Florea Gabriela

Colegiul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a XI-a E

O CERCETARE CRITICĂ ASUPRA POEZIEI ROMÂNE

DE TITU MAIORESCU

Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu se concretizează în câteva importante articole:
1. Comediile domnului Caragiale (1885).
2. Eminescu și poeziile lui (1889).
3. În contra direcției de azi în literatura română (1868).
4. Direcția nouă în poezia și proza română (1872).
5. O cercetare critică asupra poeziei române (1867).

1. Comediile domnului Caragiale, publicat în 1885.

Maiorescu intervine în favoarea scriitorului, lămurind, cu acest prilej, problema
principală a moralității și imoralității în artă , punându-și întrebarea dacă arta are sau nu o
influență morală. Ideea maioresciană : Orice emoțiune estetică, fie deșteptată prin sculptură, fie
prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se
uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale. Dacă izvorul a tot ce este rău
este egoismul și egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit
pentru moment, fiindcă interesele individului sunt uitate, este o combatere indirectă a răului și
astfel o înălțare morală.
Ideea lui Titu Maiorescu este clară: Arta dramatică expune conflicte, fie tragice, fie
comice, între simțurile și acțiunile omenești cu atâta obiectivitate curată, încât, pe de o parte, să
ne poată emoționa prin o ficțiune a realității, iar pe de alta – să ne înalțe într-o lume
impersonală. Nici fraza de morală practică , nici intenționata pedepsire a celui rău și răsplătire
a celui bun nu țin de artă, ci sunt de-a dreptul contrare.

2. Eminescu și poeziile lui, publicat în 1889

Prima parte este consacrată vieții scriitorului, unde criticul fixează sumar câteva date din
biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoșani, a studiat la Cernăuți, Viena și
Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit
căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea a
fost moștenită ereditar. Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută,
este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui știu că la doi frați ai săi, morți sinuciși, a
izbucnit nebunia înainte de a sa și că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.
De altminteri, și în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe
amici să se teamă de rezultatul final. Viața lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu
narcotice și excitante: abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi
petrecute fără mâncare, și apoi deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții, mâncări și
băuturi fără alegere și fără măsură; așa era viața lui Eminescu. Nu această viață i-a cauzat
nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viață. Ceea ce o dovedește este că
toate încercările, adeseori și cu stăruință repetate de unii prieteni ai săi, între alții și de mine,
nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic.
Florea Gabriela
Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Clasa a XI-a E

A doua parte este consacrată operei lui Eminescu. Maiorescu supune analizei câteva
dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub
aspectul limbajului și al conținutului de idei. Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase,
științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura excepțională a
acestuia. Evidențiază talentul excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea
cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor: Nu au existat, nu vor exista în poezia
română versuri mai frumoase decât acestea.

3. În contra direcției de astăzi în cultura română, publicat în Convorbiri literare,

No.19, 1 Decembrie 1868
În propriile sale cuvinte: În aparență, după statistica formelor din afară, românii posed
astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și
academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o
constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament,
stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și
fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.

4. Direcția nouă în poezia și proza română, publicat în 1872

Are două părți, dupa cum spune și titlul, poezie (Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu,
Matilda Cugler, Șerbănescu, Petrino') și proză (Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă,
Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P. P. Carp, T. Rosetti).
Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute,
se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.
Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a
ridica și a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt
puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeaș cale pe care
civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?
O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a
cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.

5. O cercetare critică asupra poeziei române, publicat în 1867

Unul dintre studiile care a stat la temelia scrierilor literare din acea perioadă este O
cercetare critică asupra poeziei de la 1867. Această lucrare ilustrează noua direcție maioresciană
întrucât, în primul rând, fixează criteriile care trebuie respectate în scrierea unei poezii. Astfel,
observăm faptul că în acest studiu se realizează o cercetare clară a poeziei vremii, criticismul
maiorescian fiind suficient de incisiv. Studiul are două componente: Condițiunea ideală a
poeziei și Condițiunea materială a poeziei. Prima componentă are în vedere sentimentele și
ideile transmise de poet, care trebuie să sensibilizeze cititorul. Poezia, spre deosebire de știință,
nu are rolul de a exprima adevărul pur, ci de a creiona frumosul.
Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de știință, care se
ocupă de adevăr. Cea dintâi și cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul
cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.[..] Prima
condițiune dar, o condițiune materială sau mecanică, pentru ca să existe o poezie în genere, fie
epică, fie lirică, fie dramatică, este: ca să se deștepte prin cuvintele ei imagini sensibile în
Florea Gabriela
Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Clasa a XI-a E

