelength
of this image, is partly obscured by a small dark disk: here, the Moon covers less than a fifteenth of the
Sun.

De pe Pământ, Luna și SOarele par a fi de aceeași dimensiune, după cum se observa la eclipsa de Soare
din 1999 (stânga), în timp ce de pe nava spațială STEREO-B(d) aflată pe o orbită în urma Pământului,
Luna pare mult mai mică decât Soarele (dreapta).[150]

Eclipsele pot avea loc atunci când Soarele, Pământul și Luna sunt toate într-o linie dreaptă (așa-numita
„sizigie”). Eclipsele de Soare au loc la lună nouă, când Luna este între Soare și Pământ. Eclipsele de Lună
au în schimb loc la lună plină, când Pământul este între Soare și Lună. Dimensiunea aparentă a Lunii este
aproximativ egală cu cea a Soarelui, ambele având o lățime de circa o jumătate de grad. Soarele este
mult mai mare decât Luna, dar distanța exact de atâtea ori mai mare este cea care face să pară de
aceeași dimensiune când sunt privite de pe Pământ. Variațiile de dimensiune aparentă, datorate
orbitelor necirculare sunt și ele aproape la fel de mari, dar ciclurile diferă. De aceea, sunt posibile atât
eclipse de Soare totale (în care Luna pare mai mare decât Soarele) cât și inelare (în care Luna pare mai
mică decât Soarele).[151] La o eclipsă totală, Luna acoperă complet discul Soarelui și coroana devine
vizibilă cu ochiul liber. Deoarece distanța între Lună și Pământ crește treptat în timp,[141] diametrul
unghiular aparent al Lunii este în scădere. De asemenea, în evoluția sa către faza de gigantă roșie,
dimensiunea reală a Soarelui, împreună cu diametrul său aparent pe cer, cresc încet.[l] Combinația
acestor două schimbări înseamnă că acum câteva sute de milioane de ani, Luna acoperea întotdeauna
complet Soarele la eclipsele de Soare, și nu era posibilă nicio eclipsă inelară. La fel, peste câteva sute de
milioane de ani, Luna nu va mai acoperi complet Soarele, și nu vor mai avea loc eclipse totale de Soare.
[152]

Întrucât orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu circa 5,145° (5° 9') față de orbita Pământului în
jurul Soarelui, eclipsele nu au loc la fiecare lună plină și lună nouă. Pentru a avea loc o eclipsă, Luna
trebuie să fie în apropierea intersecției celor două plane orbitale.[153] Periodicitatea și recurența
eclipselor de Soare și de Lună sunt descrise de saros, care are o perioadă de aproximativ 18 ani.[154]
Deoarece Luna ne blochează permanent vederea pe o zonă circulară de pe cer cu diametrul de o
jumătate de grad,[m][155] fenomenul asociat de ocultație are loc atunci când o stea strălucitoare sau o
planetă trece prin spatele Lunii și nu mai este vizibilă. Astfel, o eclipsă de Soare este o ocultație a
Soarelui. Deoarece Luna este comparativ mai aproape de Pământ, ocultațiile stelelor individuale nu sunt
vizibile peste tot pe planetă în același timp. Din cauza precesiei orbitei Lunii, în fiecare an sunt ocultate
alte stele.[156]

Observarea și explorarea

Studiile antice și medievale

Hartă a Lunii de Johannes Hevelius din Selenographia, sive Lunae descriptio(d) (1647), prima hartă care
cuprinde și zonele de librație

