Hans Robert Jauss- cele 7 teze

Conceptul I: Estetica producției și estetica receptării

Estetica producției se referă la activitatea de generare a operelor. În primul plan se află

poetul în ipostaza de producător, de făuritor. Noțiunea de poiesis atribuită acestui tip de
activitate vizează construira operelor spiritului. Cuvântul provine din grecescul poienin și
înseamnă a face. Operele spirituluise referă la ceea ce le făurește. Producătorul este spiritul
creator.

Creatorul unei opere trebuie să dea dovadă de adaptare la toate cerințele pretinse de
moda literară, opera sa trebuie să fie performativă ”capacitatea de a produce, în raport cu
generații succesive de cititori, schimbări în orizont sau, în termenii hermeneuticii, aceea de a
putea răspunde la mereu nile întrebări cu care se confruntă receptorii ei următori, asigurând
unui text litarar supraviețuirea în diacronie”. În viziunea lui Jauss experiența estetică
productivă este numită poiesis și se referă la actul de a crea opere literare. Se face distincți
între poetica ce privește opera ca produs finit și poietica ce se referă la operă ca energie, deci
ca proces, ca acțiune a spiritului în timp ce face opera. Nivelul poietic despre care vorbește și
Hans Robert Jauss reprezintă nivelul de producere al mesajului de către artist.

Etetica receptării teoretizată de Jauss pune în prim plan cititorul, literatura fiind
concepută din punctul de vedere al unui receptor. Prin această teorie Jauss plasează în prim
plan cititorul și îi conferă atenție sporită. Se referă la mutația efectuată de pe estetica
producției și a prezentării pe cea a efectului produs și a receptării. Astfel spus, opera literară
nu e un obiect în sine, ea semănând mai mult cu o partitură, oferind la fiecare lectură o nouă
rezonanță, fie din unghiul de vedere al criticului specializat sau al celui obișnuit, fie din
perspectiva scriitorului, care la rândul său e și el un cititor. Literatura nu mai este văzută ca un
amalgam de concepte ci este văzută prin prisma unui cititor care participă activ la actul
lecturii.

Literatura este concepută ca o relație cu dublu sens. Pe de o parte- obiectul poeticii

este asigurat de relația continuă a operei pe cale a se face, cu spirtul creator și cu limbajul, pe
de altă parte- obiectul disciplinei este definit de relația operei cu conștiința receptoare.
Ambele aceste relații definesc opera- aceasta nu există, în fond, decât în perpetuarea acestor
relații-poetice-adică făcătoare, generatoare.

1
 Conceptul II: Estetica efectului produs și al receptării

. Efectul produs de o operă literară reprezintă preocuparea lui Hnas Robert Jauss.
Acesta ia în considerare în mai mare măsură funcția comunicativă a operei în conștiința
socială. Chiar la nivelul simplei lecturi experiența estetică desemnează ”procesul prin care
funcțiunile artei capătă relevanță practică în constituirea și motivarea comportamentului
social.”

Estetica receptării este denumită de Jauss prin două concepte: cel de aisthesis și cel de
katharsis. Aisthesisul vizează latura receptivă a experienței estetice, evidențiind forța
cognitivă a artei, o modalitate de cunoaștere specifică ”aparent aceeași pentru fiecare, dar
diferă pentru oricare altul”. În concepția lui Paul Valery aisthesis înseamnă ”a vedea mai
multe lucruri decât sânt”. În Iliada- scutul lui Ahile înseamnă reprezentarea universului; o
lume în care orice este vizibil; în viziunea grecilor arta nu este invizibilă, totul este la vedere.

Katharsisul reprezintă valența cominicativă a expresiei estetice, acordând receptorului

”un rol activ în procesul de alcătuire al imaginarului” prin desfătarea rezultată din ”incitarea
propriilor afecte prin discurs sau poezie”. Ideea de catharsis a lui jauss este preluată de la
Aristotel care consideră arta o eliberare de presiuni, o purificare a sufletului prin implicarea
cittorului în operă. Ideea de katharsis a fost utilizată pentru prima oară de Aristotel în Poetică.
Acesta delimitează două funcții ale artei: Mimesis- imitare a realității- orice formă artistică
într-o măsură mai mare sau mai mică pornește de la realitate, creatorul uman neputându-se
exonera total de ceva aprioric lui. Catharsis- purificarea prin creație și prin contemplație.