fantezia auditoriului, și tocmai prin aceasta poezia se deosebește de proză ca un gen aparte, cu
propria sa rațiune de a fi.
Prin urmare, un șir de cuvinte care nu cuprind alta decât noțiuni reci, abstracte, fără
imaginațiune sensibilă, fie ele oricât de bine rimate și împărțite în silabe ritmice și în strofe,
totuși nu sunt și nu pot fi poezie, ci rămân proză, o proză rimată.
Condițiunea materială se referă la felul în care sunt îmbinate cuvintele, astfel încât
mesajul poetic să impresioneze cititorul. Prin materialul utilizat, poetul trebuie să incite
imaginația auditoriului, prin urmare, acesta construiește poezia cu ajutorul figurilor de stil și al
imaginilor artistice.
Recapitulând rezultatul dobândit din cercetarea teoretică de pân-acum, afirmăm din nou
adevărul cu care am început: ideea sau obiectul poeziei nu poate fi decât un simțământ sau o
pasiune. Și precum am făcut în partea I, așa vom arăta și în această parte, că însușirile esențiale
ale poeziilor celor frumoase în privința ideilor lor se explică numai pe baza acestui adevăr.
Poetul, chemat a exprima simțirile omenești, a aflat în însăși natura lor legea după care
să se conducă. Între deosebirile ce disting afectul în genere, fie simțământ, fie pasiune, de
celelate stări ale cugetului, se pot cita următoarele ca principale:
1. O mai mare repejune a mișcării ideilor. Observarea aceasta o poate face orcine.
Exemplul cel mai lămurit dintre toate ni-l prezintă spaima, cu prodigioasa sumă de idei ce ne
pot străbate mintea în momentele ei.
2. O exagerare sau cel puțin o mărire și o nouă privire a obiectelor sub impresiunea
simțământului și a pasiunii. Lucrurile gândite iau dimensiuni crescânde, micul cerc al
conștiinței intelectuale se preface în linte microscopică și, privite prin ea, toate senzațiunile și
toate ideile momentului apar în proporțiuni gigantice și sub culori neobișnuite.
3. O dezvoltare grabnică și crescândă spre o culminare finală sau spre o catastrofă,
dacă luăm acest cuvânt și în sens bun, nu numai în împrejurări tragice.
Aceste trei semne caracteristice ale afectelor sunt totdeodată cele trei calități ale poeziei.
Mai mult, pe lângă faptul că Maiorescu pune în lumină criteriile în funcție de care
scriitorii trebuie să se orienteze, acesta critică lucrări contemporane care au la bază termeni
abstracți, greu de înțeles și fraze întortocheate. Criticismul maiorescian impune o nouă direcție în
poezia românească și creează o adevărată polemică în jurul operelor poetice care nu transmit
emoții, ci conțin prea multă vorbărie.
E caracteristic a arunca o privire în faimoasa colecțiune de poezii a lui Heine, Buch der
Lieder. Majoritatea poeziilor sunt de una, de două, de trei strofe, și totuși în ele se cuprinde o
lume întreagă de idei poetice, de simțăminte și pasiuni. Însă în expresie nici un cuvânt de prisos;
cea mai precisă legătură între son și idee! Din contră, cele mai multe poezii române sunt lungi,
lungi de nu se mai isprăvesc, în cuvinte, nu în idei, și cu cât poetul este mai rău, cu atât poezia
este mai lungă. Parcă mulțimea cuvintelor și cifra paginilor imprimate ar fi măsura valorii
poetice!
Majoritatea poeților nu merită numele ce și-l uzurpă: din producțiunile lor se vede
numai o fantezie seacă de imagini originale și o inimă goală de simțiri adevărate, și mai bine le-
ar fi fost lor și nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână și nu ar fi lățit în public
producțiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din
semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă și urâtă este cel dintâi pas spre degradarea
culturii începânde.
Florea Gabriela
Colegiul Național „Calistrat Hogaș”
Clasa a XI-a E

Eminescu și Alecsandri se numără printre poeții ale căror poezii respectă atât condițiunea
materială, cât și pe cea ideală.