Studiu al Lunii în Micrographia(d) de Robert Hooke, 1665

Înțelegerea ciclurilor Lunii a fost una din primele evoluții ale astronomiei: înainte de secolul al V-lea
î.e.n., astronomii babilonieni înregistraseră ciclul Saros de 18 ani al eclipselor de Lună,[157] iar
astronomii indieni(d) descriseseră elongația lunară a Lunii.[158] Astronomul chinez(d) Shi Shen(d) (fl.
secolul al IV-lea î.e.n.) dădea instrucțiuni pentru prezicerea eclipselor de Lună și de Soare.[159] Mai
târziu, au fost înțelese forma fizică a Lunii și cauza luminii Lunii. Filosoful grec antic Anaxagoras (d. 428
î.e.n.) gândea că Soarele și Luna sunt ambele pietre sferice gigantice, și că cea din urmă reflecta lumina
primului.[160][161] Deși chinezii din timpul dinastiei Han credeau că Luna este energie echivalentă cu qi,
teoria „influenței radiante” recunoștea și că lumina Lunii este doar o reflecție a celei de la Soare, iar Jing
Fang(d) (78–37 î.e.n.) observa sfericitatea Lunii.[162] În secolul al II-lea e.n., Lucian din Samosata a scris
un roman în care eroii călătoreau pe Lună, care era locuită. în 499 e.n., astronomul indian Aryabhata
menționa în Āryabhaṭīya(d) că lumina solară reflectată este cauza strălucirii Lunii.[163] Astronomul și
fizicianul Alhazen (965–1039) a constatat că lumina solară nu este reflectată de Lună ca o oglindă, ci că
lumina este emisă în toate direcțiile de fiecare parte a suprafeței luminate de Soare a Lunii.[164] Shen
Kuo (1031–1095) din dinastia Song a creat o alegorie care echivala creșterea și descreșterea Lunii cu o
minge mare de argint reflectiv care, atunci când este îmbibată cu pulbere albă și observată dintr-o parte,
arată ca o semilună.[165]

Schițele Lunii, după Galileo, din Sidereus Nuncius (Anunțul stelar)

În descrierea universului(d) a lui Aristotel (384–322 î.e.n.), Luna marca limita între sferele elementelor
muabile (pământ, apă, aer și foc), și stelele nemuritoare de eter, o filosofie influentă care avea să domine
gândirea umană timp de secole.[166] În secolul al II-lea î.e.n. însă, Seleucus din Seleucia(d) a emis
ipoteza corectă că mareele sunt produse de atracția Lunii, și că înălțimea lor depinde de poziția Lunii în
raport cu Soarele.[167] În același secol, Aristarh a calculat dimensiunea Lunii și distanța de la ea la
Pământ(d), obținând pentru distanță o valoare de circa douăzeci de ori raza Pământului. Aceste rezultate
au fost mult îmbunătățite de Ptolemeu (90–168 e.n.): valorile obținute de el, distanță medie egală cu de
59 de ori raza Pământului și diametru egal cu 0,292 diametrul Pământului erau aproape de valorile
exacte, de circa 60 și, respectiv, 0,273.[168] Arhimede (287–212 î.e.n.) proiectase un planetariu care
putea calcula mișcările Lunii și ale altor corpuri din Sistemul Solar.[169]

În Evul Mediu, înainte de inventarea telescopului, Luna a fost din ce în ce mai mult recunoscută ca sferă,
deși mulți credeau că este „perfect netedă”.[170]

În 1609, Galileo Galilei a realizat unul dintre primele desene telescopice ale Lunii în cartea sa Sidereus
Nuncius (Anunțul stelar) și a observat că nu este netedă, ci are munți și cratere. A urmat cartografierea
telescopică a Lunii: mai târziu în secolul al XVII-lea, eforturile lui Giovanni Battista Riccioli și Francesco
Maria Grimaldi au condus la sistemul de denumire a reliefului Lunii folosit și astăzi. Lucrarea mai exactă
din anii 1834–36 Mappa Selenographica de Wilhelm Beer(d) și Johann Heinrich von Mädler(d), și cartea
lor asociată din 1837 Der Mond, primul studiu trigonometric precis al reliefului Lunii, cuprindea
altitudinile a peste o mie de munți, și introducea studiul Lunii la precizii echivalente cu cele din geografia
Pământului.[171] Se credea că craterele lunare, observate pentru prima oară de Galileo, sunt vulcanice.
Aceasta până la când Richard Anthony Proctor(d) a avansat în anii 1870 ideea că sunt formate de
coliziuni.[117] Această ipoteză a căpătat susținere în 1892 prin experimentele geologului Grove Karl
Gilbert(d), și prin studiile comparative din deceniile anilor 1920 până în anii 1940,[172] care au dus la
dezvoltarea stratigrafiei lunare(d), care în anii 1950 devenea o ramură nouă și emergentă a
astrogeologiei(d).[117]