Catharsis prin creație se realizează deoarece creatorul trebuie să se exonereze de tarele

sale umane, de răul din el pentru a putea desăvârși o operă: omul poate fi un decăzut, dar
creatorul trebuie să fie un geniu. Iar caharsisul prin contemplație are loc deoarece omul
accesând un domeniu al creației, contemplâmd o operă, scapă de sub tutela voinței oarbe de a
trăi- Schopenhauer, arta neatentând cu nimic la vreun bun al lui, iar subconștientul său
percepând acest lucru, dezlănțuie conștientul de egoism, datul aprioric al omului, acesta
putându-se delecta, liniștit deplin, fiind îmbogățit artistic.

2
Conceptul III: Opera ca eveniment

Prin literatură se înțelege un sistem social care transcede pura activitate de generare a
ficțiunilor. Opera literară este ansamblul de mijloace, de procedee care fac dintr-un
discurs oarecare un discurs literar; acestea constituie literaritatea. Opera literarară are un
caracter evenimențial, întrucât fiecare operă reprezintă un eveniment în istoria literară.

Hans Robert Jauss prezintă mutația efectuată de pe istoria receptării operelor pe așa-
numita istorie evenimențială a literaturii. Este vorba, practic, de un proces în care receptarea
pasivă a cititorului și a criticului se schimbă într-o receptare activă. Prin aceasta se explică și
mecanismul prin care unele opere sunt redescoperite după o lungă perioadă și redevin
actuale.

Spre deosebire de evenimetul politic, cel literar nu prezintă consecințe ”ineluctabile”

pentru toate generațiile următoare. Opera poate exercita acțiune asupra cititorului când este
receptată fără întrerupere sau este redescoperită de către posteritate. Știm cu toții impactul
creațiilor homerice Iliada și Odiseea chiar și după mii de ani. Acestea sunt la fel de actuale și
provoacă aceleași senzații ori de câte ori este citită de public. Caracterul lor evenimențial este
perpetuu, operele au reușit să depășească barierele timpului și să se instaleze trimfător în
istoria trecută și de asemenea recentă a literaturii.

Continuitatea coerentă a literaturii este mijlocită de orizontul de așteptare al

experienței literare acumulate de cititori, critici și autorii prezentului și posterității. Orizontul
de așteptare este activat la apariția oricărei opere literare. Cititorul este frapat de fiecare carte
ce apare pe piață și care îl ajută să-și imbogățească experiența literară. Fiecare operă este
diferită, are un caracter personal și este unică. Nu putem avea două opere de acelașii fel chiar
dacă ambele exploatează același subiect. Din aceasta se poate observa caracterul de eveniment
al operei literare; fiecare operă este un eveniment ce marchează etern cultura literară.

3
Conceptul IV: Orizontul de așteptare

Actul înțelegerii unei opere depinde de mai multe elemente. Intră în joc: sensibilitatea,
formația intelectuală, orizontul de așteptare existent într-o anume epocă, tipurile de principii
de construcție active într-o anume perioadă literară sau alta. Cititorul, receptorul trebuie
conceput ca o sumă de reacții emoționale și intelectuale. Se face distincție între două tipuri de
cittori: cititorul obișnuit- care face o lectură impresivă, neverbalizată și cititorul specializat și
scriitorul. Orice lectură este însă determinată de habitudinile cititorului, habitudini provenite
din receptarea operelor citite anterior. Lectura acestor opere lasă în structura spirituală a
cititorului niște amprente, dispoziții de receptare, înclinații. Toate acestea predispun cititorul
spre o anumită receptare. Tot acest ansamblu psihomental al cititorului formează ceea ce
Jauss numește orizont de așteptare.

