Rondelul rozelor ce mor

((((((((Stările sufletești ale eului liric nu sunt exprimate cu claritate, ci sunt vagi,
obscure. Ele sunt transmise pe calea sugestiei, care devine principala carcateristică a
limbajului poetic. Rozele sunt un simbol al existenței, care se îndreaptă spre un final
implacabil, iar repetiția verbului „mor”, la timpul prezent, sugerează faptul că moartea nu
ocolește pe nicio ființă.))))))))

Existenta omului si existenta florilor se aseamna prin vremelnicie, vremea rozelor ce mor
este si vremea stingerii sufletului. Moartea, insa, nu este direct numita, ci este sugerata
prin aplicarea principiului simbolist al corespondentei dintre realitati si starile provocate
de ele: " E vremea rozelor ce mor /Mor in gradini, si mor si-n mine". De multe ori,
corespondentele secrete dintre om si natura se realizeaza mai pregnant, prin contraste,
cum ar fi tabloul rozelor care in ciuda frumusetii si gingasiei lor sunt atat de "usor"
supuse ofilirii; antiteza creata sugereaza regretul si neputinta poetului de a schimba legile
firii, el se revolta prin insusi actul poetic. Moartea florilor este asociata amurgului natural,
perioada in care se "invalmasesc" suspinele celor ce se sting; metafora "valmasaguri de
suspine" simbolizeaza dezintegrarea materiei, a vietii, care nu poate fi controlata. Totul
culmineaza cu metafora "marea moarte care vine", sugerand moartea totala, iar singura
atitudine potrivita este aceea de a "pleca fruntea" in fata inevitabilului sfarsit.

Prin intermediul simbolului „rozei", aici conotând apropierea de moarte, se stabileşte

o corespondenţă simbolistă între suflet şi natură. Ele se află amândouă în anotimpul
crespuscular al morţii: „Mor în grădini şi mor şi-n mine". Stingerea lor uşoară este
suportul melancoliei. Catrenul al doilea face trecerea de la melancolia subtilă a florilor
fanate la o tristeţe mult mai puternică şi mai gravă - Jalea" provocată de apropierea
morţii. Jalea este dublată de o nelinişte, de o încordare emoţională, tradusă poetic prin
„fior", anticipând iritarea surdă a poeziei bacoviene. Catrenul al treilea realizează o
aparentă întoarcere la descriptiv, prin alegerea unui moment al zilei, cu valoare simbolică.
„Amurgul" este momentul sfârşitului zilei, al trecerii către noapte, care aici sugerează
moartea. Această conotaţie este subliniată prin epitetul „- ntristător". Antepunerea
epitetului următor - „marea noapte" dezvăluie misterul şi profunzimea simbolului nopţii,
dar şi iminenţa lui.

Poezia „Corbii” de Traian Demetrescu pune în evidență cultivarea simbolurilor și

perfecta armonie dintre lumea interioară și cea exterioară, două trăsături definitorii ale
simbolismului.
Imaginarul poetic este zugrăvit cu ajutorul elementelor lumii exterioare - plopii,
cimitirul, mormintele, corbii, iarna- folosite ca simboluri. Imaginea plopului face
trimitere la ființa bântuită de o adancă tristețe provocată de inevitabilul sfârșit. Înărcătura
acestui gând, precum și a neputinței sunt evidențiate prin semnificațiile ninsorii, care
sufocă natura prin stratul gros depus. Corbul este considerat pasăre de rău augur, un
mesager funerar. Astfel, aceștia prevestesc sfârșitul și deschid spre tema principală a
poeziei - moartea- întărită prin imaginea cimitirului și a mormintelor. Cimitirul devine un
simbol pentru sfârșitul implacabil, fiind locul în care toate ființele ajung să fie egale și
date uiării.
Lumea exterioară se află în strânsă legătură cu trăirile ființei poetice, formându-se,
astfel, un sistem de corespondențe între cele două lumi. Poezia se deschide cu epitetul
„plopii ninși” care trimite la apăsarea sufletească și la insignifianța tuturor elementele în
fața greutății fulgilor de nea depuși. Versurile „Iar sub uitare și zăpadă s-ascund
mormintele” dezvăluie crudul adevăr pe care eul liric îl conștientizează, adevăr care este
dublat de epitetul „gând amar” din finalul poeziei. Ființa poetică este cuprinsă de tristețe,
deoarece realizează ca finalul este universal și că în urma morții ființa nu mai reprezintă
importanță și este dată uitării.

Poezia „Moartea visurilor IX” de Ștefan Petică evidențiază particularități ale

simbolismului - sugestia și armonia discursului-, care contribuie la trasmiterea ideii
poetice.
Toate trăirile ființei poetice sunt sugerate și nu conturate clar. Puterea de sugestie este
oferită prin intermediul folosirii motivelor și sentimentelor – singurătatea, liniștea,
groază. Poezia scoate în evidență motive specifice simbolismului -plumb, corbii, noptea,
umbra-, care sunt sugestive pentru mesajul transmis. Plumbul, metal greu, sugerează
apăsarea sufletească, iar culoarea gri evidențiază tristețea, mohorârea, făcând trimitere si
la moarte. Noaptea creează o atmosferă sumbră, întunecată, aflându-se în antiteză cu
„lampa albă” din primul vers. Culorile contrarii precum albul și negrul simbolizează
dualismul interior al ființei umane, conflicte ale unor forțe care se manifestă la toate
nivelele existenței.
Muzicalitatea interioară a versurilor este realizată prin rimă, măsură, repetiții.
Discursul prezintă rimă îmbrățișată, iar măsura versurilor este 13-14 silabe. Repetiția
versului-refren „Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare” creează un ton monotn, de
plictis. Versul conturează o imagine vizuală și una auditivă, care au în centru simbolul
corbului, o pasăre prevestitoare a morții.