Cu navele spațiale

Secolul al XX-lea

Misiunile sovietice

Luna 2(d), primul obiect făcut de om care a ajuns pe suprafața Lunii (stânga) și roverul lunar sovietic
Lunohod 1

Cursa Spațială instigată de Războiul Rece între Uniunea Sovietică și Statele Unite au dus la o accelerare a
interesului pentru explorarea Lunii. După ce lansatoarele au căpătat capabilitățile necesare, aceste țări
au trimis sonde fără echipaj uman în misiuni de observare din zbor, cu impact și cu aselenizare. Navele
din programul Luna(d) al Uniunii Sovietice au fost primele care au realizat mai multe obiective: după trei
misiuni eșuate, fără nume, din 1958,[173] primul obiect făcut de om care a scăpat de gravitația
Pământului și a trecut pe lângă Lună a fost Luna 1(d); primul obiect făcut de om care a lovit suprafața
Lunii a fost Luna 2(d), și primele fotografii ale părții normal ascunse a Lunii au fost realizate de Luna 3(d),
toate în 1959.

Prima navă spațială care a efectuat o aselenizare ușoară a fost Luna 9 și primul vehicul fără echipaj care a
orbitat în jurul Lunii a fost Luna 10(d), ambele în 1966.[117] Eșantioane de rocă și sol(d) au fost aduse
înapoi pe Pământ de trei misiuni Luna de colectare de probe(d) (Luna 16(d) în 1970, Luna 20(d) în 1972,
și Luna 24(d) în 1976), care au adus în total 0,3 kg.[174] Două rovere realizate în premieră au aselenizat
în 1970 și 1973 în cadrul programului sovietic Lunohod.

Misiunile americane

Articol principal: Programul Apollo.

The small blue-white semicircle of Earth, almost glowing with color in the blackness of space, rising over
the limb of the desolate, cratered surface of the Moon.

Răsărit de Pământ (Apollo 8, 1968)

Rocă lunară(d) (Apollo 17, 1972)

La sfârșitul deceniului anilor 1950, la apogeul Războiului Rece, Forțele Terestre ale Statelor Unite (US
Army) au efectuat un studiu de fezabilitate(d) secret care propunea construcția pe Lună a unui avanpost
militar cu echipaj uman denumit Proiectul Horizon(d), cu potențialul de a efectua o gamă largă de
misiuni, de la cercetări științifice până la bombardament nuclear asupra Pământului. Studiul includea
posibilitatea de a efectua un test nuclear pe Lună.[175][176] Forțele Aeriene, care la acea dată erau în
competiție cu Forțele Terestre pentru rolul de vârf de lance al programului spațial, și-a dezvoltat propriul
plan similar cu numele Lunex(d).[177][178][175] La ambele propuneri s-a renunțat în cele din urmă după
ce programul spațial a fost în mare parte transferat de la armată la agenția civilă NASA.[178]

După angajamentul președintelui John F. Kennedy în 1961 de a realiza o aselenizare a unui echipaj uman
înainte de sfârșitul deceniului, Statele Unite, în frunte cu NASA, au lansat o serie de sonde fără echipaj
uman pentru a dezvolta înțelegerea suprafeței lunare pentru a pregăti misiunile umane: Programul
Ranger(d) al lui Jet Propulsion Laboratory a produs primele fotografii de detaliu; programul Lunar
Orbiter(d) a produs hărți ale întregii Luni; programul Surveyor a aselenizat cu prima sa navă spațială(d) la
patru luni după Luna 9. În paralel, s-a dezvoltat Programul Apollo cu echipaje umane; după o serie de
teste cu și fără echipaj ale navei spațiale Apollo pe orbita Pământului, și împins înainte de perspectiva
unui zbor lunar sovietic(d), în 1968 Apollo 8 a efectuat prima misiune cu echipaj uman pe orbita Lunii.
Aselenizarea ulterioară a primilor oameni în 1969 este considerată punctul culminant al Cursei Spațiale.
[179]

Neil Armstrong lucrând la modulul lunar

"That's one small step ..."