Hans Robert Jauss face dintincția între cele două orizonturi de așteptare existente în
literatură. Există un orizont de așteptare al operei și un orizont de așteptare al cititorului.
Intersectarea acestora două se produce în actul lecturii însuși. Pe parcursul acestei, orizontul
de așteptare al cititorului paote fi confirmat, dezvoltat sau contrazis. Însă, orice operă cu
adevărat valoroasă sancționează orizontul de așteptare al cititorului, îl corectează, îl
modifică, deci elementul insolit al oricărui text literar este în măsură să înlocuiască orizontul
de așteptare al cititorului. Aceste procese de corectare, înlocuire a orizontului de așteptare pot
fi înscrise în fenomenele de modificare a conceptului de literatură.

Fiecare orizont de așteptare care se modifică în urma unei lecturi creează la rândul său
o altă operă, mai complexă decât cea existentă, întrucât înglobează întreaga cultură literară a
cititorului până în acel moment. Orizontul de așteptare poate fi modificat numai în cadrul
lecturilor hermeneutice, întrucât cititorul pătrunde în straturile de adâncime ale textului. Acest
tip de lectură antrenează spiritul cititor, îi incită reflexia și emoția.

Orizontul de așteptare este cu atât mai ridicat cu cât cititorul posedă un bagaj
consistent de experiențe literare. Un astfel de cititor poate sancționa o operă literară ca nefind
de o calitate net superioară cunoștințelor sale. Astfel, autorul este supus unei presiuni
extraordinare, întrucât cititorii săi fac parte din toate straturile literare. Opera cea mai
valoroasă depășește orizontul de așteptare al cititorului său.

4
Conceptul V: Distanța estetică

Hans Robert Jauss propune un nou concept pentru a schița procesele ce au loc în actul
de receptare al operei. Orizontul de așteptare al cititorului poate fi confirmat sau contrazis pe
deplin. Ceea ce încearcă Jauss să puncteze este denumit de acesta ”orizont de așteptare”.
Acesta se referă la intervalul dintre orizontul inițial al cititorului și cel pe care acesta îl
dobândește la sfârșitul unei opere. Cu cât ditanța estetică este mai mare cu atât mai valoroasă
este opera citită. O distanță estetică mică înscrie textul literar în seria operelor mediocre sau
chiar subliterare. Însă, orice operă cu adevărat valoroasă are un orizont de așteptare adresat
contemporanilor autorului și un altul destinat cititorilor din alte timpuri istorice. Astfel de
opere au o continuă capacitate de provocare a spiritului receptor din orice epocă istorică.

Potențialul de provocare a lor este datorat și schimbării mentalității și modificării

conceptului de literatură pe parcursul istoriei. Oricum, aceste opere conțin ceva din eternul
uman regăsit în toate capodoperele literare din toate timpurile. Devenirea însăși a omului,
chiar transformarea conceptului de om atrag după sine schimbarea literaturii. Actul lecturii are
ca fundament ideaa că literatura este un mod specific de cunoaștere.

Schimbarea orizontului de așteptare poate să devină ”criteriu de analiză istorică,

evaluată fiind la scara reacțiilor publicului și al judecăților criticii (succes spontan, respingere
sau șoc, aprobări izolate, înțelegerea treptată sau târzie)”.

Modalitatea prin care o operă literară răspunde în momentul apariției așteptărilor

primului său public, le depășește, le dezamăgește sau le contrazice oferă un criteriu evident
pentru judecarea valorii sale estetice. Distanța dintre orizontul de așteptare și operă este
cititorul care face diferența între cele două. Cu cât distanța estetică este mai mare cu atât opera
a avut un succes mai mare asupra cititorilor. Dacă, spre exemplu, citesc romanul ”Crimă și
pedeapsă” al lui Dostoievski orizontul meu de așteptare este clar contrazis și surprins. Aceasta
a fost reacția tuturor cititorilor săi care au fost surprinși de ceea ce le-a fost propus ca subiect.

Un alt exemplu în care orizontul de așteptare este sancționat și contrazis au fost

comedia lui Caragiale ”D-ale Carnavalului” care a fost fluierată la scenă deschisă. Publicul a
fost contrariat de felul în care autorul a propus acea abordare a temei.