Duration: 8 seconds.0:08

Neil Armstrong a devenit primul om care a mers pe Lună, în calitate de comandant al misiunii americane
Apollo 11 punând piciorul pe Lună la ora 02:56 UTC în ziua de 21 iulie 1969.[180] Circa 500 de milioane
de oameni din toată lumea au urmărit transmisiunea directă a camerei de televiziune Apollo, cea mai
mare audiență de televiziune din istoria de până atunci.[181][182] Misiunile Apollo de la 11 la 17 (cu
excepția lui Apollo 13, care a renunțat la aselenizarea planificată) au adus 380,05 kg de rocă și sol lunar în
2196 de eșantioane separate.[183] Aselenizarea și revenirea pe pământ au fost posibile datorită
considerabilelor progrese tehnologice din prima parte a deceniului anilor 1960, în domenii cum ar fi
chimia ablației, ingineria software și tehnologia de reintrare în atmosferă, precum și de managementul
extrem de competent al enormei întreprinderi tehnice.[184][185]

În timpul misiunilor Apollo cu aselenizare, au fost instalate pe suprafața Lunii pachete de instrumente
științifice. Stații temporare de instrumente(d), cuprinzând sonde de flux termic, seismometre și
magnetometre, au fost instalate la punctele de aselenizare Apollo 12, 14, 15, 16 și 17. Transmisiunile în
direct de date către Pământ au fost sistate spre sfârșitul lui 1977 din considerente financiare,[186][187]
dar, întrucât tablourile de retroreflectoare colț-de-cub pentru telemetrie lunară laser(d) de la acele stații
sunt instrumente pasive, ele sunt încă utilizate. Telemetria acestor stații este calculată periodic din stații
terestre cu o precizie de câțiva centimetri, iar datele din acest experiment sunt utilizate pentru a calcula
limitele dimensiunii nucleului Lunii.[188]

Anii 1980–2000
Mozaic în culori artificiale(d) construit dintr-o serie de 53 de imagini realizate prin trei filtre spectrale de
sistemul de imagistică al navei Galileo în timp ce aceasta trecea peste regiunile nordice ale Lunii la 7
decembrie 1992.

După prima cursă spre Lună, au urmat niște ani de liniște, dar, începând cu deceniul anilor 1990, multe
alte țări s-au implicat în exporarea directă a Lunii. În 1990, Japonia a devenit a treia țară care a dus un
obiect pe orbita Lunii, cu nava spațială HITEN(d). Aceasta a lansat o sondă mai mică, Hagoromo, pe
orbita Lunii, dar transmițătorul s-a defectat, iar misiunea nu a mai fost utilă.[189] În 1994, SUA au trimis
pe orbita lunară nava spațială Clementine(d) dezvoltată într-un proiect comun NASA-Departamentul
Apărării. Această misiune a obținut prima hartă topografică cvasiglobală a Lunii, și primele imagini
globale multispectrale(d) ale suprafeței lunare.[190] În 1998, aceasta a fost urmată de misiunea Lunar
Prospector(d), ale cărei instrumente au indicat prezența unui exces de hidrogen la polii Lunii, care
probabil a fost produs de prezența gheții pe o adâncime de câțiva metri în regolitul din craterele
permanent umbrite.[191]

India, Japonia, China, Statele Unite ale Americii și Agenția Spațială Europeană au trimis fiecare orbiteri
lunari. Dintre aceștea în special Chandrayaan-1 al Organizația Indiană de Cercetare Spațială(d) a
contribuit la confirmarea descoperirii de gheață lunară în craterele permanent umbrite de la poli și
legată de regolitul lunar. Epoca post-Apollo a fost marcată și de două misiuni cu rover: ultima misiune
sovietică Lunohod din 1973, și misiunea chinezească curentă Chang'e 3, care a pus în funcțiune roverul
Yutu(d) la 14 decembrie 2013. În conformitate cu Tratatul Spațiului Extraterestru(d), Luna rămâne liberă
pentru explorare în scopuri pașnice pentru toate țările.

Secolul al XXI-lea

Reprezentare artistică a unei viitoare colonii lunare

Nava spațială europeană SMART-1(d), a doua navă cu propulsie cu ioni, s-a aflat pe orbita Lunii din 15
noiembrie 2004 până la impactul său cu Luna la 3 septembrie 2006, și a efectuat primul studiu detaliat al
elementelor chimice de pe suprafața Lunii.[192]

Ambițiosul Program Chinez de Explorare Lunară a început cu Chang'e 1, care a reușit să orbiteze Luna din
5 noiembrie 2007 până la impactul controlat din 1 martie 2009.[193] El a obținut o hartă completă a
Lunii. Chang'e 2, începând cu octombrie 2010, a ajuns la Lună mai repede, a cartografiat Luna cu o
rezoluție superioară de-a lungul unei perioade de opt luni, apoi a ieșit de pe orbita Lunii pentru a rămâne
pentru o perioadă mai mare în punctul Lagrange L2 Pământ-Soare, înainte de a trece pe lângă asteroidul
4179 Toutatis la 13 decembrie 2012, după care s-a îndepărtat în spațiu. La 14 decembrie 2013, Chang'e 3
a aselenizat cu un lander lunar, care la rândul său a desfășurat un rover lunar(d), denumit Yutu (Chinese:
玉兔; în traducere literală „iepurele de jad”). Aceasta a fost primul soft landing(d) de după Luna 24(d) din
1976, și prima misiune cu rover lunar de la Lunohod 2(d) din 1973. China intenționează să lanseze o altă
misiune cu rover (Chang'e 4) înainte de 2020, urmată de o misiune de revenire cu probe(d) (Chang'e 5)
puțin după aceea.[194]

Între 4 octombrie 2007 și 10 iunie 2009, misiunea Kaguya a Agenției de Explorare Aerospațială a
Japoniei, un orbiter lunar dotat cu o cameră video de înaltă definiție(d), și doi sateliți radio-transmițători
mici, a obținut date geofizice și a realizat primele filme HD din afara orbitei Pământului.[195][196] Prima
misiune lunară a Indiei, Chandrayaan I, a orbitat din 8 noiembrie 2008 până la pierderea contactului la 27
august 2009, timp în care a realizat o hartă chimică, mineralogică și foto-geologică de înaltă rezoluție a
suprafeței lunare și a confirmat prezența moleculelor de apă în solul lunar.[197] Organizația Indiană de
Cercetare Spațială(d) intenționa să lanseze în 2013 Chandrayaan-2(d), care urma să cuprindă și un rover
lunar robotic rusesc.[198][199] Eșecul misiunii rusești Fobos-Grunt(d) a amânat și acest proiect.

Vârfurile centrale ale craterului lunar Copernic observate de LRO(d), 2012

Formațiunea Ina(d), 2009

SUA a contribuit la lansarea Lunar Reconnaissance Orbiter(d) (LRO), a impactorului LCROSS(d) și la

observațiile ulterioare începând cu 18 iunie 2009; LCROSS și-a îndeplinit misiunea realizând un impact
planificat și atent observat în craterul Cabeus(d) la 9 octombrie 2009,[200] pe când LRO încă mai
funcționează, adunând date precise de altimetrie lunară și realizând imagini de mare rezoluție. În
noiembrie 2011, LRO a trecut peste craterul uriaș și puternic luminat Aristarh. NASA a publicat fotografii
ale craterului la 25 decembrie 2011.[201]

Două nave GRAIL(d) ale NASA au început să orbiteze Luna pe la 1 ianuarie 2012,[202] într-o misiune de a
afla mai multe despre structura internă a Lunii. Sonda LADEE(d) a NASA, gândită pentru a studia exosfera
lunară, a intrat pe orbită la 6 octombrie 2013.