5
Conceptul VI: Arta culinaristică

”Arta culinaristică sau de consum”, după cum o numește Jauss poate fi caracterizată
din direcția esteticii receptării prin aceea că nu pretind o schimbare de orizont ci, din contră,
se adaptează așteptărilor conturate de orientările dominante ale gustului; ea satisface dorința
de a vedea frumosul reprodus în tipare familiare, cofirmă sentimente binecunoscute,
sancționează dorințele publicului, mijlocește delectarea pe baza unor experimente neobișnuite
numite ”senzații”, sau punând probleme morale, le rezolvă după rețete dinainte știute.

Dacă, din contră, caracterul artistic al unei opere poate fi măsurat prin distanța estetică
ce o separă de așteptările primului ei public, rezultă că această distanță percepută inițial ca
sursă de delectare sau de șoc, paote dispărea pentru cititorii de mai târziu, în proporția în care
negativitatea primară a operei devine pe parcurs un trusm și transformaă într- o așteptare
banală. Această a doua schimbare a orizontului este cea care relevă de fapt casticitatea așa-
numitelor capodoperelor, fumusețea lor formală consacrată și evidentă, aparent de la sine
înțeleasa lor ”semnificație eternă” le aduce din punctul de vedere al esteticii receptării în
periculoasa vecinătatea artei culinaristice, delectabilă și ușor asimilalibă.

Arta culinaristică se află în evidentă opoziție cu distanța estetică. Cele două afirmă
două concepte cu totul antitetice: distanța estetică se refră la o operă cu adevărat valoroasă și a
cărei lecturi presupune o vastă cunoștință și o lectură hermeneutică. Spre deosebire de aceasta
arta culinaristică este mediocră, nu schimbă în nici un fel orizontul de așteptare al cititorului,
ba chiar se pliază exact pe acesta oferind imagini banale, familiare. Acest tip de estetică a
receptării nu implică o lectură avansată, ci tipul de lectură euristică. Cititorii acetui tip estetic
nu posedă o cultură aristocratică, ci se complac într-o serie de texte ce nu le stimulează
spiritul creator, spiritul estetic.x În acest concept se includ cărțile ”literaturii ieftine”, după
cum sunt numite în ziua de azi acest tip de cărți.

6
Conceptul VII: Receptare activă, serie literară

Receptatea activă se referă la modeul pozitiv în care este percepută o operă literară.
”Circuitul închis al esteticii producției și reprezentării, în care s-a mșcat cu precădere până
acum metodologia științei literaturii trebuie deschis către o estetică a receptării și a efectului
produs, pentru a soluționa în fine problema conceperii succesiunii istorice a operelor literare
ca istorie literară coerentă.”

Receptarea activă se referă la dialogul creat între public și operă. Publicul este chemat
să participe activ la viața literară, istoria literaturii va încerca să restabilească legătura între
operele trecutului și experiența literară a prezentului. Relația dntre operă și cititor are
implicații atât estetice cât și istorice. Aspectul estetic constă în aceea că receptarea operei de
către primii săi săi cititori echivalează cu a judecată de valoare emisă având în vedere alte
opere anterioare. Aspectul istoric se evidențează odată cu procesul de dezvoltare și îmbogățire
al primului moment de aprehensiune al operei, proces ce va conține un lanț de receptări cu
putere de decizie asupra valorii estetice viitoare a operei.

Receptarea activă, prezintă mutația efectuată de pe istoria receptării operelor pe așa-

numita istorie evenimențială a literaturii. Este vorba, practic, de un proces în care receptarea
pasivă a cititorului și a criticului se schimbă într-o receptare activă. Prin aceasta se explică și
mecanismul prin care unele opere sunt redescoperite după o lungă perioadă și redevin
actuale. Ceea ce vrea să spună Jauss mai exact este vorba de un întreg sistem de circulație al
operelor care trec dintr-o receptare pasivă, adicăsunt uitate în trecut într-o receptare activă
prin redescoperirea lor. O operă din trecut care a fost foarte valoroasă la timpul când a fost
scrisă dar în timp, publicul și-a pierdut interemsul pentru ea, și la un moment dat este
redecoperită și revalorificată. Acea operă trece dintr-o serie literară în alta reactivându-și
elementele estetice care au consacrat-o.

”O istorie literară fondată pe estetica receptării se va putea impune în măsura în care

va fi capabilă să contribuie activ la totalizarea permanentă a tezaurului artistic al trecutului
prin intermediul expresiei estetice”.

7
 Conceptul VIII: Evoluție literară

Literatura se află într-o continuă modificare și evoluție din timpuri străvechi până în
situația actuală. Există operecare la momentul apariției nu pot fi raportate la un public
specific,ce bulversează în așa măsură orizontul de așteptare familiar încât publicul nu se paote
constitui decât treptat. Doar în analiza acestor orizonturi de așteptare bulversat dobândește
dimensiunea unei istorii literare a cititorului și curbele statistice ale best-seller-urilor
dobândesc valoarea de cunoaștere istorică.

Jauss propune ca exemplu romanul lui Flaubert, ”Madame Bovary” care aprovocat
senzație în anul apariției sale dar treptat a fost uitată reactivându-se în onștiința cititorilor în
momentul apariției celui de-al doilea rommanal lui Flaubert ”Fanny”. Și acesta al doilea a fost
uitat la rândul său. Observăm destul de ușor că în literatură este un circuit al operelor care se
nasc, ajung la apogeu și se uită și la fel se întâmplă cu fiecare generație literară care se perindă
pe scena literaturii.

Jauss face ”diferența hermeneutică între înțelegerea trecută și prezentă a unei opere, ia
cunoștință de istoria receptării, mijlocind între cele două orizonturi și pune sub semnul
întrebării dogma platoniciană a metafizicii filologice, falsa evidență a unei esențe poetice
atemporale și întotdeaua actuale, revelate de textul literar, ca șe cea a sensului obiectiv dat o
dată pentru totdeauna și acesibil nemijlocit interpretului”. Ceea ce vrea Jauss sa spună prin
această afirmație este faptul că rolul său este de mediator între opera trecutului și cea a
prezentului încercând să sublinieze faptul că istoria literară se schimbă de-al lungul timpului
dar obiectivul și sensul operei rămâne etern același. Esența poetică este atemporală și actuală
în toate momentele de creație literară, fie ele trecute sau aparținând prezentului.

Descierea evoluției literare ca luptă permanentă a noului cu vechiul sau ca alternanță

dintre canonizare și automatizare a formelor reduce caracterul istoric al literaturii la momentul
acualitățuu unidimensionale schimbărilor pe care le suferă și limitează înțelegerea istorică la
simpla lor percepere. Schimbările prroduse în seria literaturii se constituie în succesiune
istorică abia atunci când antiteza dintre fora nouă și cea veche permite discernerea unei linii
de continuitate ce le unește.

8
Conceptul IX: Studiu în secțiune sincronică

Afirmă că istoricitatea literară se manifestă la intersecția dintre sincronie și diacronie,

dintre simultan și cronologic. Astfel, nu ne mai situăm nici pe linia capodoperelor, dar nici nu
ne pierdem în puzderia de texte inferioare, procesul de receptare trebuind să realizeze o
medie, pentru că el se aplică în egală măsură și capodoperelor, dar și operelor de rang inferior.

Studiul în secțiune sincronică marchează sistemul contextual al literaturii la un

moment dat ca și succesiunea unor asemenea sisteme și ca relație dintre desfășurarea
imanentă a literaturii și procesul istoric general. ”Estetica receptării pretinde ca fiecare operă
nou apărută să fei plasată în seria literară din care face parte, pentru a-i determina locul istoric
și rolul pe care în deține în sistemul experienței generate de literatură.”

”Rezultatele pe care le-a obținut lingvistica datorită distincției operate și totodată

alianței metodologice stabilite între analiza diacronică și cea sincronică incită la depășirea
obișnuitului examen dicronic, singurul utilizat până în prezent și în domeniul istoriei literare”.

Ceea ce propune Jauss prin studiul sincronic al fenomenelor literare se referă la

ficțiunea cronologică a unui moment istoric ce marchează tote celelalte evenimente istorice
contemporane cu el și corespund real isoticii reale a literaturii. Istoricitatea literaturii se află la
granița dintre sincronie și diacronie. Astfel ar fi posibilă și reconstituirea orizontului literar la
un moment dat istoric ca sistem sincronic, în care operele literare să apară simultan în
diacronie ca nesimultane și a căror receptare să fie ori la modă într-un anume moment sau
totdeauna.