Printre misiunile planificate se numără cea rusească Luna 25: un lander fără echipaj și cu un set de
seismometre, și un orbiter bazat pe misiunea marțiană eșuată Fobos-Grunt(d).[203][204] Explorările
lunare cu finanțare privată au fost promovate de Google Lunar X Prize, anunțat la 13 septembrie 2007,
care oferă 20 de milioane de dolari oricui poate să aselenizeze cu un rover robotic pe Lună și să
îndeplinească anumite criterii.[205] Shackleton Energy Company(d) lucrează la un program de a iniția
operațiuni la polul sud al Lunii pentru extragerea de apă și aprovizionarea depozitelor de combustibili(d).
[206]

NASA a început un plan de a relua misiunile umane(d) după apelul președintelui SUA George W. Bush la
14 ianuarie 2004, în care cerea întoarcerea pe Lună înainte de 2019 și construcția unei baze lunare până
în 2024.[207] S-a aprobat finanțare pentru Programul Constellation(d) și s-au început teste pentru o navă
spațială cu echipaj uman, pentru un vehicul de lansare(d),[208] și studii în vederea unui proiect de bază
lunară.[209] Programul a fost însă anulat în favoarea unei misiuni umane pe un asteroid până în 2025 și
pentru o misiune umană de orbitare a planetei Marte până în 2035.[210] India și-a exprimat și ea
speranța de a trimite o misiune umană pe Lună până în 2020.[211]

Planuri de misiuni comerciale

În 2007, X Prize Foundation împreună cu Google, au lansat Google Lunar X Prize pentru a încuraja
expedițiile comerciale către Lună. Se va acorda un premiu de 20 de milioane de dolari de împărțit între
asocierile private care vor ajunge pe Lună și va efectua anumite operațiuni până la sfârșitul lui martie
2018.[212][213] În august 2016, participau 16 echipe la concurs.[214]

În august 2016, guvernul american a acordat start-upului american Moon Express permisiune de a
aseleniza.[215] A fost prima dată când o firmă privată a primit acest drept. Hotărârea este considerată un
precedent care va contribui la definirea standardelor de reglementare a activităților comerciale în spațiu
în viitor, întrucât deocamdată funcționarea companiilor fusese restricționată la Pământ și spațiul din
imediata apropiere.[215]

Astronomie de pe Lună

Imagine în culori false a Pământului în lumină ultravioletă realizată de pe suprafața Lunii de misiunea
Apollo 16. Partea dinspre soare reflectă multă lumină ultravioletă de la Soare, dar cea opusă prezintă
doar benzi slabe de emisii UV de la aurorele produse de particule încărcate electric.[216]

De mulți ani, Luna este recunoscută drept un loc excelent pentru telescoape.[217] Este relativ în
apropiere; vederea astronomică(d) nu este o problemă; unele cratere din preajma polilor sunt
permanent întunecați și reci, ceea ce este util mai ales pentru telescoapele cu infraroșu; și
radiotelescoapele aflate pe partea îndepărtată vor fi ecranate de zgomotul radio produs de comunicațiile
pământene.[218] Deși solul lunar(d) pune probleme pentru părțile mobile ale telescoapelor, el poate fi
amestecat cu nanotuburi de carbon și poliepoxide și folosit la construcția de oglinzi de până la 50 metri
în diametru.[219] Se poate realiza destul de ieftin un telescop zenital(d) lunar cu lichid ionic.[220]

În aprilie 1972, misiunea Apollo 16 a înregistrat diferite fotografii astronomice și spectre de ultraviolet cu
Far Ultraviolet Camera/Spectrograph(d).[221]