9
Conceptul X. Istorie particulară

Se referă la faptul că orizontul de așteptare al literaturii se distinge în raport cu cel al

practicii istorice prin aceea că nu conservă doar experiența consumată, ci și anticipă
posibilități încă nerealizate. În temeiul acestei teze, istoria literaturii, ca istorie particulară, se
află într-un raport specific cu istoria generală, uneori devansând-o și provocând astfel în
mentalitatea culturală, adevărate rupturi. ”Istoria literară nu-și va putea îndeplini plenar
misiunea decât atunci când producția literară nu va mai fi reprezentată doar sincronic și
diacronic în succesiunea propriilor sisteme,ci ca istorie particulară în raport specific cu istoria
generală”. Acest lucru nu înseamnă că s-ar putea descoperi de-a lungul istoriei literare vreo
imagine utopică a existenței sociale. Această istorie particulară va putea fi aplicată în
momentul în care cititorul va interveni schimbând orizontul de așteptare al vieții practice.

Istoria literară nu trebuie să urmeze un sistem de reguli prestabilit prin capodoperele

tradiționale nici să se piardă în zonele inferioare ale puzderiei de texte. Aceasta trebuie să
urmeze un sistem sincronic neutilizat până în acel moment; asfel pentru a verifica eventualele
modificări ce se produc o schimbare de orizont nu este nevoie de un studiu diacronic, ci e
poate fi radiografiată verificând fondul modificat al sistemului literar sincron și analizând alte
sisteme sincronice cu acesta. În acest fel ar fi posibilă o reprezentare a literaturii ca succesiune
istorică a unor sisteme ce posedă interferențe între sincronie și diacronie.

Istoria literaturii poate fi înfățișată din punct de vedere sincronic de către istoricul
literar care descoperă acele puncte de interferență care pun în relief operele, momentele
hotărâtoare ale acetei literaturi. Acest concept este o ”continuitate organică a literaturii ca
preistorie a fizionomiei ei actuale”.

10
Conceptul XI: Funcția socială

Relația dintre literatură și societate este cel mai adesea demonstrată de sociologia
literară tradițională. În timpuri vechi literatura era percepută ca ”imitatio naturae” fiind o
fidelă copie a unei realități imediate. Literatura nu reușise să depășească sadiul de copie e
realității. Aceastăidee se peretuează până în secolul al XIX-lea prin realism. Structuralismul
modern exploatează de asemenea această idee.

Răspunsul esteticii receptării la chestiunea ficțiunii de creație socială a literaturii

depășește competențele esteticii sociale ale receptării. Orizontul de așteptare al literaturii se
distinge în raport cu cel al practicii istorice prin aceea că nu conservă doar experiența
consumată ci și anticipează posibilități încă nerealizate și lărgește limitele comportamentului
social către noi aspirații, exigențe și dorințe deschizând astfel drumurile experințelor viitoare.

Opera percepută din punct de vedere social vizeză de asemenea citiorul care este
membru activ al societății. Relația dintre literatură și cititor prezintă două thenici de receptare:
cea estetică ce face apel la sentimente, trăire senzorială și cea etică ce incită reflecția morală.

Societatea are drept de veto în ceea ce privește o operă literară. Ea este cea care oferă
verdictul cu privire la modul de receptare al unei opere literare noi. Opera poate fi apreciată,
satisfăcând astfel orizontul de așteptare al cititorului sau oate fi contestată prin pretextul că
subiectul acesteia este epuizat. Exact acest lucru s-a petrecut cu romanul Doamna Bovary al
lui Falubert. Acesta a fost acuzat de imoralitate în ceea ce privește, subiectul fiind depășit.
Astfel poate o operă literară să contrazică așteptările cititorilor săi printr-o formă estetică
inedită și să le confrunte cu întrebări la care morala oficială și religioasă nu poate oferi soluții.

Funcția socială a literaturii vizează nu numai caracterul de imitare al realității, prin

urmare al societății ci și modul în care literatura interacționează cu societatea. În majoritatea
operelor subiectul central este chair societatea în diferite ipostaze. Aceasta este caracterizată
cu sarcasm, umor, fie satiric, parodic generând cel mai adesea frustrări și nemulțumire.

11